Discover Dobrogea

Category: Istorie&Cultura

Clădirile de patrimoniu din Constanța, moștenirea lăsată de etnicii de odinioară

Clădirile de patrimoniu din zona Peninsulară a Constanței reprezintă o importantă moștenire care ne-a rămas din trecut. Mix-ul de culturi, religii și arhitecturi concentrat în Centrul Vechi al orașului de la malul mării este unic în lume. În Constanța Veche, găsești atât ruinele încărcate de istorie ale anticului Tomis, dar și casele și lăcașurile de cult ale etnicilor care au locuit în urmă cu 100 de ani și chiar mai mult, în această zonă. Deoarece se apropie Ziua Dobrogei, am făcut o plimbare în zona Peninsulară în compania Dianei Slav, cea care a lansat, în urmă cu 8 ani ”Constanța walking tour”, pentru a afla poveștile clădirilor de patrimoniu construite de minorități și de români, după Unirea Dobrogei cu țara, în noiembrie 1878.

Clădirile de patrimoniu ale comunității grecești sunt impresionante

În zona Peninsulară a Constanței a existat un cartier grecesc, până la începutul secolului XX. Acolo, întâlnim și acum Biserica Greacă, Școala Greacă și Teatrul Elpis, moșteniri pe care grecii ni le-au lăsat, alături de alte clădiri importante, precum casa Embiricos, Hotel Grand, casa Manicatide sau casa Hrisicos, unul dintre primele hoteluri ridicate de grecii din Constanța.

Clădirile de patrimoniu ale comunității elene rămân în istorie, deoarece grecii au construit în Constanța primele teatre, prima biserică, prima școală și primul cinematograf, astfel că și-au lăsat amprenta în această regiune minunată.

”Casa Embiricos, una dintre cele mai frumoase din Centrul Vechi al Constanței a aparținut familiei de greci Embiricos. Ei aveau o casă în Constanța și alta în Brăila, care nu este la fel de impozantă ca a noastră, dar a fost complet restaurată și este centru cultural.

Frații Embiricos făceau comerț cu cereale, iar după Primul Război Mondial au construit Palatul Navigației în Constanța, acum casa Embiricos. Ei au avut 4 nave, toate cu nume grecești și o linie transatlantică Constanța – New York.

Alături de fostul cartier bulgăresc de pe str. Gheorghe Șonțu ne atrage atenția o casă portocalie, care aparține comunității grecești, imobil care a fost Consulatul Grec în perioada interbelică.

O altă moștenire este o frumoasă casă a unui medic grec stabilit în Constanța, important pentru că a scris un fel de dicționar, o istorie a grecilor din Dobrogea prin anii 1900 și a fost premiat internațional pentru calitatea informației pe care a furnizat-o.

Casa este în stil Art Deco și are sub balcon o plăcuță pe care scrie Harry Goldstein, un arhitect foarte apreciat pentru tot ce a însemnat stilul Art Deco. După ce au venit comuniștii la putere, arhitectul s-a mutat la București și și-a schimbat numele cu unul românesc, după mamă, Horia Maicu și așa a proiectat în continuare și în București.

Pe Ecaterina Varga avem trei case aproape una de cealaltă, din 3 decade diferite: 1884, 1994 și 1904. Una este moștenire greacă, probabil a unui farmacist și pe frontonul casei scrie cu caractere grecești. Acestea ne arată că orașul se extindea mai spre nord, pentru că, inițial, toate erau concentrate în actuala zonă Peninsulară.

Zamfirios Chiriacu este o altă casă foarte interesantă din anul 1894, care are un basorelief cu un frumos cap de femeie. Următoarea casă este din 1884, construită cu 10 ani mai devreme și are inițialele A.M, care, în general, erau ale proprietarilor. Câteodată puteau fi și inițialele arhitectului.

Puțin mai sus, pe strada Ecaterina Varga este o altă locuință, care are înscris, într-un balcon mic din fier forjat, anul construirii, 1904, destul greu de observat.

Și fostul Hotel Grand are o poveste foarte frumoasă. Stavro Dumitriu a cumpărat terenul în 1912 și a spus că face un hotel de lux acolo. La acea vreme, lumea îi spunea că este nebun dacă realizează un spațiu de cazare situat la marginea orașului. Planurile au fost realizate de arhitectul francez Edgar de Goue, care a realizat și Hotelul Palace, iar clădirea, care beneficia de salon de mic dejun, apă caldă și electricitate în fiecare cameră a fost inaugurată în 1920 și a avut mare succes, chiar din momentul deschiderii.

Fiul lui Stavro Dumitriu a adus în Constanța reprezentanța mașinilor americane Ford pentru Balcani, care era chiar în actuala Piață Ovidiu, fostă Independenței. La acea vremea se dorea construirea unei fabrici de asamblare a mașinilor Ford în Constanța, pentru că aveam și portul aproape și puteau fi livrate autovehiculele foarte ușor, însă s-a deschis ulterior în București. Există fotografii de epocă în care erau aliniate în fața casei mașinile Ford, mari și negre, de tip Al Capone”, povestește Diana Slav, ghid de turism în Constanța.

Clădirile de patrimoniu ale comunității musulmane au farmecul lor oriental

Cele mai cunoscute și mai reprezentative dintre clădirile de patrimoniu ale comunității musulmane din Constanța sunt Geamia Hunchiar și Moscheea Carol I. Există, însă, fotografii foarte vechi în care putem observa locuințe construite din pământ, lipite una de cealaltă, care erau, probabil, înainte de 1878 în zona Peninsulară a Constanței.

Din anii 1881-1882, Primăria a modernizat zona Peninsulară și a avizat doar proiecte de construcție pentru case rezistente și etajate, care acum reprezintă multe dintre clădirile de patrimoniu din Constanța.

”Moscheea Carol I este legată de rege, pentru că lăcașul de cult a fost creat la cererea expresă a lui Carol I. El a dorit construirea moscheei, în semn de mulțumire pentru comunitatea musulmană, care a cerut, în mod oficial, prin intermediul unei scrisori publice, ca musulmanii să fie cetățeni ai României, nu ai Bulgariei.

Oficial se știe că stilul arhitecturii este egipteano-bizantin, un mix, pentru că, nefiind parte a Imperiului Otoman, nu mai trebuia să respectăm canoanele arhitecturale ale unei moschei.

Moscheea are câteva elemente cu influențe bizantine, inclusiv steaua bizantină cu 8 colțuri. Mai este un element, pe care eu l-am interpretat ca pe o formă de respect – brâul de pe clădire este de inspirație brâncovenească, după elementele vegetale folosite, însă, înăuntru avem lalelele, floarea națională a Turciei, dar ele sunt în poziție culcată, puse în bernă, cum s-ar spune.

Acest detaliu se poate lega cu cealaltă moschee, Geamia Hunchiar, care are lalelele pe ușă în poziție verticală, însă clădirea este construită din perioada otomană, în anul 1862.

Geamia Hunchiar este cel mai vechi lăcaș musulman de cult din orașul Constanța.

Pe ușa de la intrare, lalelele sunt în poziție verticală. Există și o placă originală, din 1865, montată în onoarea sultanului Abdul Aziz.

Pe placă putem vedea una dintre cele 99 de reprezentări pe care musulmanii le au pentru Allah.

O altă clădire care a aparținut comunității musulmane este casa cu semiluni a fraților Hagi de pe str. Negru Vodă. Intrarea inițială era centrată, pentru că imobilele sunt construite simetric, iar deasupra lor se văd semiluna și steaua. Erau casele a doi frați, negustori turci și, probabil, de aceea au fost făcute în oglindă, pentru că fiecare avea aripa lui de clădire. Inclusiv deasupra ferestrelor sunt elemente musulmane”, am aflat de la Diana Slav.

Moștenirea lăsată de membrii comunității armene este foarte importantă

”Casa cu lei” este cel mai cunoscut imobil pe care ni l-a lăsat moștenire un reprezentant al comunității armene. Ea a aparținut unui armean bogat, Dicran Emirzian, care avea un magazin denumit ”La Louvre”. La parterul acestei case a locuit multă vreme Lazăr Munteanu, unul dintre cei mai mari colecționari ai țării.

Constănțeanul Krikor Zambaccian, care era născut într-o familie de armeni, pe atunci adolescent, a observat prin ferestrele deschise ale Casei cu lei, tablourile de pe pereți. Nu știa ce este acolo, dar și-a dat seama că este ceva frumos și important.

A reușit să vadă acea colecție, iar contactul cu lucrările de artă i-a declanșat marea pasiune de o viață, astfel că a devenit cel mai mare colecționar român de artă. El a avut o colecție unică, pe care a dăruit-o statului român și care astăzi poate fi văzută în Muzeul Zambaccian din București. Specialiștii spun că Zambaccian era un Mecena al timpului său și a fost decorat chiar de Regele Mihai.

”Casa lui Krikor Zambaccian, construită între 1905-1910 poate fi văzută în Centrul Vechi al Constanței, iar ceea ce o face ușor de remarcat este mozaicul original de culoare roz, de pe fațada de la etaj”, am aflat de la Diana Slav.

Și Farul Genovez este o moștenire oarecum armenească, deoarece Artin Aslan, cel care a coordonat lucrările realizate de compania engleză era un constructor armean. El era ofițer francez de origine armeană și a fost implicat activ în războiul Crimeei.

Palatul Manissalian a aparținut unui armean foarte bogat, care făcea afaceri cu cereale. Casa Manissalian a fost și sediul Camerei de Comerț din Constanța, însă, în al Doilea Război Mondial clădirea a fost bombardată și ulterior a fost demolată.

”Se spune că Palatul Manissalian a fost mai luxos decât Casa cu lei, ambele având proprietari armeni și fiind proprietate privată. Bombardamentele au fost exact în zona palatului, Cazinoului și Catedralei și apoi au ajuns la Cuibul Reginei, pentru că nemții căutau, de fapt, rezervoarele de petrol din port. Clădirea a fost grav avariată, iar comuniștii au construit în locul ei un bloc. Manissalian a fost cel care a încercat să salveze cât mai mulți armeni, astfel că a făcut spital și orfelinat, pentru că, în 1915 erau multe familii destrămate”, povestește Diana Slav în tururile pe care le organizează în centrul vechi al Constanței.

Monumentele istorice ale comunității evreiești, cândva spectaculoase, sunt lăsate în ruină

Cartierul evreiesc era în zona Sinagogii, unul dintre cele mai spectaculoase lăcașuri de cult din zona Peninsulară a Constanței. În apropiere este un monument istoric, care se pare că a găzduit Primăria Constanța timp de câțiva ani, până când funcționarii s-au mutat într-un sediu nou, actualul Muzeu de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

Este vorba despre Casa Alleon, una dintre clădirile de patrimoniu din Constanța, cu o arhitectură deosebită, moștenire a culturii evreiești. Imobilul i-a aparținut lui Jean Gérard Amédée Alleon un francez bogat, de origine evreu sefard. Clădirea, care după Primul Război Mondial a dat și numele străzii pe care este ridicată, acum este abandonată.

”Comunitatea evreiască nu a avut mulți membri în Constanța, iar după al Doilea Război Mondial, ea s-a redus și mai mult, pentru că regimul comunist nu a fost prietenos cu evreii. Din acest motiv avem foarte puține amintiri de la această comunitate.

