Discover Dobrogea

Category: Istorie&Cultura

Biserica germană din Malcoci, un monument arhitectural impresionant lăsat în ruină

Abandonată și lăsată în paragină, dar totuși impresionantă, Biserica germană din Malcoci, situată la un colț de stradă, chiar lângă drumul județean dinspre Tulcea spre Mahmudia, te întâmpină, tristă, de parcă ți-ar cere ajutorul pentru a fi salvată. N-ai cum să nu observi turnul care se ridică semeț, iar curiozitatea de îndeamnă să tragi pe dreapta, pentru a vedea mai de aproape superba clădire aflată în ruină, care îți spune trista ei poveste.

Biserica germană din Malcoci, locul de rugăciune al coloniștilor catolici

Malcoci a fost primul sat german întemeiat de coloniștii ajunși în Dobrogea în anul 1843, când regiunea se afla sub stăpânire otomană. Germanii care s-au stabilit în Dobrogea au venit din sudul Rusiei, unde Ecaterina a II-a i-a invitat să emigreze, încă din 1763, pentru a lucra pământul în Rusia. Deoarece nu s-au bucurat de privilegiile promise de conducerea țaristă, etnicii germani au emigrat din nou și au ajuns până în sudul Dobrogei, unde au înființat colonii în numeroase localități.

Comunitatea de germani stabilită în Malcoci și-a construit un cartier cu gospodării mari și frumoase și, pentru că avea nevoie de un lăcaș de cult, a ridicat între anii 1880-1890, o impunătoare biserică romano-catolică.

După 100 de ani, coloniștii germani au fost strămutați forțat din Malcoci

Timp de aproape 100 de ani, etnicii germani și-au dezvoltat comunitățile în satele din Dobrogea și chiar în orașul Constanța, până în anul 1940, când, regimul nazist i-a strămutat forțat în Polonia, în cadrul programului de repatriere ”Înapoi acasă”.

Peste 1000 de coloniști au plecat atunci din Malcoci. În sat au mai rămas doar aproximativ 10 etnici germani, gospodăriile lor bine ordonate și frumoasa biserică pe care au construit-o, ca o amintire a stabilirii lor în localitate, timp de un secol. Fără enoriași și implicit fără fonduri, biserica germană din Malcoci s-a degradat de-a lungul anilor, acum fiind o clădire aflată în ruină.

Tavanul s-a prăbușit, crucea de pe turnul-clopotniță al bisericii a căzut, astfel că, din vechiul lăcaș de cult, impunător în urmă cu 130 de ani, au mai rămas doar zidurile. În fața porții de la intrare au fost așezate câteva cruci ale vechilor morminte și o piatră comemorativă așezată de foștii locuitori germani din Malcoci în anul 2002, pe care scrie în germană și în română: ”În memoria strămoșilor noștri 1843-1940”.

November 18, 2022
Constanța multietnică – Istorii, case, proprietari, memorii pierdute

Constanța multietnică este o lucrare care promovează obiectivele arhitecturale care aparțin comunităților etnice din orașul de la malul mării: greacă, evreiască, armeană, turco-tătară și bulgară. Acestea sunt situate în general în zona Peninsulară a Constanței și au fost construite de la mijlocul sec. al XIX-lea, până la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Volumul este realizat de Institutul Național al Patrimoniului și a fost lansat ieri la Constanța, în cadrul sesiunii de comunicări științifice ”Pontica”, organizată de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie.

Constanța multietnică – ”un punct de întâlnire între Asia anterioară și Europa Orientală”

Despre minoritățile din Dobrogea se spune că reprezintă sarea și piperul acestei regiuni și, fără ele, zona nu ar mai avea același farmec. Oriunde te plimbi prin Constanța multietnică, te uimește amestecul de credințe, obiceiuri și graiuri.

După preluarea Dobrogei de către statul român, comuna urbană Constanța avea 5203 locuitori și era reprezentată de 21 de grupuri etnice, românii fiind minoritari.

”La finalul sec. al XIX-lea s-a conturat cartierul românesc, a cărui recunoaștere oficială are loc în anul 1901, în timpul administrației primarului Ion Bănescu.

Dintre proiectele arhitecturale de anvergură pot fi menționate: sistematizarea Pieței Independenței – în prezent Piața Ovidiu, Cazinoul, Primăria Comunală Constanța – în prezent Muzeul de Artă Populară, al doilea Palat Comunal – acum Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Hotelul Carol I – acum sediul Comandamentului Marinei Militare, Hotelul Palace, Hotelul Grand, Hotelul Hrisicos, Hotelul Regina – acum Intim, Palatul Manissalian – ulterior Camera de Comerț, Casa cu Lei, Vila Suțu, Casa Alleon, Moscheea Carol I, Catedrala ”Sf. Apostoli Petru și Pavel”, Sinagoga de rit așkenaz, Biserica Romano-Catolică ”Sf. Anton”.

Din perspectiva multietnicității, orașul și-a păstrat această componentă de-a lungul evoluției sale din perioada modernă târzie și contemporană timpurie, în pofida modificării raporturilor procentuale dintre grupurile constitutive, prin creșterea constantă a etnicilor români, care, din anul 1894 au devenit majoritari.

Astfel, în anul 1920, pentru antropologul elvețian Eugene Pittard, Constanța era «un punct de întâlnire între Asia anterioară și Europa Orientală … Păstrându-și cu toții comportamentul, portul și limba (aceste popoare) constituie microcosmosul eurasiatic, laboratorul magnific de etnologie comparată».

În perioada interbelică se manifestă în Constanța, concomitent cu evoluțiile arhitecturale din Europa, stilul modernist, prezent în cazul unor construcții precum Hotelul Carlton, blocurile cu apartamente Panopoulos și Caramillotis, dar și în cazul unor construcții având funcții utilitare, economice și comerciale”, scriu autoarele cărții ”Constanța multietnică – Istorii, case, proprietari, memorii uitate”.

Constanța multietnică – monumente și clădiri reprezentative ale comunității grecești

Comunitatea elenă a fost una dintre cele mai importante minorități ale orașului Constanța și ne-a lăsat o moștenire culturală și arhitecturală impresionantă. Grecii din Constanța au fost primii care au ridicat un lăcaș de cult ortodox, Biserica Greacă Metamorphosis, încă din vremea în care Dobrogea era parte a Imperiului Otoman.

”Comunitatea elenă a solicitat, prin intermediul Patriarhiei din Constantinopol, sultanului Abdul Aziz o autorizație în scopul construirii unei biserici. Aceasta a fost acordată în 1865 printr-un firman adresat lui Mehmet Ressim Pașa, subprefectul orașului.

În firman au fost stipulate și dimensiunile viitorului edificiu, care nu trebuia să depășească în înălțime geamia. Ca urmare a acestui demers, în 1868 a fost construită Biserica Metamorphosis. Comunitatea greacă a organizat primirea autorităților române în Constanța, pe 23 noiembrie 1878, inclusiv oficierea Te-Deum-ului la Biserica Greacă.

Pe măsură ce comunitatea s-a dezvoltat, în contextul noilor oportunități comerciale și economice, au fost construite o serie de clădiri publice și particulare: teatre (Elpis, Tranulis), cinematograf (Grand-Tranulis), școala greacă, hoteluri (Hrisicos, Embiricos, Central-Frangopol, Grand), vile (Suțu, Constantinidi), blocuri (Panopoulos, Caramillotis), case (Manicatide, Rousou, Serienescu, Lakaridis, Kyriakos, Karatzali, Pariano, Serafidis, Frangopol, Parusi).

Un facsimil aflat la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Constanța, indică faptul că, în anul 1880 existau în oraș 1543 de persoane de etnie greacă, iar în anul 1905, numărul acestora a ajuns la 2327, respectiv aproximativ 15% din populația totală și o poziționare numerică pe locul al doilea”, mai aflăm din cartea ”Constanța multietnică – istorii, case, proprietari, memorii uitate”, publicată de INP.

Monumente și clădiri reprezentative ale comunității armene

Un alt capitol al volumului ”Constanța multietnică – istorii, case, proprietari, memorii uitate” este dedicat monumentelor și clădirilor reprezentative ale comunității armene.

”Primii armeni au ajuns în Dobrogea în sec. XV-XVI. În anul 1880, Primăria Constanța donează un teren de 1300 mp în mahalaua Cealic, pentru construirea bisericii și școlii armenești. Ctitorul bisericii este marele proprietar Nazaret Torosian, cel care a ridicat Casa Torosian situată în Piața Independenței, demolată după 1977.

Reprezentanții comunității armene au avut o bogată viață culturală și spirituală. La Constanța, în anul 1906 apare prima publicație în limba armeană din România, intitulată ”Maro” (Maria).

Începând cu anul 1925, participarea armenilor la viața administrativă a orașului se intensifică, odată cu ocuparea funcției de adjunct de primar, de către Krikor Zambaccian, colecționar de artă și membru corespondent al Academiei Române.

Un alt reprezentat de seamă al comunității armene a fost Dicran Emirzian, negustor bogat care a intuit potențialul de dezvoltare al urbei odată cu dezvoltarea portului. Casa Emirzian, cunoscută și sub numele Casa cu Lei, construită între anii 1898-1902, după planurile arhitectului Ion Berindei, reprezintă o clădire emblematică a Constanței.

Frații Manissalian, bogați negustori, erau membri marcanți ai comunității. În 1904, Armenag Manissalian, fost președinte al Uniunii Armenilor din România în perioada interbelică, a ridicat Casa Manissalian, construită pe b-dul Elisabeta, vizavi de Cazinou, după planurile arhitectului Ion Berindei.

Benlian Tacvor, binecunoscut pentru actele filantropice, construiește o clădire în anul 1912, după planurile arhitectului Adolf Lintz. Casa Benlian, aflată în Piața Independenței, a găzduit la parter o cafenea (Imperial) și cel mai modern cinematograf al vremii.

Armenag Damadian, om de afaceri, șef al Camerei de Comerț și Industrie a Constanței, a fost, la rândul său, mare filantrop. El a finanțat o parte importantă din costurile construcției clădirii în care se află astăzi Colegiul Național Mircea cel Bătrân (1923). Casa Damadian este refăcută în anii 1920, după planurile arhitectului Victor Ștefănescu”, aflăm din cartea ”Constanța multietnică – istorii, case, proprietari, memorii uitate”, publicată de Institutul Național al Patrimoniului.

Monumente și clădiri reprezentative ale comunității evreiești

Primele rapoarte referitoare la numărul evreilor din Constanța au apărut în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, când începe să se contureze și comunitatea israelită. Cei mai mulți au venit din Constantinopol și Asia Mică și, ca urmare a creșterii populației, la începutul sec. XX se vor ridica la Constanța două sinagogi: una de rit așkenaz, în stil maur și una sefardă, în stil gotic-catalan.

”Conform statisticilor realizate de administrația românească locală, în anul 1880 erau 234 de evrei în Constanța, iar în 1928, numărul acestora crescuse la 2135.

În 1872, comunitatea evreiască primea gratuit un teren gratuit și autorizarea pentru construirea unei școli confesionale evreiești. Un document din arhivele județene din anul 1897 amintește de o școală veche a comunității.

Prima epitropie a comunității israelite a fost înființată pe 18 septembrie 1896 și a funcționat de la începutul anului următor. Vechea sinagogă, situată pe str. Rosetti, colț cu Petru Rareș, le precede pe cele două care vor fi ridicate în primii ani ai sec. XX. Conform documentelor, în curtea sinagogii vechi era și un azil pentru săraci, care a fost demolat în 1898, din cauza stării precare.

Evreii constănțeni dețineau proprietăți în zona promontoriului portului, pe partea vestică a peninsulei, alături de englezi, care administrau mare parte din infrastructura portuară.

Negustori și armatori devin membri în consiliul de conducere al Primăriei din Constanța și contribuie la modernizarea orașului, prin hoteluri, cafenele, cinematografe și restaurante pe care le deschid, prin firmele de transport maritim pe care le înființează, prin amenajarea plajelor și susținerea activității culturale.

În a doua jumătate a sec. al XIX-lea, cea mia impozantă casă a orașului, prima cu etaj, se afla pe strada Mahmudie Socacgi, actuala Traian și îi aparținea lui Baruch Bohor Seni, membru în primul Consiliu Comunal Constanța (1878).

La 30 octombrie 1882, bancherul Jean Gerard Amedee Alleon a cumpărat terenuri pe care a construit o serie de case existente și în prezent. Strada, care ulterior îi va purta numele, este actuala C.A. Rosetti.

Un alt reprezentant important al comunității a fost Albert Theiler, antreprenor, filantrop și vicepreședinte al Comunității Israelite de rit occidental (evrei așkenazi), în 1922. El este cel care ridică, după planurile arhitectului Daniel Renard, în stil Art-Nouveau, hotelul Regina, în 1906 și apoi casa Albert Theiler, în 1926. Ambele clădiri există și azi, pe str. Nicolae Titulescu, respectiv Ion Theodorescu Valahu.

Sinagoga așekenază încă se păstrează în zona veche a orașului, dar se află într-o stare de precolaps”, scrie Florentina Udrea în cartea ”Constanța multietnică – Istorii, case, proprietari, memorii pierdute”.

Monumente și clădiri reprezentative ale comunității turco-tătare

În Constanța, în anul 1897 existau 7 geamii, scria Marin Ionescu Dobrogianu în prima monografie a orașului. Conform statisticilor realizate de administrația românească, după ce Dobrogea a revenit României în noiembrie 1878, prin tratatele de la San Stefano și Berlin, în anul 1880 existau 410 turci și 1804 tătari.

”Recensământul populațiunei orașului Constanța din decembrie 1902 amintește un număr de 3096 de mahomedani, fără a mai face o distincție clară între turci și tătari.

În anul 1903 exista pe strada 11 Iunie, Școala Mahomedană, cunoscută ulterior sub numele de Școala Turcă (pe str. Cuza Vodă, între b-dul Tomis și str. Mihail Kogălniceanu), demolată în 1970.

Un reprezentant important al comunității musulmane a fost Abdulhaman Abdul Halim, negustor bogat, proprietar al hotelului Regal”, citim din cartea ”Constanța multietnică – Istorii, case, proprietari, memorii pierdute”, publicată de Institutul Național al Patrimoniului.

Clădirile reprezentative ale comunității turco-tătare prezentate în volum, sunt casa Abdulhaman Abdul Halim, construită la sfârșitul sec. XIX, Geamia Hunchiar, ridicată în 1868-1869, Moscheea Carol I și Casa Abramoglu, construită în 1910.

Geamia Hunchiar a fost construită din ordinul Sultanului Abdul Aziz, fiind necesară populației musulmane de tătari care s-a stabilit în oraș în urma Războiului Crimeii (1853-1856).

Moscheea Carol I a fost construită începând cu 1910, la ordinul Regelui Carol I, pe locul unei vechi geamii, numită Mahmudie, care data din 1822. Moscheea Carol I a fost inaugurată pe 31 mai 1913, în prezența Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta.

Moscheea a fost printre primele construcții din beton armat din România, iar modelul a fost Marea Moscheea din orașul turcesc Konya. Lăcașul de cult este deschis publicului pentru vizitare. În interior pot fi admirate o miniatură a moscheei și un covor oriental adus de pe insula Ada Kaleh, vechi de 200 de ani. Din minaretul moscheei se deschide o priveliște minunată asupra Pieței Ovidiu și asupra zonei peninsulare.