Între ele, este Sinagoga de rit Așkenaz, care este o ruină și Templul de rit Sefard, care, din păcate a dispărut complet. Mi-ar fi plăcut să avem mai multe clădiri ale acestei comunități. Eu, pentru a vedea o sinagogă funcțională, a trebuit să merg tocmai la Tulcea.

Templul Sefard, sinagoga care a dispărut, era construită în stil maur. Ea a fost folosită de nemți ca depozit de muniție, ceea ce pentru evrei a reprezentat pângărirea supremă. Potrivit obiceiurilor evreiești, nu trebuie să te mai atingi timp de 50 de ani de o clădire pângărită, ca să se curețe de păcate. Între timp însă, templul s-a degradat, iar cutremurul din 1977 l-a distrus și mai mult, după care a fost demolat”, a mai spus Diana Slav.

Bulgarii, comunitatea slab reprezentată în Dobrogea

Până în anul 1940, cartierul bulgăresc era lângă biserica minorității, în Constanța Veche. Comunitatea bulgară a solicitat Primăriei Constanța, în anul 1898, aprobarea construirii unui lăcaș de cult. Când s-a făcut schimbul de populație, biserica a fost preluată de Episcopia Tomisului. Ea a fost pictată din nou, iar inscripțiile în limba bulgară au fost înlăturate, fiind schimbate cu unele în limba română.

”Cartierul bulgăresc a fost în Constanța până prin anul 1940, pentru că, în urma celui de-al Doilea Război Mondial s-a făcut schimbul de populație. Bulgarii au fost duși, aproape peste noapte în țara lor și minoritarii români din Bulgaria au fost aduși cu forța în România. De aceea, în perioada respectivă s-a micșorat foarte mult comunitatea bulgară, care în Constanța mai are 18 membri. Ea mai este reprezentată în județul Tulcea, la Vișina și în alte localități”, spune Diana Slav.

Constanța s-a dezvoltat și a fost populată cu români, după Unirea Dobrogei cu țara

Nu doar minoritățile sunt reprezentative, când vorbim despre clădirile de patrimoniu din Constanța. Și românii au ridicat case frumoase, care sunt și acum admirate și fotografiate către localnici și turiști. Cele mai vizibile sunt pe Bulevardul Elisabeta, acolo unde toată protipendada își construia imobile.

După Războiul de Independență, autoritățile au dorit să populeze Constanța cu români. Mihail Kogălniceanu, din dorința de a aduce cât mai mulți români în Dobrogea, i-a invitat pe cei din mediul rural, cu promisiunea că le dă pământ. Pentru a da un exemplu privind potențialul orașului, Kogălniceanu și-a construit mai multe case în Constanța, pentru a da un exemplu, iar fiului său i-a cumpărat un conac la Murfatlar, acum monument istoric.

”Pe Bulevardul Elisabeta avem casa unui fost primar, Titus Cănănău, dar și pe cea a medicului comunal de la acea vreme, Nicolae Pilescu și a inginerului Camil Brânză, care a fost în echipa lui Anghel Saligny când s-a construit Podul de la Cernavodă. Culmea este că Anghel Saligny nu a avut casă lângă Cazinoul din Constanța, ci mult mai departe, pe strada Atelierelor.

Tot pe Bulevardul Elisabeta și-a construit una dintre locuințe și Mihail Kogălniceanu, însă aceasta nu a rezistat. În capătul străzii avea casa guvernatorul Dobrogei, Constantin Pariano, sediul actual al Muzeului de Sculptură Ion Jalea.

Bulevardul Elisabeta era zona în care locuiau românii și în care aveau casele funcționarii publici, de aceea avem toate numele românești: Șomănescu, Pilescu, unde acum este reședința arhiepiscopală, Mihail Kogălniceanu și mulți alții. Tot aici a fost construit și al doilea Cazinou al Constanței, al cărui administrator a fost fiul lui Ion Creangă, iar nepotul scriitorului, Horia Creangă a fost arhitectul Bucureștiului.

În perioada comunistă, Bulevardul Elisabeta s-a numit Carpați, iar pe Muzeul Ion Jalea încă mai există o plăcuță pe care scrie B-dul Carpați.

Ascunsă printre străzile din Centrul Vechi, poate fi văzută o casă cu o cupolă ca la geamie, care a aparținut unui român.

Se spune că a fost imobilul unui pictor și a dorit să îl construiască astfel, în onoarea Reginei Maria, care avea o afinitate pentru stilul musulman. De altfel, regina a folosit un element arhitectural similar, la vila pe care și-a construit-o lângă Palatul Regal din Mamaia”, am mai aflat de la ghidul de turism, Diana Slav.

Diana Slav iubește atât de mult Constanța, încât și-a tatuat-o pe braț

Diana Slav este inițiatoarea ”Constanța Walking Tour” și le prezintă turiștilor români și străini, dar și constănțenilor, clădirile de patrimoniu din Constanța și atracțiile din zona Peninsulară. Diana spune că, din toate tururile pe care le face, Nicolae Titulescu este strada ei preferată, pentru că acolo simte că se plimbă prin istorie.

Diana mi-a povestit că îi place atât de mult sediul primului Palat Comunal Constanța, în care funcționează acum Muzeul de Artă Populară, încât și l-a tatuat pe braț.

”Îmi place enorm clădirea aceasta, mi-am și tatuat-o pe mână, cu o bază care simbolizează valurile mării. Este o clădire importantă, din punctul meu de vedere. Este orașul Constanța stilizat și vreau să-l tatuez și în altă variantă”, a povestit Diana Slav.

În afară de clădirile monument istoric, Diana mi-a vorbit și despre alte lucruri pe care le-a descoperit sau le-a aflat și reprezintă curiozități ale Constanței.

Între altele, Diana mi-a arătat balcoanele cu șină de cale ferată, care sunt deasupra Restaurantului Ana și Ion din zona Peninsulară. Traversele de la balcoane au fost construite cu șine de cale ferată, iar unele sunt chiar ale companiei britanice Danube and Black Sea Railway. Când a fost dezafectată calea ferată, șinele au fost folosite pentru susținerea balcoanelor și era o modă la vremea aceea să fie folosite la structura de rezistență.

”Sediul companiei britanice Danube and Black Sea Railway, cea care a dezvoltat prima dată Portul Constanța, când eram sub dominația Imperiului Otoman, încă mai există în zona Peninsulară, deși a fost construit înainte de 1877. Clădirea a fost reabilitată și aparține Primăriei Constanța. Ea are ușa roșie și geamuri ghilotină, care se ridică, așa cum au britanicii. Englezii au venit în orașul nostru în 1857, când au făcut calea ferată Constanța-Cernavodă și apoi au dezvoltat portul”, spune Diana Slav.

Un alt lucru inedit, pe care nu îl observasem, este o firmă foarte veche, rămasă de prin anul 1920, pe o casă de pe strada Cuza Vodă. Pe ea scrie ”Franzelărie de lux” și datează, probabil, din perioada interbelică.

Tot Diana Slav mi-a arătat, pe strada C.A.Rosetti, vis-a-vis de Casa Alleon, o scurgere din piatră de pe vremea romană, care a fost luată de la Cetatea antică Tomis și refolosită la o clădire din 1890, cu același scop, de scurgere.

Tot în zona Peninsulară este și un capac de canalizare din anul 1924. Pe el scrie CANALISARE, pentru că vocabularul s-a schimbat în 1930 și abia atunci s-a scris canalizare.

Despre clădirile de patrimoniu din Constanța se pot pune extrem de multe lucruri, însă, acest articol este despre moștenirea pe care o avem de la etnicii care au trăit în zona Peninsulară în urmă cu un secol sau chiar mai mult. Mai multe povești despre clădirile din Centrul Vechi al Constanței puteți afla în cadrul tururilor organizate de Diana Slav.

November 8, 2021
Cetatea bizantină Vicina de la Păcuiul lui Soare ar putea fi pusă în valoare

Cetatea bizantină care se presupune că ar fi Vicina a fost descoperită în anul 1898 de arheologul Pamfil Polonic. Cercetarea ei a început din anul 1956 și, de-a lungul timpului, cetatea s-a degradat constant. Fortăreața este situată în județul Constanța, la Ostrov, pe insula Păcuiul lui Soare, până la care se ajunge cu barca. Traversezi Dunărea Veche și brațul Ostrov și ajungi la vechea cetate bizantină Vicina, care a fost înghițită de apele Dunării în proporție de 90%. Când a început să fie cercetată de arheologi, aproximativ 25% din fortăreață mai era la suprafață.

Cetatea bizantină Vicina are o poveste veche de peste 1000 de ani

Cetatea bizantină Vicina a fost întemeiată de împăratul Ioan Tzimiskes în anii 971-972, pe o suprafață de 3-5 hectare, ca bază navală și fort de apărare al imperiului. Flota de la Păcuiul lui Soare avea rolul de a împiedica invaziile celor care ar fi venit de la gurile Dunării pentru a ataca orașul Dorostolon, capitala themei bizantine din această zonă a imperiului.

La începutul secolului al XI-lea, cetatea bizantină de la Păcuiul lui Soare și-a pierdut caracterul de bază navală, iar în interiorul ei s-a desfășurat o intensă viețuire, care a durat până în prima jumătate a secolului al XV-lea, în momentul ocupării Dobrogei de către turci, cu o întrerupere în secolul XII.

În cadrul cercetărilor efectuate în 1956 s-a descoperit că porțiunea păstrată din cetatea insulară este mărginită în partea de nord-est de un zid lung de 42 de metri, iar spre sud-est de un alt zid a cărui lungime măsura 240 de metri și avea o înălțime de 5-6 metri.

Cetatea de la Păcuiul lui Soare este în mare parte acoperită de apele Dunării

Situl arheologic este localizat în partea de nord-est a insulei Păcuiul lui Soare, în dreptul dealului Dervent, la granița dintre județele Constanța și Călărași. Insula se află la aproape 12 kilometri de Ostrov și la 9 km de Sucidava sau Pârjoaia cum i se spunea inițial localității.

Poarta și portul cetății sunt acum în pădurea de pe insula Păcuiul lui Soare, însă, când este multă vegetație ele nu pot fi văzute prea ușor. În anul 2017 a fost organizată ultima campanie de cercetare, iar de atunci vegetația a acoperit ruinele cetății.

Doar aproximativ 10% din fosta fortăreață mai poate fi văzută. Ea a fost ruptă și acoperită de apele Dunării.

”Noi când eram mici erau zidurile la suprafață. Ne urcam pe Cetatea bizantină Vicina și ne jucam”, a afirmat un localnic.

”Atunci nu era pădurea crescută pe insulă, erau doar pietrele curate. Cetatea nu a fost niciodată restaurată. Doar în zona portului s-a pus niște ciment, însă nici aceasta nu este o soluție bună, deoarece bizantinii lucrau cu alt liant. Foloseau var cu nisip pentru rosturile de la zid și materialul se petrifica. Zidul de incintă se poate observa mai bine în general toamna, când apele Dunării sunt mai scăzute. Pietrele au fost aduse, cel mai probabil, de pe marginea Lacului Bugeac, de la Oltina și de la Canaraua Fetii, din Băneasa. Erau tăiate acolo și aduse pe Dunăre. Multe pietre din cetate au fost luate de turci, atunci când și-au făcut alte cetăți, dar și localnicii au folosit pietre din zid pentru casele pe care și le-au construit”, a declarat pentru Discover Dobrogea, Ion Păunescu, administratorul bazei arheologice Vicina – Păcuiul lui Soare.