Casa Abramoglu, în prezent Cuculis, a fost construită de comerciantul Abramoglu, în anul 1910, după planurile arhitectului Christo V. Sotiriu. După Primul Război Mondial, casa a fost achiziționată de către Despina Courcoulas și închiriată unei societății de transport maritim cu sediul în Italia, Trieste. În prezent, parterul găzduiește sediul Consulatului Onorific al Austriei, iar la etaje sunt locuințe.

Casa Abdulhaman Abdul Halim există și astăzi și a rămas una dintre cele mai frumoase clădiri din frontul istoric construit în zona Gării vechi, aflată în prezent vizavi de Palatul Administrativ. Abdul Halim primește autorizația de construire a casei în anul 1896, ridicarea ei realizându-se la sfârșitul sec. al XIX-lea, la intersecția străzii Carol cu str. Fructelor, în prezent Tomis și Negru Vodă. Clădirea cu subsol, parter, etaj și mansardă prezintă fațade bogat decorate în stil eclectic. Colțul de la intersecția celor două străzi este marcat printr-un turn cilindric, la nivelul mansardei, acoperit cu o cupolă. La parter a găzduit un cinematograf, iar la etaj Hotelul Regal. După 1848 a fost naționalizată și a funcționat în ea cinematograful Popular, până după anul 1990.

Documentele cercetate la Arhivele Județene Constanța relevă și prezența altor case care aparțineau membrilor importanți ai comunității, între care Casa și prăvălia Osman și Rașid Mustafa (1897-1898), Casa Zelchif Mustafa (1898), Casa Mustan Haci (1898)”, se precizează în cartea ”Constanța multietnică – Istorii, case, proprietari, memorii pierdute”.

Monumente și clădiri reprezentative ale comunității bulgare

Prima comunitate bulgară din orașul Constanța datează din 1873 și s-a constituit în jurul primei biserici construite în anul 1879.

”Conform statisticilor realizate de administrația românească locală, în anul 1880 erau 348 de bulgari. Mahalaua bulgară se afla în perimetrul format de Geamia Mahmudie, Hotelul Carol și Catedrala ”Sf. Apostoli Petru și Pavel”.

În Arhivele Județene Constanța există autorizațiile de construire pentru casele lui Teodor Canceff din str. Carol nr. 150, din anul 1908, Vasile Coleff, din str. Tomis nr. 3-5, din anul 1912, Hristo Enache, din str. General Manu, din anul 1914 și ale lui Hagi Petroff, din str. Mihail Kogălniceanu, din anul 1910.

Pe fondul creșterii numărului de enoriași, președintele comunității bulgărești Ivan Hagi Stoian a solicitat, la finalul sec. al XIX-lea o autorizație pentru construirea unei noi biserici, mai încăpătoare, în centrul peninsulei, pe str. Maior Șonțu.

Cu eforturi financiare comune au cumpărat terenul și au construit la începutul sec. XX, Biserica ”Sf. Nicolae”, prima școală și casa parohială de pe str. Maior Șonțu nr.7, unde este sediul actual al comunității.

Pe parcursul anilor, populația stabilită în oraș nu a depășit 1000 de persoane, începând să înregistreze un regres din timpul Primului Război Mondial.

Școala comunității bulgare a fost ridicată în curtea bisericii și a fost deschisă în anul 1907. În anul 1911, comunitatea solicita extinderea școlii, construirea unor anexe și a unui salon pentru festivități. Proiectul noilor construcții a fost realizat de arhitectul Adolf Linz, în stil neoclasic, amplasat la nord de biserică, existent și astăzi.

Casa Vasile Coleff a fost construită în anul 1913, după planurile arhitectului Adolf Linz, pe str. Sulmona 30 (fostă Tomis 3-50). Clădirea este astăzi o ruină, fațada a fost desființată și se va reconstrui identic cu cea anterioară”, scrie Florentina Udrea în cartea ”Constanța multietnică – Istorii, case, proprietari, memorii pierdute”.

Monumente și clădiri reprezentative ale comunității italiene

Prezența italienilor în Constanța a fost legată de interesul comercial crescut al zonei. Comunitatea de italieni nu a fost foarte numeroasă în orașul de la malul mării, în 1911, numărul acestora fiind de 518 persoane.

”În 1911, la Constanța erau prezenți frații Geacomato, care comercializau băuturi spirtoase și cereale, în sediul firmei din str. Tomis nr. 15. Muncitorii italieni au participat la construcțiile de modernizare ale Portului Constanța în 1908, la stația de petrol, în atelierele de lăcătușărie etc.

Prima capelă este ridicată în anul 1872, la inițiativa lui Riga George, casier al Companiei engleze Danube and Black Sea Railway Co. Limited. O altă construcție anexă a fost ridicată la sfârșitul sec. al XIX-lea cu fațada spre str. Nicolae Titulescu și a fost demolată, probabil în 1936, odată cu capela, în vederea construirii noii biserici.

Noul monument, cu aspect de bazilică în stil romanic, realizat din cărămidă aparentă, a fost construit după planurile arhitectului Romano de Simon. Biserica ”Sf. Anton de Padova”, deși este construită în sec. XX, reia tipologia spațială bazilicală, într-o perioadă în care se resimțea un curent romantic în arhitectură, prin care se revalorizau stiluri antice. Datorită valorilor sale arhitecturale, a fost declarată monument istoric de arhitectură, calitate care este menținută și în prezent în actuala Listă a Monumentelor Istorice.

Biserica a fost sfințită în 1938, iar lucrările de mobilare și dotare ale acesteia nu au putut fi finalizate din cauza declanșării celui de-al Doilea Război Mondial. După ocuparea Pieței Ovidiu de către trupele sovietice la 1 septembrie 1944, accesul catolicilor în biserică a fost interzis, iar lăcașul vandalizat.

După 7 octombrie 1947, catolicii au reintrat în posesia bisericii și au început reparațiile de urgență. În următorii ani însă, biserica trece prin perioade dificile din cauza scăderii numărului de enoriași și a fondurilor insuficiente.

Primele reparații, după o lungă perioadă, au loc între anii 1984-1985, când se realizează altarul din marmură, intrarea în biserică și lambriul din prezbiter. Fațada principală este decorată cu o rozetă sculptată în piatră având un diametru de 5 metri”, aflăm din capitolul scris de Daniela Mihai, în volumul ”Constanța multietnică – Istorii, case, proprietari, memorii pierdute”.

Monumente și clădiri reprezentative ale comunității germane

Potrivit datelor oficiale, în anul 1916, în Constanța erau stabilite 642 de persoane de naționalitate germană.

”Primii coloniști germani au venit în nordul Dobrogei prin Sulina-Tulcea, ajungând să se așeze până în sudul Dobrogei. Colonizarea s-a desfășurat începând cu 1840, iar prima așezare de germani catolici din Dobrogea a fost satul Malcoci.

Devenind o comunitate din ce în ce mai puternică, înființarea unei școli în Constanța a devenit o necesitate. În acest scop, în anul 1894 s-a înființat Fundația ”Erhard Luther” și au început lucrările pentru ridicarea localului Școlii evanghelice germane de la Constanța, finalizate în 1901.

Comisia însărcinată cu construirea școlii, din care făceau parte și arhitecții Hermann Schmidt, Adolf Linz și Paul Ernst i-a solicitat lui Adolf Linz un plan de construcție al școlii, propus și aprobat de comisie la 28 martie 1899.

Adolf Linz a prevăzut în planurile școlii și săli în care se puteau întâlni cu diverse ocazii membrii comunității germane.

În timpul Primului Război Mondial, biserica Evanghelică și școala au fost sigilate, comunitatea pierzând atunci cea mai mare parte a ipotecilor depuse pentru bunuri de valoare. Comunitatea a închiriat unui medic german clădirea școlii timp îndelungat, până în anul 1940, iar cursurile erau ținute într-o clădire mai mică, cea mare fiind transformată în Sanatoriu.