Senatorul Remus Negoi: ”Cetatea bizantină de la Ostrov trebuie conservată și pusă în valoare, pentru a nu fi distrusă complet”

Insula Păcuiul lui Soare este un loc sălbatic, cu un peisaj spectaculos, în care nu ajung foarte mulți turiști, deoarece este nevoie de transport cu barca. Pe an ce trece, ruinele cetății bizantine sunt tot mai puțin vizibile și acaparate de natură, fie că este vorba despre vegetația care s-a dezvoltat pe insulă, fie de apele Dunării, care au înghițit mare parte a fortăreței.

”Cetatea bizantină Vicina de la Ostrov este un sit important al patrimoniului cultural românesc, însă, din păcate, ar putea să dispară în câțiva ani, dacă nu luăm măsuri. Sunt sigur că nu este posibil să fie schimbat cursul Dunării pentru a scoate la suprafață zidurile cetății, dar, măcar pentru 10% din ce a mai rămas din fortăreață trebuie realizate lucrări de conservare și punere în valoare, deoarece degradarea este permanentă.

Localitatea Ostrov are un potențial foarte mare, însă, din păcate, nu este valorificată cultural și turistic. Acolo ar putea fi amenajat și un muzeu, astfel încât vizitatorii să fie atrași în zonă. La Păcuiul lui Soare, cetatea bizantină trebuie protejată, iar deasupra zidului de incintă poate fi construită o platformă suspendată, pentru a fi amenajat un traseu turistic.

Situl arheologic de la Păcuiul lui Soare este clasat monument istoric de grupă valorică A și se întinde pe o suprafață de aproximativ 1,5-2 hectare.

Voi discuta cu reprezentanții Institutului de Arheologie ”Vasile Pârvan” și cu cei ai Consiliului Județean Constanța și le asigur tot sprijinul necesar, astfel încât să realizeze un proiect și să obțină fonduri europene pentru conservarea și punerea în valoare a fortăreței bizantine.

Păcuiul lui Soare este un loc minunat din Dobrogea, o insulă pe care sunt plaje cu nisip fin și vegetație, însă trebuie asigurat un turism civilizat în zonă, cu platforme de circulație, pentru a nu fi afectate ruinele cetății bizantine”, a declarat pentru Discover Dobrogea, vicepreședintele Comisiei permanente comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru relația cu UNESCO, senatorul Remus Negoi.

Prima cetate pe insula Păcuiul lui Soare a fost construită de romani

Insula Păcuiul lui Soare, prin poziționarea sa în dreptul văii Bugeacului a fost folosită prima dată de romani, care au construit acolo o cetate. Astfel, ei aveau posibilitatea să controleze firul Dunării și să domine una dintre cele mai bune rute de intrare în Dobrogea de Sud, valea Bugeacului.

Arheologul Petre Diaconu a realizat numeroase campanii de cercetare la cetatea bizantină de la Ostrov.

”Cele mai vechi urme arheologice identificate sunt reprezentate de resturile unui zid din piatră, care au apărut la adâncimea de 1,70 m față de nivelul actual al solului. Zidul, făcut din blocuri de piatră paralelipipedice, bine fasonate, are o grosime de 2,10 m.

Arheologii au descoperit în depunerile ce cuprind dărâmăturile incintei, material ceramic, fragmente din țigle și de cărămizi, toate de factură romană, care poate fi datată în sec. III-IV e.n.

Ruinele cetății romane au fost acoperite de un strat de inundație datorat revărsării apelor Dunării, gros de un metru”, scria arheologul Petre Diaconu.

Bizantinii au construit a doua cetate pe insula Păcuiul lui Soare

În secolul X, bizantinii, care în vara anului 971 au pus stăpânire pe regiunile de la Dunărea de Jos și-au organizat o unitate administrativ-teritorială în zonă. Ei au construit o altă cetate la Păcuiul lui Soare, al cărei zid de incintă avea o grosime de 4,20 m și înălțimea de aproximativ 3,45 m.

”Bizantinii au zidit peste ruinele vechii cetăți romane o altă cetate, înăuntrul căreia s-a desfășurat și o puternică viață economică.

Construirea aici a unei cetăți din piatră, în secolul X, în mod necesar era legată de apărarea liniei dunărene de către flota bizantină. Nu este exclus ca cetatea de la Păcuiul lui Soare, servind ca bază navală, să fie strâns legată de apărarea directă a Durostorului bizantin, capitala katepanatului Paradunavon.

Zidul se sprijină de o parte și de alta a fețelor sale pe câte două rânduri de praguri și este alcătuit din blocuri fasonate de dimensiuni variabile, legate puternic cu mortar special, intercalat de obicei în straturi groase. Soclul de fundație este așezat pe pari de stejar înfipți în pământ. O asemenea tehnică de construcție a fost necesară deoarece solul nisipos la această adâncime era destul de instabil.

Paralel cu aceasta, înăuntrul zidurilor cetății, în sec. X-XII, s-a desfășurat și o intensă viețuire. S-au găsit numeroase fragmente ceramice, de la oale și amfore, la farfurii și străchini smălțuite, cărămidă, monede de bronz, dintre care una din prima jumătate a sec. XI.

Încetarea viețuirii în sec. XII din motive pe care nu le-am putut stabili încă, coincide cu ruinarea, în bună măsură, a zidului de incintă.

A doua jumătate a sec. XIV și începutul sec. XV sunt mult mai bine documentate. În capătul de nord-vest al secțiunii au fost dezvelite resturile unui colț de locuință din această epocă, pe podeaua căreia s-au găsit câteva fragmente de vase și un clopoțel de bronz, dar și 14 morminte ce aparțin unui cimitir creștin.

Începând cu prima jumătate a sec. XV încetează orice urmă de viețuire înăuntrul vechilor ziduri din epoca bizantină. Acestea, atât cât mai rămăseseră în picioare, au fost demantelate într-o mare măsură, în mod organizat, pe toată lungimea lor, în sec. al XIX-lea, probabil de către turci” scria arheologul Petre Diaconu denumit și părintele arheologiei din România.

Cetatea de la Ostrov este, cel mai probabil, Cetatea Vicina

Arheologul Petre Diaconu susține și argumentează ideea potrivit căreia, cetatea bizantină de la Păcuiul lui Soare se numește Vicina. De-a lungul timpului, istoricii au emis mai multe ipoteze privind localizarea cetății Vicina, însă niciuna nu a fost dovedită științific.

”Cea mai veche ştire despre Vicina se păstrează în ”Alexiada” Annei Comnea, din anul 1943, dar nu preciza unde este localizat orașul.

Câțiva istorici au pledat pentru existența unei localități cu numele Vicina sau Ditzina, în regiunile răsăritene ale Pontului. Încercările de a vedea în localitatea Laviza (Viza) de la gura râului Kamea o a doua Vicina (Ditzina) balcanică nu se întemeiază pe vreo dovadă istorică.

Ultimele menţiuni despre Vicina datează din prima jumătate a secolului al XV-lea. Din cercetarea izvoarelor literare rezultă că Vicina era un oraş dunărean şi că maxima ei perioadă de dezvoltare se plasează în a doua jumătate a veacului al XIII-lea şi în primele 2-3 decade ale veacului următor. În aceste vremuri, Vicina a fost cel mai important centru comercial de la Dunărea de jos, până în prima jumătate a secolului al XV-lea, când își încetează existența.

Încercând să localizeze Vicina, unii istorici au identificat-o cu vechiul Măcin. Nicolae Iorga plasa oraşul undeva “între Isaccea şi Tulcea”, iar Constantin Brătescu socotea că ar fi putut exista acolo unde se află, în prezent, satul Niculiţel. Alți istorici au propus identificarea Vicinei cu Isaccea sau pe ostrovul dunărean din fața localității Isaccea, ori că s-ar fi aflat pe locul Mahmudiei”, scrie arheologul Petre Diaconu.

Istoricul Petre Diaconu a identificat cetatea Vicina pe insula Păcuiul lui Soare, încă din 1957 și a susținut că există o perfectă concordanță cronologică între etapele de dezvoltare ale cetății Vicina și cele ale așezării de pe insula de la Ostrov, lucru care nu poate fi susținut în cazul celorlalte propuneri.

Cetatea bizantină Vicina sau Cetatea scufundată de pe insula Păcuiul lui Soare este un sit arheologic important, care, pe de o parte, trebuie să fie mai bine promovat și pus în valoare, dar, pe de altă parte este nevoie să fie conservat și amenajat, astfel încât să nu se degradeze mai mult decât până acum.

October 29, 2021
Dărâmată de bulgari și ”sechestrată” în port, statuia lui Ovidiu a avut o istorie complicată

La fel ca poetul care a fost exilat în vechiul Tomis, statuia lui Ovidiu a avut o istorie complicată. ”Sechestrat” în port, dărâmat de soldații bulgari, întors cu fața spre mare și, într-un final, subevaluat, monumentul poetului latin este o prezență constantă, totuși, din 1887, în piața constănțeană care acum îi poartă numele.

Statuia lui Ovidiu, proiectul primului prefect al Constanței

Remus Opreanu, primul prefect al administrației românești din Constanța, numit după ce Dobrogea s-a unit cu România în noiembrie 1878, a avut ideea ca Ovidiu să devină simbolul orașului de la malul mării. El a înființat ”Comitetul pro Ovidius”, prin care a reușit să strângă fonduri din contribuții publice, dar și de la autoritățile locale și centrale, pentru ridicarea statuii marelui poet, un arc peste timp, care să sublinieze latinitatea zonei.

După o documentare atentă, Remus Opreanu l-a ales pe sculptorul Ettore Ferrari să realizeze monumentul, cu atât mai mult cu cât acesta provenea din patria de origine a poetului. El l-a prezentat pe Ovidiu îmbrăcat în togă și aplecat asupra tristeții sale, într-o atitudine meditativă, de contemplare.

Monumentul a fost depozitat la Cernavodă și în Portul Constanța, până la achitarea taxelor

Statuia realizată în anul 1884 de sculptorul italian a fost transportată în România, însă, din cauza lipsei fondurilor pentru taxele vamale, aceasta a stat o perioadă la Cernavodă. Pentru a putea debloca situația, Remus Opreanu a achitat personal suma necesară.

Monumentul a poposit o vreme și în depozitul Portului Constanța, deoarece nu s-a reușit strângerea banilor de care era nevoie pentru continuarea transportului. Pentru a putea fi strânși cei 1000 de franci necesari, s-a organizat un bal.

Despre această situație, Barbu Ștefănescu Delavrancea scria: ”Sărmanul Ovidiu! Mult o mai ședea el surghiunit în magazia nr.7? Notați că acest al doilea surghiun ce pătimește poetul Sulmonei în vesela de astăzi Constanța e însutit mai dureros decât acela ce-l pătimi prima oară. Atunci avea cel puțin marea cu incomparabilele ei priveliști, avea cerul liber, azi e închis, sechestrat, nenorocit. Până când?”.

Statuia lui Ovidiu a devenit simbolul orașului Constanța

Abia la 3 ani după finalizarea lucrării, statuia lui Ovidiu a fost montată și inaugurată în Piața Independenței din Constanța, denumită ulterior Piața Ovidiu.

Au existat la acea vreme controverse în legătură cu locul amplasării ei. Chiar și politicianul Mihail Kogălniceanu aprecia că statuia lui Ovidiu trebuie așezată pe malul mării, lângă Farul Genovez, nu închisă într-o piață mică.

Într-un final, Ovidiu și-a găsit locul în Piața Independenței, fiind așezat inițial cu fața spre bulevardul Tomis, unde era și Palatul Comunal, prima Primărie a Comunei Urbane Constanța, acum sediul Muzeului de Artă Populară.

Monumentul din bronz realizat de sculptorul italian Ettore Ferrari îl înfăţişează pe Ovidiu într-o atitudine meditativă. Poetul este îmbrăcat cu o togă care îi cade până la glezne, are capul aplecat şi sprijinit pe mâna dreaptă, iar în mâna stângă, îndoită la piept ţine simbolic un manuscris.

Dezvelirea statuii, în august 1887, a reprezentat o sărbătoare la care au participat constănțenii și numeroase autorități. Nu au lipsit de la inaugurare, Remus Opreanu, cel care a făcut posibilă realizarea monumentului, Dimitrie Sturza, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, primarul orașului Constanța, Mihail Coiciu și multe alte oficialități care au ținut discursuri, iar trupele din garnizoană au adus onoruri militare.

Pentru acest eveniment, Primăria Constanța a alocat un buget de 1500 de lei și a dispus ca statuia să fie iluminată permanent cu patru felinare.

Soldații bulgari au dărâmat statuia lui Ovidiu în Primul Război Mondial

Din 22 octombrie 1916, Constanța a fost ocupată, timp de doi ani, de armatele germano-bulgare.

Soldații bulgari au distrus statuia ”Avântul Țării” din fața Palatului Regal și au dărâmat de pe soclu statuia lui Ovidiu, cu ajutorul unor frânghii prinse de atelaje trase de bivoli. Ei intenționau să o transporte în Bulgaria ca pradă de război și să o topească.

Ofițerii germani au dat ordin ca statuia să fie repusă pe soclu, astfel că soldații nemți au construit un sistem de schele din lemn și scripeți, cu ajutorul cărora au reușit să îl pună pe Ovidiu la locul lui.

După inaugurarea noului Palat Comunal, statuia lui Ovidiu a fost mutată cu fața spre mare

Început în anul 1911 după planurile arhitectului Victor Stephănescu, al doilea Palat Comunal Constanța a fost finalizat 10 ani mai târziu, după terminarea războiului.

Clădirea impozantă din Piața Ovidiu a fost sediul celei de-a doua primării a Constanței, iar din 1977 găzduiește Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

După inaugurarea sediului noii primării, Consiliul Comunal a aprobat, în mai 1922, reamplasarea statuii lui Ovidiu cu fața spre mare, așa cum este și în prezent.

Mulți constănțeni au apreciat că nu trebuia schimbat amplasamentul monumentului, deoarece, inițial, poetul privea spre Roma, de dorul căreia era chinuit.

Monumentul a fost restaurat în anul 1940, când pietrarul italian Antonio Rutta a adăugat pe soclu, în limbile română și latină, epitaful din elegia ”Dorințele din urmă”, pe care Ovidiu, poetul fără mormânt a scris-o în opera ”Tristele”.

”Sub această piatră zace Ovidiu, cântărețul

Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent.

O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată

Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin!”

Se spune că într-o scrisoare pe care a trimis-o de la Tomis, poetul și-a rugat soția să-i îngroape cenușa în apropierea Romei și să graveze pe lespedea funerară versurile transmise, pentru a scăpa, măcar astfel, de tristul său exil. O statuie identică a poetului a fost ridicată în anul 1925 la Sulmona, orașul său natal din Italia.

Evaluată inițial la 50.000 de lei în aur, statuia lui Ovidiu valorează acum 14,80 lei în acte

La începutul anilor 1880, când Remus Opreanu a luat decizia construirii statuii s-au făcut mari eforturi pentru strângerea banilor necesari. Într-un document întocmit de Primăria Constanța în anul 1936, se precizează că monumentul a costat aproximativ 50.000 de lei în aur.

Deși, teoretic, opera de artă nu și-a pierdut valoarea în timp și a devenit în 2010 monument istoric, practic, în mod ironic, statuia lui Ovidiu este încadrată acum ca mijloc fix și evaluată la valoarea de 14,80 lei.

October 26, 2021
Forțele Navale Române servesc patria de peste 160 de ani

Forțele Navale Române împlinesc astăzi 161 de ani de la înființare. Bazele Marinei Militare Române moderne au fost puse pe 22 octombrie 1860, prin Înaltul Ordin de Zi semnat de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care prevedea unificarea flotilelor Moldovei și Țării Românești, sub denumirea de Corpul Flotilei. Instituția a fost redenumită ulterior Forțele Navale Române.

Forțele Navale Române, 161 de ani de la înființare

Misiunea principală a acestei categorii de forțe din Armata României este de a apăra granițele maritime și fluviale ale țării noastre, precum și spațiul naval, terestru și aerian din proximitatea litoralului românesc de la Marea Neagră.

Prin acțiunile desfășurate Forțele Navale Române contribuie la dezvoltarea sistemului de relații militare și diplomatice, la Marea Neagră și pretutindeni unde statul român își are interesul geostrategic.

35 de personalități militare care s-au aflat, succesiv, la conducerea Statului Major al Forțelor Navale și-au pus amprenta asupra evoluției și dezvoltării acestei categorii de forțe militare a României, în perioada 1860-2021, în interesul națiunii și în serviciul intereselor navale, maritime și fluviale, ale țării noastre.

Bun cart înainte!

La marcarea a peste 16 decenii de tradiții navale românești, în semn de recunoștință pentru cei căzuți la datorie în serviciul Marinei Militare Române, care și-au dat viața în numele poporului român, șeful Statului Major al Forțelor Navale, contraamiral Mihai Panait, își exprimă omagiul său.

De asemenea, contraamiralul Panait transmite mulțumiri și multă sănătate tuturor persoanelor care au servit Patria, cu demnitate, la bordul navelor militare românești sau în alte structuri ale Forțelor Navale Române și, în prezent, au trecut în rezervă, în retragere sau au ieșit la pensie.

„Tuturor membrilor ai marii familii a Forțelor Navale Române, o familie nu foarte mare, dar puternică și respectabilă, le urez multă sănătate, putere de muncă și tradiționala urare marinărească „Bun cart înainte!” transmite contraamiralul Mihai Panait, șeful Statului Major al Forțelor Navale.

Navele militare românești au o prezență constantă pe Dunăre și pe mare

Cu o lungime a coastei maritime de 245 km, zona de responsabilitate maritimă a Forțelor Navale Române, care acoperă apele maritime interioare, marea teritorială, zona contiguă și zona economică exclusivă, stabilite conform tratatelor internaționale, cuprinde o suprafață de aproximativ 30.000 km², de două ori mai mare decât suprafața Dobrogei. Este o zonă vitală pentru România, în care se află bogate resurse de hidrocarburi și obiective din domeniul infrastructurii critice a țării noastre (platformele de foraj maritim și conductele de transport hidrocarburi).

De asemenea, în zona fluvială, Forțele Navale Române au în responsabilitate cei 1.075 km de fluviu pe care țara noastră îi deține, și care reprezintă 38% din lungimea totală a Dunării, o importantă cale de navigație spre interiorul continentului european.

Atât pe Dunăre, cât și pe mare, navele militare românești sunt o prezență constantă, în zona de responsabilitate, pentru asigurarea securității maritime și fluviale a României și a flancului estic al Uniunii Europene și al NATO.

În Războiul de Independență, Flotila Română a avut numeroase acțiuni

Dezvoltarea Marinei Militare Române a început să se contureze odată cu unirea Principatelor Române din anul 1859, care a atras după sine unificarea flotilelor celor două țări surori, Moldova și Muntenia, la data de 22 octombrie 1860, sub denumirea de Corpul Flotilei.

În timpul Războiului de Independență din perioada 1877-1878, Flotila Română s-a afirmat în numeroase acțiuni de atac asupra navelor otomane inamice, de sprijin cu foc de artilerie și de instalare baraje de mine pe Dunăre. După câștigarea independenței, Dobrogea a revenit la Patria-Mamă, fapt ce a generat și apariția segmentului maritim al Marinei Militare Române.

Până la Primul Război Mondial, potențialul combativ al României a crescut semnificativ, Marina Militară Română beneficiind de trei programe de dotare cu nave și mijloace de navigație, în anul 1907, la Galați, fiind lansate patru monitoare și opt vedete fluviale, care au format prima Escadră de Dunăre.

Flota militară s-a dezvoltat permanent din anul 1918

După unirea tuturor provinciilor istorice românești, din anul 1918, flota militară s-a dezvoltat și au intrat în dotare tipuri noi de nave, precum distrugătoarele de tip ,,M”, ,,Mărășești” și ,,Mărăști” (1920), și de tip ,,R”, ,,Regele Ferdinand” și ,,Regina Maria” (1930), primul submarin românesc, ,,Delfinul” (1936) și cea de-a doua navă-școală, ,Mircea” (1939) și puitorul de mine ,,Amiral Murgescu”, prima navă militară de construcție românească, lansată la Galați, în anul 1939.

Toate aceste dotări au dus la transformarea Marinei Militare Române într-o forță modernă și echilibrată, capabilă să facă față amenințărilor din Marea Neagră.

Structura Marinei Militare Române a fost reorganizată în urma presiunilor politice și militare

În timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, întreaga marină a contribuit considerabil la susținerea efortului general de război al Armatei României.

După cel de-al Doilea Război Mondial, România a fost lipsită, în primii ani postbelici, de flota maritimă și, într-o mare măsură, și de cea fluvială, din cauza preluării navelor românești de către Uniunea Sovietică, nave restituite ulterior, parțial, în urma înțelegerii între guvernele României și U.R.S.S.

Între 1946-1947, structura Marinei Militare Române a fost reorganizată, ca urmare a presiunilor politice și militare la care au fost supuse autoritățile de la București de către sovietici. Cu toate aceste greutăți, generate de amestecul brutal al sovieticilor, conducerea Forțelor Maritime Militare a continuat să susțină marina militară ca armă de elită în cadrul Armatei României și să participe la garantarea suveranității și integrității teritoriale a țării.

Odată cu reintrarea în dotare a monitoarelor, a fost reconstituită Flotila de Dunăre, iar în anul 1962 a fost înființată Divizia 42 Maritimă, continuatoarea tradițiilor Diviziei de Mare, mare unitate care fusese desființată la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial.