Germanilor dobrogeni li s-a restituit clădirea vechii școli evanghelice aflată pe str. Sarmisegetusa din centrul orașului Constanța, pe care au renova-o și transformat-o într-un Centru cultural și de întâlnire a germanilor. În anul 2001 au început lucrările de reparații și restaurare ale clădirii școlii germane, inaugurată un an mai târziu”, aflăm din capitolul scris de Daniela Mihai, în cartea ”Constanța multietnică – Istorii, case, proprietari, memorii pierdute”.

Cartea constituie rezultatul unei ample cercetări, în arhive și pe teren, care a inclus 62 de clădiri: 21 dintre ele aflate pe Lista Monumentelor Istorice, alte 23 de clădiri documentate și 18 dispărute.

Constanța este magică, un oraș ca un turn Babel, în care auzi o mulțime de graiuri și vezi oameni deosebiți între ei, care conviețuiesc în liniște și pace, ba chiar împrumută obiceiuri unii de la alții.

November 17, 2022
Albumul ”Muzeul Dinu și Sevasta Vintilă Topalu” va fi lansat de Ziua Dobrogei la Muzeul de Artă Constanța

Muzeul de Artă Constanţa sărbătorește Ziua Dobrogei printr-un dublu eveniment: lansarea Catalogului „Muzeul Dinu și Sevasta Vintilă Topalu” și vernisajul expoziței „Clădiri de patrimoniu ale Constanței multietnice”. Astfel, luni, 14 noiembrie 2022, începând cu ora 16.00, va avea loc vernisajul expoziției de grafică „Clădiri de patrimoniu ale Constanței multietnice”, urmat de lansarea Catalogului „Muzeul Dinu și Sevasta Vintilă Topalu”, publicat la Editura Monitorul Oficial, în anul 2022, cu sprijinul Consiliului Județean Constanța.

Albumul ”Muzeul Dinu și Sevasta Vintilă Topalu” prezintă cea mai valoroasă colecție de artă din mediul rural românesc

Proaspăt scos de sub tipar, în condiții grafice excepționale, Catalogul „Muzeul Dinu și Sevasta Vintilă Topalu” prezintă cele 182 lucrări de pictură, 30 de lucrări de grafică și 16 sculpturi, semnate de mari maeștri ai artei moderne românești, aflate în patrimoniu grație generozității doctorului Gheorge D. Vintilă, care dona comunei natale Topalu, la data de 27 august 1960, lucrările de artă pe care le colecționase de-a lungul vieții sale. De-a lungul timpului, muzeului din Topalu i-au fost dedicate mai multe publicații, primele trei cataloage apărând între 1967 – 1982. Lor li s-a adăugat, în 2007, o monografie, semnată de primul director al Muzeului de Artă Constanța, doamna Florica Cruceru. Următoarele cataloage au apărut în anii 2012 și 2016, sub coordonarea doamnei Doina Păuleanu, managerul instituției la acea vreme.

Cele mai valoroase lucrări din colecția de la Topalu definesc perioada interbelică a creației artistice românești. Între acestea se regăsesc lucrări care valorizează motivele orientale și exotismul spațiului dobrogean, precum și fascinantul Balcic, cu versanții săi albi calcaroși, străzi care coboară spre țărm, spații verzi, acoperișuri roșii și albastrul mării.

În Colecția ”Dinu și Sevasata Vintilă Topalu” sunt prezentate lucrări precum „Stânci la mare”, semnată de Alexandru Satmary, „Tătăroaice la Silistra” de Iosif Iser, „Peisaj la Constanța” și „Natură moartă cu narghilea” de Theodor Pallady, „Pe malul mării” de Gheorghe Petrașcu, „Cafeneaua mică – Balcic”, „Tătăroaică cu copil”, „Geamie Balcic” și „Baia turcească” de Nicolae Tonitza, „Peisaj la Mangalia” de Francisc Șirato, „Ahmet Ali” de Jean Al. Steriadi, „Peisaj la Constanța” de Marius Bunescu, „Cimitir tătărăsc la Balcic” de Nicolae Dărăscu, „Pe plajă” de Samuel Mützner, „Turci la cafea” de Traian Cornescu, „Peisaj marin” de Dumitru Ghiață, „Tătăroaice la Balcic” de Petre Iorgulescu Yor, „Dunărea la Tulcea” de Lucia Ioanid, „Peisaj din Babadag”, semnat de Ion Bitzan, „Dunărea la Măcin” de Virgil Almășanu, „Peisaj din Techirghiol” de Constantin Crăciun, „Peisaj la Balcic” de Adam Bălțatu, „Moscheie – Constanța” de Eugenia Iftodi, sunt repere ale memoriei culturale dobrogene și compun un portret complex al multiculturalității peisajului dobrogean.

Prefața actualului catalog, semnată de managerul Muzeului de Artă Constanța, Lelia Rus-Pîrvan, propune un interesant portret al colecționarului Gheorge D. Vintilă, al relației sale cu arta și artiștii, așa cum transpare dintr-o serie de manuscrise păstrate în arhiva Muzeului de Artă Constanța. Sunt relatate aspecte de jurnal privind întâlnirile colecționarului cu unii dintre cei mai reprezentativi artiști ai artei moderne românești, precum Oscar Han, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady sau Nicolae Dărăscu.

La eveniment vor participa, în calitate de invitați, și vor susține alocuțiuni: prof. dr. Ioan Opriș, dr. Mihail Gorgoi – managerul Muzeului Național Bran, arh. Ștefan Radu Cornescu – vicepreședintele Colegiului Director al Ordinului Arhitecților din România, Filiala Dobrogea, istoricul și criticul de artă Luiza Barcan, dna Mădălina Mirea – consilierul personal pe probleme de cultură al președintelui Consiliului județean Constanța.

Expoziția de grafică ”Clădiri de patrimoniu ale Constanței multietnice”, la Muzeul de Artă Constanța

Lansarea Catalogului „Muzeul Dinu și Sevasta Vintilă Topalu” va fi precedată de vernisajul expoziției de grafică „Clădiri de patrimoniu ale Constanței multietnice”, care reunește 26 de lucrări de grafică, realizate de liceeni de la Colegiul de Arte „Regina Maria” din Constanța, secția de Arhitectură.

Lucrările prezintă monumente istorice din Constanța și din stațiunea Mamaia, care aparțin comunităților de români, greci, armeni, turci, tătari, evrei și bulgari. Expoziția este o inițiativă a Asociației Dobrogea de Patrimoniu și este realizată cu sprijinul Primăriei Constanța, Consiliului Județean Constanța și al partenerilor: Muzeul de Artă Constanța, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Colegiul de Arte „Regina Maria” Constanța, Radio Constanța, X-Printing și Asociația Agiacai Saladin. Scopul acesteia este acela de a promova patrimoniul material din oraș, astfel încât constănțenii să conștientizeze importanța moștenirii culturale locale, să cunoască istoria clădirilor istorice, să aprecieze monumentele și să le promoveze, cu atât mai mult cu cât unele dintre ele sunt vulnerabile sau chiar amenințate cu dispariția.

Expoziția va fi deschisă la Muzeul de Artă Constanța, în perioada 14–25 noiembrie 2022, perioadă în care publicul iubitor de artă este invitat să admire lucrările expuse.

November 12, 2022
”Grecii Constanței vechi”, un volum cu informații și imagini inedite despre comunitatea elenă

”Grecii Constanței vechi” se intitulează volumul la care dr. Constantin Cheramidoglu a scris în ultimul an și jumătate, dar pentru care a studiat arhivele și s-a documentat timp de 5 ani. Alături de Comunitatea Elenă Elpis Constanța, autorul va lansa cartea, duminică, 13 noiembrie, la ora 11.00, în Sala pictată a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie.

”Grecii Constanței vechi”, cartea care documentează existența și activitatea grecilor din Constanța

Prima monografie despre comunitatea elenă din Constanța a fost scrisă în limba greacă de profesorul Stavros Manesis și tipărită în Grecia. Cartea a fost tradusă și poate fi citită pe site-ul elpis.ro.

”Nu am vrut să repet ce scrie în cartea lui Manesis, astfel că am folosit surse de informații pe care el nu le-a avut. Am făcut documentarea din presa vremii, din arhiva comunității și din cea a Primăriei Constanța.

Volumul are 585 de pagini și este structurat pe 9 capitole, în care prezint aspecte demografice, imaginea grecilor în mentalul colectiv al epocii, relatări din articole, romane sau povestiri legate de greci.

Am prezentat, de asemenea, meseriile pe care le-au avut grecii, deoarece ei nu au fost doar plăcintari, așa cum se spunea, este doar un clișeu, folosit ca pentru orice altă minoritate.

În volum am abordat și subiectul privind prezența grecilor în viața politică a Constanței, cu atât mai mult cu cât orașul a avut doi primari greci, de-a lungul timpului.

Nu am omis nici elemente legate de prezența grecilor în viața culturală a Constanței și am scris despre povestea Teatrului Tranulis (fostul Fantasio, acum Teatrul de Stat).

Povestea primei biserici elene, Biserica Greacă Metamorfosis are dedicat un capitol aparte, fiind primul lăcaș de cult ortodox din Constanța, încă de pe vremea stăpânirii Imperiului Otoman, când a fost nevoie de firman turcesc pentru ridicarea bisericii.

Despre Școala Greacă și relația etnicilor din Constanța cu patria de origine, am găsit multe informații inedite.

În carte sunt și fotografii vechi, atât din albume ale comunității, cât și din arhiva personală, care arată viața cotidiană a grecilor, dar și ipostaze în care au fost surprinși de sărbători, la nunți și petreceri.

Sportul este un subiect care a fost puțin abordat, astfel că puțini știu că a existat echipa de fotbal Elpis. De asemenea, comunitatea greacă a avut echipe de volei, baschet, dar și înotători și participanți la regatele de yachting organizate pe mare.

În anexele din carte sunt relatări din presa epocii și documente de arhive, atât din perioada interbelică, dar și din perioada comunistă.

Cartea acoperă perioada cuprinsă între anii 1860, când s-a dat în folosință calea ferată Cernavodă-Constanța – de atunci a început să se dezvolte orașul și populația orașului a crescut exponențial și 1951-1952, când a fost desființată de comuniști Comunitatea Elenă Elpis, dar și Școala Greacă”, a declarat pentru Discover Dobrogea, dr. Constantin Cheramidoglu, membru al Comunității Elene Elpis Constanța.

”Grecii Constanței vechi”, pagini din istoria orașului

Informații și imagini care nu au mai fost publicate până acum, sunt prezentate în noul volum scris de dr. Constantin Cheramidoglu, intitulat ”Grecii Constanței vechi”.

”Un cercetător și păstrător al emoțiilor trecutului și prezentului acestui oraș, Constanța, dr. Constantin Cheramidoglu ne bucură de această dată sufletul și dorința de cunoaștere cu un volum ce ne prezintă în amănunțime, cu date fără echivoc, o parte a minorităților ce au scris istoria orașului de pe malul mǎrii.

Vorbim despre greci, despre rolul lor în societate, despre năzuințele și zbaterile lor în cursul vremurilor trecute.

Volumul va fi prezentat de Carmen Atanasiu, doctor în istorie și dr. Corina Apostoleanu, şef serviciu la Biblioteca Judeţeană „Ioan .N. Roman“ din Constanţa.

Așteptăm de asemenea și prezența deputatului Uniunii Elene din Romania, dr. Dragoș-Gabriel Zisopol, cu al cărui sprijin s-a reușit tipărirea într-un timp record a volumului de către UER PRESS”, transmite Comunitatea Elenă Elpis Constanța.

”Grecii Constanței vechi” nu este o carte, un volum, ci, având în vedere cine este autorul, domnul dr. Constantin Cheramidoglu, putem spune că este chintesența vremurilor trecute așternute în amănunt în pagini ce surprind deopotrivă spiritul vremii îngemănat cu cunoscătorul amănuntului. Răsfoind paginile intrăm în lumea magică a istoriei Constanței”, a declarat pentru Discover Dobrogea, președintele Comunității Elene Elpis Constanța, Anton-Traian Antoniadis.

November 10, 2022
”Casa lui Tekir”, muzeul din Techirghiol în care sunt expuse obiecte vechi de peste 100 de ani

În vechea Vilă Păpușa, fost sediu al Primăriei Techirghiol, a fost inaugurat muzeul ”Casa lui Tekir”, pentru a se regăsi în ea bătrânul de la care a pornit legenda lacului. Covoare, carpete, batice, dantele foarte fine, ștergare sau cămăși turcești, vechi de sute de ani, toate și-au găsit locul în Muzeul ”Casa lui Tekir”.

În ”Casa lui Tekir” sunt expuse lucruri foarte vechi, unicat

În Muzeul de Artă Populară – Secția Artă Populară Turcească „Hanımeli Konağı” sunt expuse obiecte foarte vechi, colecționate de-a lungul timpului de Seriha Menseit.

”Valoarea sentimentală a obiectelor este foarte mare, pentru că ele au fost făcute cu foarte mulți ani în urmă, unele au chiar mai mult de 150 de ani.

În afară de faptul că sunt foarte vechi, tehnica de lucru a fost păstrată de peste 400 de ani, de către bunica și străbunica mea.

Toate obiectele turcești pe care le-am expus sunt doar de la comunitatea din Techirghiol.

Cu aproape 3 decenii în urmă, fiecare familie de turci din oraș mi-a dăruit câteva obiecte tradiționale vechi și a ieșit o colecție foarte frumoasă.

În această vară, cu ocazia celei de-a IV-a ediții a Festivalului Sarailiei, am vrut să organizez o mică expoziție cu lucruri turcești, pe care să o viziteze turiștii și a rezultat acest muzeu, Secția Artă Populară Turcească „Hanımeli Konağı”, a declarat pentru Discover Dobrogea, Seriha Menseit din Techirghiol.

”Casa lui Tekir” spune și povestea turcilor din Techirghiol

Deși ”Casa lui Tekir” este un omagiu adus bătrânului legendar, care a poposit cu calul său pe malul Lacului Techirghiol și s-au vindecat de boli, ea spune și povestea turcilor care locuiesc, de sute de ani, în oraș.

”Am numit acest loc ”Casa lui Tekir”, pentru că este o istorie foarte veche și toată lumea cunoaște faptul că, toți cei care au trecut pe aici, au intrat în lac și s-au uns cu renumitul nămol de Techirghiol, au avut beneficii pentru sănătate. De aceea, m-am gândit că ar fi bine ca și bătrânul Tekir, de la care a pornit legenda lacului, să se regăsească aici.

În ”Casa lui Tekir”, bătrânul este reprezentat peste tot. Legenda spune că un om bătrân a poposit pe malul lacului, alături de calul lui. Fiind foarte obosiți și foarte bolnavi, au rămas câteva zile la marginea lacului și, tot scăldându-se ei în apă, au început să se vindece și să le fie bine.

Și atunci am încercat să le oferim și noi, vizitatorilor, un spațiu în care să afle mai multe despre comunitatea turcă din Techirghiol, despre obiceiuri, tradiții și meșteșuguri din cele mai vechi timpuri”, a afirmat pentru Discover Dobrogea, Seriha Menseit, cea care a amenajat muzeul din Techirghiol.