În perioada 1965-1989, Marina Militară s-a dezvoltat, în conformitate cu doctrina de apărare a țării în vigoare în acea perioadă, și au fost construite numeroase nave militare maritime în șantierele navale românești, la sfârșitul anilor ’70 și la începutul anilor ’80, precum escortoarele ,,Midia” și ,,Constanța”, crucișătorul ușor ,,Muntenia”, transformat în distrugător, iar ulterior în fregata ,,Mărășești”, fregatele din clasa ,,Eustațiu Sebastian”, clasificate apoi în corvete.

Forțele Navale Române continuă tradiția de apărare a granițelor fluviale și maritime

După evenimentele din decembrie 1989, Comandamentul Marinei s-a restructurat într-o manieră modernă, susținând aplicarea unei politici noi privind apărarea țării, în noul context geopolitic european, schimbându-și denumirea în Statul Major al Forțelor Navale. Reînviindu-se tradiția apărării fluvio-maritime, a fost înființat Comandamentul Flotei Maritime, transformat apoi în Comandamentul Operațional Naval, iar ulterior în Comandamentul Flotei și Componenta Operațională Navală. La fluviu, au fost înființate Comandamentul Flotilei de Dunăre și Flotila de Dunăre, transformate în Componenta Fluvială, Serviciul Fluvial și, ulterior, în Flotila Fluvială.

În prezent, Forțele Navale Române continuă tradiția de apărare a granițelor fluviale și maritime și contribuie la dezvoltarea diplomației militare navale, pe meridianele lumii, oriunde statul român își are interesul geostrategic. După integrarea României în Alianța Nord-Atlantică, în anul 2004, Forțele Navale Române au fost prima categorie de forțe din Armata României complet profesionalizată.

Odată cu integrarea României în NATO, Forțele Navale Române au participat, în perioada 2004-2021, cu peste 3.000 de militari, la misiuni în teatre multinaționale de operații maritime și terestre.

Nava-școală ”Mircea”, ambasadorul onorific al României pe mările și oceanele lumii

Unul dintre cele mai importante instrumente care contribuie la ridicarea nivelului de formare profesională al marinarilor militari români este nava-școală „Mircea”.

Cel mai longeviv Ambasador Onorific al României pe mările și oceanele lumii, „Mircea” este bijuteria Forțelor Navale Române, se află în serviciu din anul 1939, iar la bordul său s-au format peste 70 de generații de marinari militari.

În ultimii ani, la marșurile de instrucție desfășurate, participă nu numai cadeții români, ci, prin programele Erasmus pe care Academia Navală „Mircea cel Bătrân” le desfășoară, participă și cadeți de la academiile navale din numeroase țări, precum Polonia, China, Albania, Franța, Germania și altele.

În prezent, specialiștii din Forțele Navale Române lucrează la planificarea și organizarea unui marș circumterestru al navei-școală „Mircea”, care va fi integrat în programul mondial al UNESCO, intitulat „Decada Oceanului Planetar, 2021-2030”.

Marșul urmează să se desfășoare în perioada 2023-2024 și va fi integrat în efortul global de combatere a încălzirii apei Oceanului Planetar, prin inițierea și realizarea unor programe de educație pentru o dezvoltare durabilă, care se vor derula sub egida Comisiei Naționale a României pentru UNESCO.

October 22, 2021
Conacul lui Mihail Kogălniceanu, imobil de patrimoniu în orașul Murfatlar

Conacul lui Mihail Kogălniceanu, un imobil impozant, construit în orașul Murfatlar la sfârșitul secolului al XIX-lea, este o construcție declarată monument istoric de interes național. Casa pe care a cumpărat-o istoricul, publicistul și omul politic Kogălniceanu pentru fiul său, este construită în stil eclectic, cu elemente ale modei occidentale, dar și cu influență maură.

Conacul lui Mihail Kogălniceanu, unul dintre puținele imobile ale politicianului, care au rezistat în timp

Mihail Kogălniceanu a iubit Dobrogea și a fost considerat părintele acestei regiuni, alături de regele Carol I. Politicianul a cumpărat multe terenuri și case în Dobrogea, din dorința de a le da un exemplu românilor că această nouă provincie a țării poate fi colonizată.

În Constanța, Kogălniceanu a avut trei case, una dintre ele chiar pe bulevardul Elisabeta, în dreptul Cazinoului, un imobil în care se spune că mai poposea și regina Elisabeta. Acesta nu mai există în prezent, însă conacul lui Mihail Kogălniceanu de la Murfatlar a rezistat peste ani și a fost declarat monument istoric.

Conacul lui Mihail Kogălniceanu, în care funcționează acum Grădiniței nr. 2 din Murfatlar, a fost achiziționat de către omul politic în anul 1885, de la Hagi Memet Aralam bey, reprezentantul unei familii cu multe proprietăți în județul Constanța.

El a cumpărat proprietatea pentru fiul său, Vasile Kogălniceanu, inspector domenial în Dobrogea și administrator al plasei Mangalia, care s-a stabilit la moșia din Murfatlar.

Conacul lui Mihail Kogălniceanu ar putea deveni muzeu

Conacul lui Mihail Kogălniceanu a fost reabilitat în anii 2003-2004 și acum aparține Primăriei Murfatlar. A fost o lucrare foarte costisitoare, deoarece imobilul este obiectiv de patrimoniu și a trebuit să fie acordată multă atenție la detalii.

”Conacul lui Mihail Kogălniceanu de la Murfatlar este un monument istoric de interes național. Kogălniceanu s-a îndrăgostit de Dobrogea și a ținut foarte mult ca această regiune să revină la țară. De asemenea, el l-a susținut pe Anghel Saligny să construiască Portul Constanța și Podul de la Cernavodă. După Războiul de Independență din 1877, Kogălniceanu și-a cumpărat la Murfatlar, după vechea denumire Basarabi, un conac.

Pe atunci, calea ferată nu trecea pe aici. Era o zonă liniștită și frumoasă, dar când s-a făcut canalul au mutat calea ferată în această zonă. Moșia avea și o troiță ridicată în 1943 în memoria celor căzuți pe front, dar și o pivniță și o fântână arteziană. Fierul forjat este cel original, iar tâmplăria a fost recondiționată. Când s-a renovat clădirea am găsit în pod un registru al cărăușilor de prin 1907, care acum este la primărie.

Aici, putem face Muzeul lui Kogălniceanu, o casă memorială, dar, pentru a realiza acest lucru avem nevoie de un teren pe care să construim o nouă grădiniță cu program prelungit.

Avem mai multe obiective turistice declarate monument istoric în Murfatlar, în afară de conacul lui Mihail Kogălniceanu: Ansamblul Rupestru sau Bisericile din Cretă cum sunt cunoscute de către mulți români, Gara Murfatlar, dar și biserica din oraș, care este foarte veche și frumoasă”, a declarat pentru Discover Dobrogea, primarul orașului Murfatlar, George Cojocaru.

Mihail Kogălniceanu, părintele Dobrogei după 1878

Istoric, diplomat, om politic și publicist, Mihail Kogălniceanu a iubit Dobrogea. El este autorul celor mai importante documente privind revenirea Dobrogei la țară. Tot Kogălniceanu a scris și cele două Proclamații, pe care Regele Carol le-a citit pe 14 noiembrie 1878 și a realizat ”Constituția Dobrogei”, împreună cu prefectul de atunci al Constanței, Remus Opreanu.

”Am lucrat 30 de ani pentru țara mea. Nu e o singură reformă, un singur act național în care să nu figureze și numele meu. Toate legile cele mari sunt făcute și contrasemnate de mine”, afirma Mihail Kogălniceanu.

Pentru a încuraja românii să populeze Dobrogea, Mihail Kogălniceanu și-a cumpărat mai multe terenuri și proprietăți în regiune.

Cu toate acestea însă, politicianul nu a profitat de poziția sa și de faptul că are multe proprietăți în regiune, iar în 1890, când a cerut o scutire de amendare de către stat pentru locuitorii Dobrogei, a solicitat ca el și fiul său, Vasile Kogălniceanu să fie excluși de la aplicarea acestei legi.

După moartea politicianului, două dintre casele pe care le avea în Constanța, pe B-dul Elisabeta și pe Str. Vânătorilor au fost scoase la vânzare, din cauza impozitelor neplătite.

Imobilul pe care îl construise pe B-dul Regina Elisabeta nu mai există în prezent, însă, pe acel loc a fost montată o plachetă care amintește că acolo, Mihail Kogălniceanu a ridicat o casă, în anul 1885.

Se spune că, în 1889, Primăria Constanța a făcut o investiție importantă pentru a consolida malul. Au fost realizate atunci săpături adânci și o temelie din piatră, astfel încât casa omului politic să fie protejată.

Pe B-dul Elisabeta, Kogălniceanu construise, pe o suprafață de 500 mp, o casă din piatră, cu două etaje, învelită cu olane. Locuința era compusă din 8 camere, două antreuri, bucătărie și o curte cu fântână.

Conacul lui Mihail Kogălniceanu, împreună cu alte atracții și monumente istorice din localitate ar putea deveni atracții importante în orașul Murfatlar, dacă va fi elaborată și pusă în aplicare o strategie pentru turism în județul Constanța.

October 18, 2021
Istoria mulajelor făcute de soldații germani în 1918, după metopele de la Tropaeum Traiani

Puțini români știu că în Primul Război Mondial, soldații germani au realizat 54 de copii din ipsos după metopele monumentului triumfal Tropaeum Traiani de la Adamclisi, în timpul ocupației Dobrogei. Mulajele se află acum în colecția de antichități din Heidelberg, după ce, multă vreme au fost depozitate într-un pod. Povestea lor a fost făcută cunoscută în cadrul expoziției „Arheologie și politică: cele două narațiuni referitoare la monumentul Tropaeum Traiani între Adamclisi și Heidelberg”, eveniment care a avut loc la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

Metopele de la Tropaeum Traiani au generat polemici înainte de Primul Război Mondial

Monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi a fost subiectul unor dezbateri aprinse în cercetările din spațiul germanofon, încă din perioada efectuării săpăturilor din anii 1890. Acest lucru s-a datorat în special reprezentărilor sculpturale de pe metope și merloane, care arătau stereotipuri ale diferiților ”barbari” non-romani.

”Clasificările lor etnice au variat de la daci și traci la bastarni, geți, moesi și sarmați – grupuri etnice transmise literar, care sunt însă greu de atestat arheologic. În cadrul discuțiilor despre datarea monumentului, s-a remarcat în 1896, Adolf Furtwängler, care a interpretat monumentul Tropaeum Traiani ca fiind originar din epoca lui Augustus. El a presupus existența a patru tipuri de barbari în reprezentările de pe monument: daci, traci, geți și bastarni de origine germanică, cu șuvița de păr împletită într-un nod.

Deși deja la vremea respectivă predominau părerile pentru datarea din vremea lui Traian, adică 100 de ani mai târziu, teza lui Furtwängler avea un avantaj decisiv: datarea sa timpurie însemna că basoreliefurile monumentului Tropaeum Traiani ar fi primele reprezentări cunoscute ale germanilor sau, cum scria despre bastarni, ale ”primilor nemți care au apărut pe scena istoriei”, spune Polly Lohmann, curatorul colecției de antichități a Universității Heidelberg din Germania.

Perioada de desfășurare a acestor polemici științifice a coincis cu intrarea României în Primul Război Mondial și ocuparea acesteia de către Puterile Centrale, la sfârșitul anului 1916. Dobrogea de Vest și, prin urmare, Adamclisi, s-au aflat din acel moment sub administrație militară germană.

Monumentul Tropaeum Traiani trebuia să fie reconstruit în București

În timpul cercetărilor efectuate la Adamclisi, arheologii au observat că plăcile de piatră care au îmbrăcat pe vremuri mausoleul Tropaeum Traiani căzuseră sau au fost folosite în construcții, de localnici.

O parte din elementele originale au fost găsite de Grigore Tocilescu în satele apropiate, fiind folosite pentru fântâni, jgheaburi și chiar pietre funerare. După ce au fost găsite, cele mai multe piese au fost transportate la București, în anii 1887 și 1898, la Muzeul Național de Antichități și la Palatul de Artă, pentru a fi protejate.

La un moment dat, s-a propus ca monumentul să fie reconstruit în întregime la București. Acest proiect susținut de Grigore Tocilescu nu a fost realizat însă niciodată. Elementele componente ale monumentului Tropaeum Traiani au rămas în curtea Palatului Artelor și au supraviețuit Primului Război Mondial, iar în 1923 au fost expuse în Muzeul Militar din Parcul Carol.

Un căpitan al armatei germane a avut ideea de a face mulaje după metopele de la mausoleul Tropaeum Traiani

”Printr-o coincidență, Harald Hofmann un fost elev și asistent al profesorului Friedrich von Duhn a fost staționat în Muntenia pe post de căpitan. El își obținuse doctoratul în 1899, lucrase la în domeniul arheologiei și activa ca profesor de latină și greacă, atunci când a fost chemat la război.

Hofmann i-a trimis lui Friedrich von Duhn o scrisoare de pe front, în care îi propunea să realizeze mulaje ale monumentului triumfal de la Adamclisi. Von Duhn a scris, la rândul său, în ianuarie 1918, o scrisoare de șase pagini către Ministerul Culturii și Educației din Baden, în care sublinia importanța monumentului Tropaeum Traiani în cercetare”, afirmă dr. Polly Lohmann.

Mulajele după metopele de la Tropaeum Traiani au fost realizate în aproape două luni

Lucrările de pregătire a mulajelor au început pe 8 aprilie 1918 în Palatul Artelor din București, unde elementele constructive ale monumentului erau adăpostite la acea vreme.

”Mai întâi, trebuia să fie create formele negative ale elementelor originale ale monumentului, pentru ca mai apoi, în Baden, din aceste matrițe să fie realizate reproducerile propriu-zise. Dintr-o listă de cheltuieli ținută de Hofmann reies toate detaliile despre atelierele și meșterii locali, cărora li s-au încredințat diverse sarcini.

Conform numelor din listă, unii dintre ei erau germani dobrogeni, precum cei de la ”Atelierul de turnat ghips Faust” și ”Atelierul de pietrărie Frister”. La sfârșitul lunii mai, după mai puțin de două luni, formele de ghips erau gata”, a precizat dr. Polly Lohmann.

Copiile realizate după elementele de la Tropaeum Traiani au fost transportate cu trenul până în Germania

Matrițele au fost transportate în august 1918, cu trenul, în două vagoane, până la Baden, iar câteva săptămâni mai târziu, formele au ajuns la Karlsruhe.

”La Universitatea Tehnică s-a început mularea propriu-zisă, iar formele pozitive obținute au fost mai apoi transportate la Heidelberg în interiorul matrițelor aferente. Însă, ghipsul și șelacul au devenit atât de scumpe după război, încât implementarea acestui proiect a trebuit să fie amânată. Au trecut mai mulți ani fără să se fi găsit o soluție.

Între timp, Harald Hofmann, după câteva luni de captivitate la Brașov și Timișoara s-a întors la școala din Mannheim în care preda, iar Friedrich von Duhn a ieșit la pensie în 1920.

În 1921 von Duhn a luat parte la o întâlnire de urgență cu succesorul său, pentru a discuta ce se va întâmpla cu mulajele. Cu această ocazie s-au constatat vătămări ale matrițelor, suferite fie în timpul transportului, fie în timpul depozitării la Universitatea Tehnică. Piesele turnate au fost aduse cu care trase de boi, în clădirea Bibliotecii de Stat din Piața Friedrich din Karlsruhe, pentru a putea fi expuse”, am mai aflat de la Polly Lochmann.

Germanii erau preocupați de protejarea monumentelor istorice din Dobrogea

Ostilitățile militare au fost observate cu îngrijorare de o parte din cercetătorii germani ai monumentelor antichității. Ei se temeau că, atât structurile păstrate la Adamclisi, cât și reliefurile transferate la București la sfârșitul secolului al XIX-lea, ar putea fi deteriorate.”De când Adolf Furtwängler a interpretat unele dintre figurile pe reliefuri ca fiind bastarni, o populație germanică localizată în partea inferioară a Dunării și a datat monumentul în perioada imperială timpurie, reliefurile au fost considerate cele mai vechi reprezentări ale germanilor”, afirmă Robert Born, cercetător la ”Leibniz Institute for the History and Culture of Eastern Europe” din Leipzig, Germania.

În acest context, o personalitate proeminentă în cercetarea preistorică a declarat la un moment dat: ”sperăm că bombele avioanelor noastre vor cruța aceste comori, care sunt și sanctuarele noastre”.

În timp ce elementele originale ale monumentului de la Adamclisi au rămas nedeteriorate, muzeul local a fost probabil prădat și, în mare parte, distrus de trupele bulgare care au fost adăpostite acolo.

Mulajele au fost expuse abia în 1965

În 1929, sub egida celui care l-a urmat pe succesorul lui Friedrich von Duhn, matrițele și mulajele de ghips au fost transportate, în sfârșit, la Heidelberg.

Datorită lipsei de spațiu, formele din ghips (și probabil, și matrițele) din Heidelberg, realizate după monumentul Tropaeum Traiani, au fost mutate în depozitul Bibliotecii Universitare.

Abia în 1965, când a fost achiziționată și renovată clădirea ”Heuscheuer”, s-a creat un spațiu expozițional dispus pe patru etaje. Odată cu ceremonia de deschidere, fotografii ale mulajelor au ajuns chiar în presa locală, însă au fost prezentate în mod incorect, drept reproduceri ale unui mormânt roman.

Studenții germani au numit mulajele ”un monument al opresiunii” și le-au vopsit cu graffitti

”Libertate pentru Grecia” au scris studenții germani cu vopsea roșie, în anul 1968, pe mulajele expuse pe două etaje.

”Graffiti-ul a fost o expresie a protestului împotriva Universității Heidelberg și a dictaturii militare din Grecia la acea vreme. Legătura dintre Tropaeum Traiani și dictatura exercitată de junta militară era că monumentul triumfal evoca tirania romanilor asupra altor popoare și regiuni și, prin urmare, a fost considerat de către corpul studenților din Heidelberg drept un simbol al Guvernului militar grec.

În același timp, studenții au criticat și Universitatea Heidelberg pentru păstrarea acestor monumente ale opresiunii.

Mulajele afectate au fost restaurate, astfel încât astăzi mai pot fi văzute doar pe alocuri câteva licăriri roșii.

Din acel moment neatinse, mulajele monumentului Tropaeum Traiani s-au aflat timp de 50 de ani în clădirea universității ”Heuscheuer”.

În 2019 au început lucrările de renovare și a fost conceput un plan nou pentru amenajarea mulajelor pe pereți. Pe baza structurii arhitecturale a monumentului triumfal, componentele sunt împărțite în patru unități, pe patru etaje. Merloanele și metopele, a căror greutate poate fi estimată la aproximativ 200 de kg fiecare, au necesitat o aplicare deosebit de sigură și stabilă.

Universitatea Heidelberg deține astăzi în total 51 de matrițe”, precizează dr. Polly Lohmann.

Tratatul de pace și efectele sale asupra Dobrogei și Adamclisi

Monumentele din Dobrogea au revenit în atenția politicului, în cadrul negocierilor privind statutul viitor al regiunii dintre Dunăre și Marea Neagră, care au început după ce tratatul preliminar de pace dintre Puterile Centrale și România a fost semnat la 5 martie 1918. În acest proces, atât România, cât și Imperiul German și Austro-Ungaria au căutat să împiedice cedarea Dobrogei către Bulgaria.

”Considerațiile istorice și arheologice au jucat un rol important în pregătirile ședințelor de negocieri. Astfel, prim-ministrul Alexandru Marghiloman, împreună cu istoricii Constantin Giurescu și Simion Mehedinți, au pregătit o lucrare în care revendicările românești asupra teritoriului Dobrogei au fost legitimate prin argumente istorice. În interiorul delegației germane, s-a discutat despre cadrul general pentru cercetările arheologice viitoare în Dobrogea.

Într-o întâlnire a lui August von Mackensen cu secretarul de stat pentru afaceri externe, Richard von Kühlmann, la 4 martie 1918, Mareșalul de câmp și-a exprimat îngrijorarea cu privire la soarta monumentelor antice, în special a structurilor de la Adamclisi, în urma experiențelor cu aliații bulgari în trecut”, precizează Robert Born.

Povestea matrițelor făcute de germani în timpul războiului a fost scoasă la iveală de Polly Lohmann

Așa cum mulajele pentru Colecția de Antichități de la Universitatea Heidelberg au fost create întâmplător, ideea pentru acest proiect de expoziție a fost, de asemenea, rezultatul întâmplării.

”În prima mea săptămână la locul de muncă ca nou curator al colecției, am fost trimisă într-o pivniță a universității și m-am trezit într-o cameră plină de mulaje de ghips în format mare. Discuțiile cu colegii au dezvăluit că era vorba despre matrițele mulajelor realizate după monumentul Tropaeum Traiani, pe lângă care trecusem ani de zile ca studentă, fără să știu despre ce este vorba.

Au urmat trei zile în adâncul pivniței pentru a vizualiza și documenta toate obiectele, precum și multe ceasuri de cercetare în Arhivele Generale de Stat din Karlsruhe în vara anului 2018. Două acte conțin corespondența pentru cererea și producția mulajelor și pentru transportul lor la Heidelberg.

Astfel, a fost necesară o vacanță de mai multe săptămâni în România în 2019, în timpul căreia nu numai că am putut vedea componentele originale și reconstrucția monumentului Tropaeum Traiani din Adamclisi, dar m-am îndrăgostit puțin și de frumoasele orașe din Transilvania și de peisajul Carpaților.

Această călătorie a fost inspirația pentru realizarea unui proiect de expoziție studențească, care, sub forma unei excursii, face drumul înapoi al mulajelor de la Heidelberg la București și Adamclisi”, afirmă dr. Polly Lohmann, curatorul colecției de antichități a Universității Heidelberg din Germania.

Dacă faceți o vizită în localitatea Adamclisi, puteți vizita atât monumentul triumfal Tropaeum Traiani, cât și cetatea și muzeul, în care sunt foarte bine puse în valoare toate elementele originale ale monumentului.