Cusături delicate, realizate după tehnici vechi de peste 400 de ani, expuse la muzeul din Techirghiol

Numeroase ștergare cusute de turcoaice, cu multă migală, în urmă cu peste 100 de ani, le atrag atenția vizitatorilor muzeului.

”Tehnica folosită pentru coaserea acestor lucruri este foarte veche, de peste 400 de ani. Pe «pânză de păianjen» cum îi spunem noi, o pânză țesută la război în fir de borangic, se făceau aplicații florale cu acul.

Coloristica este fantastică, iar cusătura turcească este identică pe față și pe dos și nu se vede niciun nod, astfel că nu știi de unde s-a început și unde s-a terminat lucrul.

Prosoapele cu model sunt lucrate cu fir de borangic, iar la cele simple este o combinație de borangic cu bumbac și se foloseau zilnic. Seamănă foarte bine cu ștergarele pe care le făceau și românii din Dobrogea.

Multe sunt realizate la sfârșitul anilor 1800. Mă întreb de unde știau ei de rodie, pentru că este o temă des folosită de turcoaicele din Techirghiol, deși aici nu crește rodia. În foarte multe piese avem cusute lalele și garoafe.

Macrameul acesta este realizat cu acul și este o lucrătură extrem de fină. A fost cusut de străbunica, în urmă cu foarte mult timp.

Cămășile se lucrau, dar niciodată nu se desfăceau la gât. În momentul în care se dăruia cămașa, cel care o primea, dacă o folosea, atunci o desfăcea la gât, după cum îi plăcea. Întotdeauna, la noi, lucrurile erau personalizate, fără să aibă tăietură la gât.

Pentru a evita îmbinarea și pentru a nu se vedea urât, fiecare casă avea o siglă, ca o ștampilă, pe care o folosea și, astfel, se știa cine a realizat lucrul respectiv. Fiecare siglă avea o terminație, o dantelă făcută cu acul.

Avem și o carpetă foarte veche, lucrată în petice. A venit cineva de la Facultatea de Arte și a spus că dacă ar aduce cei mai buni studenți, nu ar reuși să redea această carpetă, nici în 6 luni.

La Konia și la Ankara am fost invitată la un festival internațional și am reprezentat România în urmă cu câțiva ani. Carpeta aceasta a făcut senzație acolo și a fost studiat de muzeografi.

Pe mine mă surprinde firul aurit și cel argintat și mă întreb de unde îl aveau, pentru că erau la sute de kilometri de Turcia. Toate turcoaicele din Techirghiol au folosit aceste fire și chiar și le împrumutau unele altora, pentru a-și putea coase prosoapele.

Pentru ca această colecție să fie atractivă și pentru copii, am amenajat un colț al bunicii, în care prezentăm și obiectele legate de nepoței.

Nu lipsesc din expoziție condurii, încălțămintea pe care turcii o foloseau pe vremuri, dar nici rochia de mireasă. Este roșie, pentru că, înainte, rochiile lor nu erau albe. Acum, se mai poartă înainte de nunta propriu-zisă.

În camera de oaspeți sunt prezentate atât carpete, canapele, tradiționalele perne turcești, cât și ceainice vechi și numeroase alte obiecte care nu lipseau din casa turcilor de odinioară.

Aici sunt baticele pe care le purtau turcoaicele și am pus în evidență dantela lucrată cu acul.

Erau batice pe care le purtau în fiecare zi, dar aveau marginile brodate cu acul și fiecare își etala măiestria în ceea ce făcea. Dacă era soacra cu nodul pe partea stângă, toată lumea trebuia să tacă din gură, așa se spunea. Dacă nodul era în partea dreaptă cu tot modelul înseamnă că era veselie și voie bună.

Avem și un batic cu dantelă jucăușă, făcut doar pentru femeile lăuze, care alăptau. În momentul în care mama își plimba capul, dantela jucăușă se mișca și crea o senzație plăcută pentru bebeluș.

Am expus și o ladă veche de zestre, în care se puneau și lucrurile care erau realizate de doamne și pe care doreau să le dăruiască.

Pe vremuri, poșetele turcoaicelor erau foarte delicate. Ele erau lucrate în catifea sau în mătase, cu fir aurit și cu mărgele. Acestea sunt poșete pe care le purtau la evenimente, iar cele normale, pe care le purtau de zi cu zi, erau din pânză de cașmir.

Toate aceste exponate spun multe lucruri despre ce făceau bunicile și străbunicile noastre în trecut.

Am amenajat și un colț de rugăciune, pentru că bunicile noastre citeau foarte mult din Coran”, a precizat pentru Discover Dobrogea, Seriha Menseit, inițiatoarea amenajării muzeului din Techirghiol.

”Casa lui Tekir” expune obiecte vechi, pe care doar în muzee le mai vedem

Vase vechi, pe care turcii din Techirghiol le foloseau odinioară, fac parte din colecția expusă la muzeul din Techirghiol.

”Vasele erau folosite în gospodării, pentru prepararea diferitelor alimente. Avem expuse ibrice, oale, tăvi în care turcii își puneau diverse preparate în cuptoarele de lut, ibricele de cafea, bomboniere și zaharnițe.

Interesant este faptul că aveau capace la toate farfuriile lor. Mâncarea o găteau pe plite sau la cuptoare construite din pământ și foloseau lemne sau coceni pentru a întreține focul.

Este expusă chiar și o sita de cus-cus. Gospodinele preparau o pastă, pe care o presau pe această sită și ieșea cus-cus-ul pe partea cealaltă. Este un produs care se făcea des în casă”, am mai aflat de la Seriha Menseit.

Muzeul de la Techirghiol are și o secțiune românească

Deși, inițial, Seriha Menseit dorea să expună mai multe covoare orientale, în spațiul dedicat acesteia a fost organizată o colecție de obiecte tradiționale românești.

”În expoziție avem două secțiuni – una românească, la parter și alta turcească, la etaj. Când colegii de la Primăria Techirghiol au fost de acord să facem muzeul în Vila Păpușa, fostul sediul al primăriei, interpretul de muzică populară Mihai Călin a venit să îmi facă o surpriză și ne-a oferit câteva obiecte românești din colecția dânsului.

Sunt lucruri vechi, din toate colțurile țării, astfel că acest spațiu reunește o mică Românie.

Din colecția dânsului avem și un covor foarte vechi, lucrat la război, dar și multe obiecte și costume populare românești”, am declarat pentru Discover Dobrogea, Seriha Menseit.

”Casa lui Tekir” sau Secția Artă Populară Turcească „Hanımeli Konağı” din Techirghiol este situată chiar lângă primăria din oraș, pe strada str. Victor Climescu nr. 24. Clădirea urmează să fie restaurată, astfel că muzeul va putea fi vizitat după finalizarea lucrărilor.

November 3, 2022
”Boemă și loisir! Patrimoniul balnear și de vilegiatură din zona litoralului Mării Negre”, expoziție foto documentară la Techirghiol

O expoziție foto documentară cu cele mai importante monumente de arhitectură balneară și de vilegiatură din stațiunile de pe litoralul românesc, va fi organizată marți, 1 noiembrie 2022, la Techirghiol, de reprezentanții Institutului Național al Patrimoniului. Vernisajul expoziției dedicate proiectului ”Boemă și loisir” Patrimoniul balnear și de vilegiatură din zona litoralului Mării Negre” va avea loc la sediul Primăriei Techirghiol și la Grădina Botanică din localitate, între orele 13.00 și 14.00.

Expoziție foto documentară la Techirghiol

Institutul Naţional al Patrimoniului desfășoară până pe data de 15 noiembrie 2022, proiectul ”Boemă și loisir! Patrimoniul balnear și de vilegiatură din zona litoralului Mării Negre”. Proiectul este cofinanțat de AFCN, în parteneriat cu Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Constanța, Primăria orașului Techirghiol, Primăria orașului Sulina, Asociația Forumul Artelor Vizuale (Eforie Colorat), Comunitatea Elenă „Elpis” Constanța.