October 10, 2021
35 de obiecte de tezaur din Dobrogea sunt expuse la Muzeul de Arheologie din Madrid

35 de obiecte de tezaur din Dobrogea sunt expuse în cadrul expoziției ”Tezaure Arheologice din România. Rădăcini dacice și romane”, care va fi inaugurată mâine, 30 septembrie, în Madrid, la Muzeul Național de Arheologie al Spaniei. Muzeul Național de Istorie și Arheologie Constanța și Institutul de Cercetări Eco-Muzeale ”Gavrilă Simion” Tulcea participă la expoziția din Spania cu piese importante descoperite în Dobrogea.

Obiecte de tezaur din Dobrogea, la Expoziția ”Tezaure Arheologice din România. Rădăcini dacice și romane”

Muzeul Național de Istorie a României participă la expoziția din Spania cu 85 de piese de la 40 de muzee din toată țara.

Expoziția din Spania evidențiază evoluția istorică a teritoriului României actuale pe o perioadă de peste 1000 de ani (sec. VIII î.Hr. – sec. VII d.Hr.), o mărturie a numeroaselor contacte și schimburi culturale care au avut loc în regiune, rezultat al abundenție de resurse și al locației privilegiate între Europa și Asia.

Peste 800 de obiecte arheologice reunite în expoziția intitulată ”Tezaure Arheologice din România. Rădăcini dacice și romane” vor putea fi admirate gratuit, în perioada 01.10.2021-27.02.2022, la Muzeul Național de Arheologie din Madrid.

Expoziția-eveniment face parte din Programul de diplomație publică și culturală dedicat aniversării, în anul 2021, a 140 de ani de relații diplomatice între România și Regatul Spaniei. Evenimentul-fanion al anului aniversar al relațiilor diplomatice România-Spania marchează apogeul schimburilor culturale.

Insitutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea participă la expozița din Spania cu 16 piese

La cea mai amplă și importantă expoziție arheologică organizată vreodată peste hotare, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea participă cu 16 piese din tezaurul Muzeului de Istorie.

Este vorba, printre altele, de o fibulă descoperită în cadrul săpăturilor efectuate la Cetatea Noviodunum din localitatea Isaccea. Obiectul este datat în Epoca Romană, sec. II-III p.Chr. și se află în patrimoniul ICEM Tulcea.

Un alt obiect trimis la expoziția de la Madrid este o situlă din Epoca Romană descoperită în comuna Niculițel, județul Tulcea.

Muzeul de Istorie Constanța a trimis 19 obiecte de patrimoniu pentru expoziția din Madrid

Pentru prima dată de când a fost descoperit, șarpele Glykon, care a fost descoperit în orașul Constanța, a părăsit țara. El este expus la Muzeul Național de Arheologie din Madrid, de la 1 octombrie 2021 până pe 27 februarie 2022.

”Muzeul Național de Istorie a României ne-a solicitat în mod oficial să participăm cu 19 piese care vor fi prezentate la expoziția din Spania.

Între aceste piese a plecat și faimosul șarpe Glykon, un unicat cu care ne mândrim.

În contractul încheiat între noi și Muzeul de Istorie Națională este stipulat faptul că pentru toate piesele participante va fi asigurată pază militarizată. Noi avem două persoane desemnate care participă la pregătirea expoziției.

Consider că această expoziție de talie internațională reprezintă o promovare pentru muzeul nostru și o putem îmbina ulterior cu elemente de marketing, pentru ca instituția de cultură să aibă în viitor mai mulți vizitatori.

Sunt piese care fac parte din structura de rezistență a expoziției Muzeului de Istorie Constanța. Valoarea de inventar a pieselor care au părăsit muzeul este de câteva zeci de milioane de lei, iar evaluarea a fost realizată de experți.

Muzeul Național de Istorie a României este cel care suportă toate cheltuielile, de la deplasarea în străinătate a specialiștilor noștri pentru pregătirea expoziției, până la asigurarea pieselor și a echipamentelor necesare transportării lor.

Transportul s-a făcut cu o aeronavă militară. Totul este foarte bine controlat, pentru că nu ne jucăm cu așa ceva”, a declarat directorul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Aurel Mototolea.

Organizatorii expoziției din Madrid sunt Ministerele Culturii din România și Spania, Ministerul Afacerilor Externe prin Ambasada României în Regatul Spaniei și Ministerul Apărării Naționale a României. Evenimentul este patronat de Casa Regală Spaniolă și de Președinția României.

September 29, 2021
Triunghiul mănăstirilor din Nordul Dobrogei atrage turiștii cu povești și peisaje frumoase

Triunghiul mănăstirilor din Nordul Dobrogei reprezintă o atracție atât pentru localnici, dar și pentru turiști. Este denumit astfel, deoarece, dacă ne uităm pe hartă și unim locurile în care se află cele 3 lăcașuri de cult construite inițial în perioada dominației otomane, ele formează un triunghi. Cele 3 mănăstiri, Cocoș, Saon și Celic Dere au câte o poveste frumoasă de spus, iar istoria lor este foarte interesantă.

Mănăstirea Cocoș face parte din triunghiul mănăstirilor din Nordul Dobrogei

Construită într-un loc retras, la câțiva kilometri de comuna Niculițel, Mănăstirea Cocoș este situată la poalele unui deal denumit ”Dealul Cocoșului”, pe care se află o frumoasă pădure de stejari și tei și face parte din triunghiul mănăstirilor din Nordul Dobrogei.

Potrivit unei legende, în pădurile dese de pe ”Dealul Cocoșului” cântau cocoșii sălbatici. Pe stânca de pe dealul din spatele mănăstirii se poate ajunge urcând mai multe trepte prin frumoasa pădure, iar în vârf este ridicată o cruce.

Celor care își fac curaj să urce treptele li se dezvăluie de sus o priveliște încântătoare, spre dealurile din împrejurimi.

O altă legendă legată de întemeierea lăcașului de cult spune că trei monahi au visat noaptea că un cocoș le-a cerut să ridice o mănăstire pe locul în care dormeau.

Mănăstirea Cocoș a fost construită de cei trei călugări, în anul 1833. Aceștia au cumpărat un teren și au ridicat o mică biserică din nuiele lipite cu pământ, fără turle și fără clopote, deoarece au respectat legile musulmane de la acea vreme. Biserica a fost demolată ulterior, iar pe locul fostului altar a fost ridicată o troiță.

Vechii bisericuțe i-a luat locul, în 1853, un alt lăcaș de cult construit din piatră și cărămidă, căruia i-au fost adăugate 3 turle după Războiul de Independență.

Nici aceasta nu este clădirea în care funcționează în prezent Mănăstirea Cocoș, deoarece, în septembrie 1911 a fost pusă temelia unui nou lăcaș de cult. Acesta trebuia să fie mai mare și mai rezistent, astfel că a fost lucrat de pietrarii italieni din localitatea Greci, după planurile arhitectului Toma Dobrescu.

Noua biserică a fost terminată în 1913, însă, cutremurul din noiembrie 1940 a avariat-o puternic și a fost restaurată ulterior. Mai mult, în urma unui incendiu care a avut loc în iulie 1946, a ars clopotnița și clopotele au fost topite, fiind înlocuite după 10 ani, cu două clopote noi, de 500, respectiv 375 de kilograme.

În 1959, Mănăstirea Cocoș a fost declarată monument istoric.

Din anul 1973, mânăstirea găzduiește într-o raclă, moaștele mucenicilor Zoticos, Attalos, Kamasis și Philippos, descoperite la Niculițel, în timpul săpăturilor arheologice. În frumoasa comună dintre dealuri puteți vizita Bazilica de la Niculițel și Biserica Sfântul Atanasie, singurul lăcaș de cult din Dobrogea care s-a păstrat din perioada bizantină.

Mănăstirea Saon, al doilea lăcaș inclus în triunghiul mănăstirilor din Dobrogea

Mănăstirea Saon, care este situată la 11 kilometri de Niculițel, este un alt lăcaș de cult care face parte din triunghiul mănăstirilor din Nordul Dobrogei. Inițial, a fost doar un schit construit în anul 1846 pe malul bălții Saon, de câțiva călugări plecați de la Mănăstirea Celic Dere.

Monahii au ridicat actuala biserică veche, din chirpici și lemn, dar și două corpuri de chilii, în perioada în care Dobrogea se afla sub stăpânirea otomană.

La poarta schitului erau, în acele vremuri, două mori de vânt, însă doar una dintre ele se mai păstrează la Saon, fiind un martor al timpului și istoriei acestui loc.

În jurul anului 1900 schitul a luat foc, însă vechea biserică a scăpat intactă și poate fi văzută și astăzi. În fața bisericii sunt așezate pe un postament cinci clopote, în ordine descrescătoare, iar pe cel mai mic este gravat anul 1806.

Temelia noii biserici a fost pusă în 1909, însă construcția ei a fost întreruptă din cauza evenimentelor din timpul Primului Război Mondial și abia 50 de ani mai târziu lăcașul a fost reconstruit și sfințit.

Mănăstirea Celic Dere, al treilea lăcaș din triunghiul bisericilor din Nordul Dobrogei

Mănăstirea Celic Dere, monument istoric acum, a fost vizitată chiar și de Regina Maria, în urmă cu un secol. Străjuită de pădurea Telița, într-o zonă deluroasă, în vecinătatea culmii Niculițel, pe o pajiște de un verde primăvăratic, mănăstirea Celic Dere le asigură turiștilor un loc liniștit, în care se pot reculege. Numele ei provine de la pârâul Celic-Dere, care, în limba turcă înseamnă ”pârâiașul de oțel”.

Istoria mănăstirii se pierde în negura timpului, astfel că există mai multe povestiri în legătură cu cei care au ctitorit-o. Potrivit unor surse, așezământul a fost înființat în 1835, însă alte surse precizează că doi călugări români și doi ruși reveniți de pe Muntele Athos au întemeiat-o în anul 1840.

O altă versiune este că o bisericuță din lut, cu bârne din lemn a fost ridicată acolo de călugări ardeleni veniți de pe Muntele Athos.

Lăcașul de cult inițial a fost distrus într-un incendiu și ulterior a fost construită o altă mănăstire în acea zonă verde și liniștită.

În 1845, mănăstirea de călugări Celic-Dere a fost transformată într-una de maici aduse din Basarabia. Actuala biserică de la Celic a fost începută din anul 1901, însă lucrările au fost întrerupte în anul următor, fiind reluate în 1910.

Despre călugărițele de acolo povestește și Regina Maria, care scria în amintirile sale, că ”maicile românce și rusoaice trăiesc alături”.

În scrierile sale despre Dobrogea, Regina Maria a povestit și despre vizita pe care a făcut-o într-o zi însorită, la mănăstirea Celic Dere.

”Îmi aduc aminte de primirea într-o mănăstire care poartă numele straniu de Celic-Dere, unde maicile românce și rusoaice trăiesc alături. Un loc hăt departe, la care am ajuns după un drum lung pe întortocheate șosele prăfoase, prin multe sate de-a lungul lacurilor și mlaștinilor, loc plin de umbră în scorbura unui deal.

Grădinițe voioase înfloreau totuși de jur-împrejur, încercând să acopere cu colorile lor tristele ruine. Maicile își frângeau mâinile, lămurind vorbăreț nenorocirea lor, dar bucuria sosirii noastre era balsam pentru necazul lor, căci necontenit își întrerupeau tânguirile cu cuvinte de mulțumire.

Această vizită neașteptată era aproape plata suferințelor de mai înainte. Am fost duși astfel cu solemnitate la o mare biserică nouă de piatră, care stătea singuratică într-o măreție cam răzleață.

O greoaie clădire înălțată pe un povârniș gol de deal și zidită în așa chip, încât sub lăcașul de deasupra era al doilea, ca în formă de criptă, dar mai larg și mai înalt.

La Mănăstirea Celic Dere, călugărițe, ale căror picioare lunecau fără zgomot, ne-au dat tradiționalele dulceți cu apă și pe urmă cafeaua care aburea în ceșcuțe, dar, când am spus că a venit ceasul despărțirii, proteste năcăjite se ridicară, primitoarele femei încercând în mii de chipuri spre a ne opri.

Ni s-au adus flori – trandafiri, astre și busuioc cu mirosul dulce, lucrări cu acul, gingaș făcute. Ba ni s-au dăruit și scoarțe lucrate de călugărițe.

Dar ceea ce a pus vârful la toate a fost o icoană cu îngrijire zugrăvită: Maica Domnului pe un fond de aur, într-un veșmânt albastru ca Marea. Strașnic de mari îi erau ochii, care se uitau la mine ca și cum cu durere s-ar fi înspăimântat că e supusă astfel criticii celor de pe pământ.”, scria Regina Maria.

În Dobrogea, pe lângă triunghiul mănăstirilor există multe alte lăcașuri de cult cu o istorie bogată, dar sunt și altele noi, precum Mănăstirea Valea Teilor, un loc de poveste ascuns printre munții Dobrogei.

September 27, 2021
Moscheea Gazi Ali Pașa, monumentul de la Babadag cu o istorie de peste 400 de ani

Moscheea Gazi Ali Pașa nu este cea mai veche din Dobrogea, însă, prin arhitectura sa deosebită, le atrage atenția tuturor celor care trec prin orașul Babadag. Lăcașul de cult are un stil tipic otoman, cu un minaret construit din piatră și cărămidă, înalt de 21 de metri. De-a lungul secolelor, lăcașul de cult a fost important atât pentru Babadag, cât și pentru localitățile din împrejurimi.

Moscheea Gazi Ali Pașa poartă numele celui care a fondat-o

Sunt multe geamii în Dobrogea, însă moscheea de la Babadag este importantă, în primul rând pentru că a fost fondată de Gazi Ali Pașa.

”Potrivit unor surse, Gazi Ali Pașa, înainte de a se stabili la Babadag, spre sfârșitul vieții, a fost beylerbey de Budin. Dacă ne uităm astăzi pe harta Balcanilor, Serbia și Ungaria erau atunci teritorii otomane, iar Budin a fost zona care s-a unit cu Pesta și împreună au format Budapesta.

Tot Gazi Ali Pașa a fost și muhafiz de Hotin, conducător al cetății Hotin, spre sfârșitul vieții fiind numit un fel de comandant militar în Babadag. Ajuns aici, el s-a îndrăgostit de aceste locuri.

Babadagul era deja o zonă cu o încărcătură religioasă, pentru că era locul în care trăise Sari Saltuk și exista mausoleul acestuia, astfel că Gazi Ali Pașa a decis să întemeieze o moschee.

În privința anului fondării lăcașului de cult există două opinii. Cea mai cunoscută este varianta potrivit căreia, moscheea a fost ridicată în 1610. Informațiile se bazează tot pe niște documente otomane publicate în anul 1932 într-o revistă care apărea atunci la Bazargic, în România.

Totuși, un specialist turc, care se baza pe documentele pe care le-a descoperit în arhivele otomane a stabilit că, de fapt, construcția moscheei a început, în anul 1603 și s-a terminat un an mai târziu”, a declarat pentru Discover Dobrogea, prof. univ. Metin Omer, doctor în istorie la Universitatea Hacettepe din Ankara și la Universitatea Ovidius Constanța.

Gazi Ali Pașa a făcut investiții importante pentru musulmanii din Babadag

Gazi Ali Pașa nu s-a limitat doar la fondarea moscheei care îi poartă numele, dar a creat și o fundație religioasă. La acea vreme, în Imperiul Otoman, fundațiile religioase de binefacere se bucurau de un atât de mare respect, încât nimeni, nici măcar sultanul nu le putea desființa și absolut toate veniturile erau folosite așa cum își dorea fondatorul fundației caritabile.

”Pentru întreținerea moscheei, a școlii și a hammam-ului pe care le-a fondat pentru a servi populația din zonă, Gazi Ali Pașa a donat câștigurile a două sate, Zebil și Herghelia de astăzi și ale Lacului Babadag.

Mai mult, săpăturile arheologice efectuate la începutul anilor 1990 au descoperit că în apropiere de moschee ar fi existat și un caravanserai, un han, ale cărui câștiguri au fost donate pentru întreținerea acestor așezăminte ridicate din ordinul lui Ali Gazi Pașa.

Mai târziu, în anul 1620 și Gazi Ali Pașa a fost înmormântat lângă moscheea pe care a fondat-o, existând și astăzi mausoleul în care acesta își duce odihna veșnică.

Acesta este între moschee și casa în care trăiește imamul comunității, iar clădirea de lângă lăcașul musulman de cult este cea în care a existat caravanseraiul.

Gazi Ali Pașa a fondat în 1610 și o medresă, instituție de învățământ superior pentru musulmani, în sediul căreia se află în prezent sediul Muzeului de Artă Orientală Babadag”, am aflat de la prof. dr. Metin Omer.

Moscheea Gazi Ali Pașa are o cișmea încă funcțională

Moscheea Gazi Ali Pașa este importantă și datorită cișmelei, care are propria poveste. Potrivit tradiției, lângă o moschee trebuie să existe o apă, pentru că, potrivit cerințelor islamice, un musulman când intră în moschee trebuie să treacă print-un ritual de purificare.

”Și astăzi există această cișmea, la care, pentru a ajunge, trebuie coborâte niște trepte. Legat de cișmea există și o poveste foarte interesantă.

Se spune că în perioada comunistă, autoritățile încercau să găsească soluții pentru problema apei potabile din Babadag și să descopere cum ajunge apa la cișmeaua de la Moscheea Gazi Ali Pașa. Au încercat să afle acest lucru de la cel mai bătrân turc din localitate, care era cizmar de meserie.

Deși bătrânul cunoștea pe unde trece sistemul rămas încă din perioada otomană, el a refuzat să divulge secretul. În cele din urmă, autoritățile comuniste, în încercarea de a descoperi locul de unde curge apa ar fi distrus în timpul excavărilor acest sistem, însă el a fost refăcut după anii 90, astfel că astăzi, orice vizitator poate să se bucure de apa de la această cișmea”, a povestit pentru Discover Dobrogea, prof. univ. Metin Omer, doctor în istorie la Universitatea Hacettepe din Ankara și la Universitatea Ovidius Constanța.

Moscheea de la Babadag nu este cea mai veche din Dobrogea

Deși are peste 400 de ani, Moscheea Gazi Ali Pașa nu este cea mai veche din Dobrogea. Înaintea ei a fost construită moscheea de la Mangalia, Esmahan Sultan, în anul 1573.

”Marele istoric Kemal Karpat, care era născut în apropiere de Babadag, povestește în memoriile sale că în cele două mari zile de sărbătoare ale musulmanilor, Kurban Bayram sărbătoarea sacrificiului și Ramazan Bairam, sărbătoarea care încununează zilele de post, luna Ramadanului, musulmanii din satele din împrejurimi veneau la rugăciune la moscheea Gazi Ali Pașa, tocmai pentru respectul pe care îl aveau față de această moschee și ca un omagiu adus, poate, celui care a fondat-o și celor care au contribuit la întreținerea ei de-a lungul timpului”, spune prof. dr. Metin Omer.

Orașul Babadag, locul de legendă în care a trăit Sari Saltuk

Babadag este un cuvânt format din doi termeni turcești, ”baba”, care înseamnă tată și ”dag”, în traducere deal sau munte, asfel că i se mai spune și ”Muntele Tatălui”.

”Denumirea localității are legătură cu faptul că aceasta este împrejmuită de dealuri. ”Baba” are legătură cu un personaj, despre care legendele au îmbinat realitatea cu fantasticul.

Sari Saltuk Baba, a fost cel care i-a condus pe primii turci care s-au așezat în acest teritoriu. De fapt, denumirea orașului se referă la așezarea lui Sari Saltuk în Babadag.

Există și o legendă, pentru că în apropierea unuia dintre dealurile care înconjoară orașul Babadag, dealul sudic, există un mormânt al lui Koyun Baba. Acesta a devenit și un fel de loc de pelerinaj de-a lungul timpului și are o legătură cu Sari Saltuk, în sensul în care acesta ar fi contribuit, la un moment dat, la găsirea mormântului pierdut al lui Sari Saltuk”, am aflat de la prof. dr. Metin Omer.

Orașul Babadag, centru cultural în Imperiul Otoman

Babadag este un oraș care, în perioada Otomană a avut un loc foarte important. O bună perioadă de timp a fost un centru cultural în Imperiul Otoman, o zonă în care s-au așezat personalități din birocrația otomană, iar începând din sec. al XVII-lea a fost un punct strategic foarte important.

”Orașul Babadag a fost fondat de turcii selciucizi, fiind apoi revalorificat în perioada otomană. Dobrogea a fost cucerită de otomani începând cu 1417, dar dezvoltarea orașului și transformarea lui într-un centru cultural este legată de sultanul Baiazid al II-lea, care, în campania sa împotriva Moldovei, în urma căreia a cuceri Cetatea Chilia și Cetatea Albă, a poposit la Babadag.

Legenda spune că a avut un vis în care i s-a arătat Sari Saltuk și i-a spus că va câștiga această bătălie pentru care se pregătea, dar că apoi trebuie să îi reconstruiască mormântul.

Astfel, la întoarcerea victorioasă din campanie, Baiazid al II-lea a descoperit mormântul și a descoperit mausoleul lui Sari Saltuk, mausoleu care există și astăzi, undeva la câteva străzi distanță de moscheea Gazi Ali Pașa.

Mai târziu, începând cu sec. al XVII-lea, când în urma schimbărilor geo-politice, Imperiul Otoman începe să piardă în fața Marilor Puteri și în mod special ca urmare a politicii Imperiului Rus de a coborî spre apele calde și de a ajunge la Istanbul, Babadagul devine un centru militar foarte important.

S-a instalat aici un comandant de oști, s-a construit o cetate în apropiere de oraș, lucru care a dus la decăderea orașului din punct de vedere cultural, dar din punct de vedere economic continuă să prospere, până în 1877-1878”, a declarat pentru Discover Dobrogea, prof. univ. Metin Omer, doctor în istorie la Universitatea Hacettepe din Ankara și la Universitatea Ovidius Constanța.

În urma Războiului Ruso-Otoman, Dobrogea a intrat între granițele românești și a devenit parte a statului român modern, astfel că a început un proces de emigrare a populației turce, care până atunci era majoritară în localitate.

September 25, 2021