Principalul scop al proiectului îl reprezintă conștientizarea valorii și evidențierea necesității conservării patrimoniului arhitectural antebelic și interbelic de vilegiatură-balneară, situat în aria stațiunilor de pe litoralul românesc al Mării Negre – Constanța, Eforie Nord, Eforie Sud, Mamaia, Mangalia, Sulina, Techirghiol.

Echipa proiectului vă invită marți, 1 noiembrie 2022, orele 13:00-14:00, la vernisajul expoziției dedicate proiectului, care va fi însoțit de un workshop destinat comunității și autorităților locale, și de un atelier de lucru pentru tineri. Evenimentele vor avea loc la sediul Primăriei (str. Victor Climescu nr. 24) și al Grădinii Botanice (str. Lacului nr. 1) din orașul Techirghiol.

Expoziţia foto documentară prezintă evoluţia celor mai importante monumente de arhitectură balneară și de vilegiatură din stațiunile litoralului românesc, construite înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

Importanța patrimoniului balnear pe litoralul românesc

Patrimoniul balnear este compus din băi, sanatorii, hoteluri, cazinouri, vile, faleze, promenade, ce au constituit un factor esențial în dezvoltarea infrastructurii urbane, precum și în implementarea unui nou tip de turism, cu funcție medicală, de losir și dezvoltare economică.

Expoziția își propune să reitereze relevanța patrimoniului balnear, exemple de bună practică în valorificarea acestuia, precum și problemele întâmpinate în prezent.

Workshop-ul reprezintă un instrument de valorificare a patrimoniului balnear, prin readucerea în discuţie a turismului axat pe îmbunătăţirea sănătăţii, cu o lungă tradiţie în Techirghiol. Discuțiile ce vor implica comunitatea și autoritățile locale, pot avea un potenţial de relansare a turismului cultural-balnear la nivel naţional, cu efecte de dezvoltare durabilă locală.

October 31, 2022
Biserica din nuiele de la Izvoarele-Pârjoaia, un lăcaș care îndeamnă la reculegere

Un drum îngust și pietruit duce spre biserica din nuiele din satul constănțean Izvoarele-Pârjoaia. Micul lăcaș de cult a fost declarat monument istoric și se apreciază că a fost construit în anul 1828. Așezământul zugrăvit în alb, are dimensiunea unei case și îndeamnă, prin simplitatea sa, la reculegere.

Biserica din nuiele de la Izvoarele are o arhitectură deosebită

Mica biserică din nuiele de la Izvoarele îi atrage pe vizitatori prin elemente arhitecturale tradiționale. Deoarece lăcașul de cult nu este înalt și îi lipsește turla, s-a presupus că a fost ridicat în perioada Imperiului Otoman.

Toate informațiile despre acest lăcaș de cult sunt relative. Nu se știe cine a ridicat-o, nu s-a aflat cărei comunități creștine i-a aparținut și nici în ce perioadă a fost construită.

Se presupune, însă, că biserica datează din anul 1828 și se spune că scrierile, cărțile și icoanele sunt slave.

Pereții lăcașului au fost construiți din împletitură de nuiele lipite cu pământ, iar structura de rezistență este realizată din stâlpi din lemn îngropați în pământ.

Așezământul de cult este parțial îngropat și are nivelul podelei altarului sub nivelul de călcare, iar pridvorul este cu o treaptă peste terenul în pantă. Pardoseala este realizată din pământ lipit, așa cum se făceau construcțiile pe vremuri.

Deși nu a avut niciodată fundație, biserica a rezistat în timp, iar în anul 2001 a fost reabilitată de arhitectul Vlad Calboreanu, căruia i-a plăcut satul situat pe malul Dunării și a cumpărat o casă în zonă.

Când a început restaurarea bisericii, arhitectul a observat că, pentru construirea acesteia nu au fost folosite cuie industriale. Îmbinările structurii au fost realizate cu cepuri și cuie din lemn, cioplite cu dalta și toporul.

Biserica din nuiele de la Izvoarele-Pârjoaia este așezată pe o veche necropolă

Deși datele privind construcția bisericii din nuiele de la Izvoarele-Pârjoaia sunt incerte, în timpul lucrărilor de restaurare s-a descoperit că aceasta este așezată pe o veche necropolă, aparținând, probabil, culturii Gumelnița.

Materialele arheologice descoperite în curtea lăcașului de cult, între care monede romane, bizantine și turcești, atestă o locuire intensă din secolul al IX-lea până în secolul XIX.

În primăvara anului 1984, arheologii au descoperit în apropierea localităţii Izvoarele-Pîrjoaia, Cetatea Sucidava.

În ruptura unui mal al Dunării, specialiștii au găsit un tezaur format din 17 obiecte din argint, lingurițe, boluri, căni, o strecurătoare și un relicvarium, toate fiind datate în a doua jumătate a sec. IV și prima jumătate a sec. V e.n, despre care spun că reprezintă cel mai complet serviciu euharistic descoperit până acum în România.

Cetatea Sucidava se află printre cele 24 de situri arheologice din Dobrogea, care au fost selecționate pentru evaluare, în vederea includerii în dosarul pentru înscrierea în Patrimoniul Mondial UNESCO, în cadrul proiectului ”Limes, frontierele Imperiului roman”.

Cetatea se află pe malul Dunării, la 3 km de sat. Pe versantul de nord-est sunt situate valul şi şanţul de apărare din jurul cetăţii romane.

O biserică fără pereți pictați, dar cu multe icoane vechi

Se presupune că biserica din nuiele de la Izvoarele-Pârjoaia a fost construită când s-a înființat satul, despre care există consemnări din anul 1828. Pictura de pe icoanele slave s-a conservat foarte bine, însă, nici acestea nu se știe de cine au fost realizate, fapt pentru care au apărut cel puțin două teorii.

În timp ce unii spun că se aseamănă foarte mult cu pictura religioasă bulgărească din anii 1100, alții afirmă că este posibil ca icoanele să fi fost aduse din Rusia, pentru că seamănă cu cele din catedrala Kazan din Moscova.

Pe una dintre icoane, care a fost înnegrită de timp și de fumul lumânărilor care au ars de-a lungul vremii în lăcașul sfânt, este pictat chipul Mântuitorului.

De la un localnic am aflat că, lângă biserică există o capelă cu o cruce de leac și se fac, chiar și în prezent, slujbe de leac.

Și cimitirul localității este foarte vechi și trebuie să fie curățat. Acolo, sunt pietre vechi de câteva sute de ani.

În bisericuță, singura construită vreodată la Izvoarele, mai ajung foarte puțini oameni la slujbe, deoarece în sat am aflat că au mai rămas doar 18 familii, din cele 100 despre care se spune că l-au populat inițial.

Izvoarele-Pârjoaia, un sat liniștit, situat într-un loc pitoresc

Situat la 117 km de Constanța, satul Izvoarele-Pârjoaia este înconjurat de dealuri și se află chiar pe malul Dunării. Deși mai este locuită doar de câteva zeci de familii și pare a fi din alte vremuri, localitatea are un farmec deosebit.

Mică, simplă, dar autentică, Biserica din nuiele de la Izvoarele-Pârjoaia îmbogățește patrimoniul cultural dobrogean și merită să fie vizitată de către cei care ajung în zonă.

October 17, 2022
Portretele etnicilor și locurilor din Dobrogea de odinioară, descrise, în mod excepțional, de Pia Alimănișteanu

Dobrogea reprezintă și acum un mix de culturi, la fel cum se întâmpla și în urmă cu aproape un secol, când Pia Alimănișteanu a făcut cunoștință cu peisajul dobrogean și a realizat, într-un mod aproape cinematografic, portretele etnicilor și locurilor din frumoasa regiune. ”Dobrogea, file trăite”, volumul pe care scriitoarea l-a publicat în 1936, ne oferă descrieri cu o valoare documentară, despre oamenii și locurile din Dobrogea de odinioară.

Pia Alimănișteanu: ”Dobrogea, o țară cu desăvârșire Orientală, stăpânită de tainele trecutului”

Pia Alimănișteanu, fiica lui Ion C. Brătianu, a trăit o perioadă în Dobrogea și a realizat câteva portrete ale etnicilor și localităților din zona Dobrogei.

”Căsătorindu-se cu un reprezentant al unei puternice familii din Oltenia, Alimănișteanu, Constantin Alimănișteanu, care a fost și deputat și om politic, Pia Brătianu Alimănișteanu are ocazia să ajungă în Dobrogea, unde familia soțului avea o proprietate la Hasiduluk, fosta denumire a satului care ulterior a creat comuna Cumpăna. Cu această ocazie, Pia Alimănișteanu face cunoștință cu peisajul dobrogean, pe care a simțit nevoia să îl consemneze, în volumul «Dobrogea, file trăite».

Iată una dintre cele mai frumoase definiții ale Dobrogei, pe care scriitoarea Pia Alimănișteanu ne-a oferit-o în 1936:

«Când ai trecut Dunărea și ai pus piciorul pe pământul Dobrogei, cât îl cutreieri în lung și-n lat, ai impresia că te afli într-o țară cu desăvârșire Orientală, dar stăpânită de tainele trecutului.

În zadar încerca-va omul să ridice palate și vile, să dea coastei Mării Negre priveliștea banală a Occidentului. În zadar veni-vor învățați din toate ungherele lumii, atrași de mirajul artei vechi, să dezgroape, să cerceteze cetăți, morminte, comori. În zadar Dobrogea își va păstra pe câmpii, de-a pururi farmecul luminos al Orientului, își va păstra de-a pururi, în pământ, netălmăcite, sufletul și tainele trecutului», a povestit pentru Discover Dobrogea, dr. Corina Apostoleanu şef serviciu la Biblioteca Judeţeană „Ioan .N. Roman“ din Constanţa.

Pia Alimănișteanu a realizat, în detaliu, portretele oamenilor și locurilor din Dobrogea

Cu un simț profund al observației, Pia Alimănișteanu a realizat portrete complexe ale dobrogenilor, pe care astăzi nu le mai vedem.

”Pia Alimănișteanu are un simț profund al observației și fiecare portret din volum este însoțit de notații etnografice. Spun asta, pentru că reprezentanții diferitelor etnii sunt priviți în complexitatea prezenței lor, fie din punct de vedere al costumului, fie din cel al obiceiurilor. Și, în felul acesta, cartea se remarcă, nu neapărat printr-o reușită literară excepțională, dar prin valoarea sa documentară.

Există în volumul «Dobrogea, file trăite», o povestire care se numește «Hoții de cai», a cărei acțiune se petrece undeva pe lângă Hasiduluk. Sigur, peisajul dobrogean de la acea dată este foarte diferit de ceea ce vedem noi astăzi și aproape că nu putem să recunoaștem locurile despre care se vorbește în carte.

Foto: Vlad Eftenie – Dobrogea

Ce scrie Pia Alimănișteanu: «Pe șesul din jurul satului Hasiduluk s-au ridicat șire de paie, șire lungi, iar coșurile vapoarelor de treierat, răspândite pretutindeni, fumegă încotro bat vânturile. Ele vestesc ceasul tuturor, ele sună chemarea lucrătorilor, când abia au început zorile să înroșească apele mării și ele sună plecarea spre casă, când câmpia intră în umbra nopții. Tot după ele se țin armanele de-a lungul vetrei satului.» Acesta este un portret al localității Cumpăna, greu de asociat cu ceea ce vedem astăzi pe teritoriul comunei.

Tot de acolo, realizează portretul lui Moș Matei, care era «cel mai bătrân unchiaș din Hasiduluk și din împrejurimi. Apropia suta, deși spatele era încă drept și pasul bun. Numai vederea și-o cam pierduse, dar mintea era vie și îi plăcea să vorbească despre trecut, despre oamenii de seamă ce-i cunoscuse, despre Războiul Independenței, în urma căruia domnitorul Carol îi atârnase pe piept crucea de fier de care nu se despărțea, după cum nu se despărțise nici de ițarii lui de oltean băgați în bocanci și zeghe de vinie neagră.» Deja un accent pe etnografie, când descoperim costumul popular, pe care bătrânul Matei din Hasiduluk îl purta, ițari din Oltenia și zeghe de vinie neagră, a precizat pentru Discover Dobrogea, dr. Corina Apostoleanu.

Balcicul de altă dată, descris de Pia Alimănișteanu

La vederea peisajului de la Balcic, atunci când ajunge acolo, autoarea nu își poate reprima o anumită stare de grație, pe care o primește în suflet, când se uită la acest peisaj. ”Soarele la asfințit ștersese poalele Balcanilor, munților albaștri din zare, tăiase apele limpezi, de smarald ale mării în dungi, în valuri tot mai închise. Acum, spulbera lumină de aur pieritor asupra orașului cățărat pe coastă în piatră cărămizie, palatul de piatră al Reginei, până sus pe povârnișul pustiu, cu mahalaua tătarilor, rămășițe încă neatinse ale Balcicului de altă dată, ale Balcicului care se duce și el”, scrie Pia Alimănișteanu în volumul ”Dobrogea, file trăite”.

Un alt portret este al lui Ali de la Balcic, pe care ”toți îl cunosc, toți îl cinstesc, în curțile tuturor intră și iese ca la el acasă. Ali din Balcic are trăsături orientale, ochii îi sunt de cărbune și fața castanie”, un atribut foarte rar în literatura română, aproape că nu l-am regăsit, spune dr. Corina Apostoleanu, iar îmbrăcămintea și comportamentul, cu totul și cu totul orientale, compun portretul viu al unuia dintre locuitorii cei mai pitorești ai ținutului.

”Dacă n-ar purta fesul, care să-i destăinuiască obârșia, după gura veșnic întredeschisă, cu dinții gălbui și lați, după ochii de cărbune și fața castanie, după îmbrăcămintea prea ticluită pentru un băiat de seama lui, pantaloni negri vărgați, haină de dril albă și pantofi bine lustruiți, l-ai crede un bucureștean din mahala.”, completează Pia Alimănișteanu descrierea personajului, realizând un portret complex și pitoresc, pe care rar îl întâlnești.

”Tot de la Balcic există și relatare despre celebra cofetărie a lui Mahmud, pe care și alți scriitori dobrogeni au menționat-o. Cea mai cunoscută este Cella Serghi, care își plasează o parte din acțiunea din Mirona în cofetăria lui Mahmud. Acolo se aduna lumea boemă a Balcicului, artiștii, scriitorii, și acolo se bea tradiționala cafea care a devenit cunoscută în toată literatura română interbelică, pentru gustul ei, dar și pentru aroma ei literară”, a mai precizat pentru Discover Dobrogea, dr. Corina Apostoleanu.

Portretul baciului Ion din Topraisar, ciobanul cu înfățișare tradițională

Pia Alimănișteanu ne oferă, în cartea sa și un portret de român. Este vorba despre baciul Ion din Topraisar și despre fenomenul de transhumanță în Dobrogea, reprezentat de ciobani, cu înfățișarea lor tradițională, pe care a observat-o autoarea.

”Coșcoge-mi-te căciulă pe cap și sarica pletoasă atârnând de pe umeri până la glezne, înalt, fața trasă, cu ochi albaștri și mustața roșcată, baciul Ion sta din zori până-n seară în mijlocul turmei, aproape veșnic în picioare, rezemat de bâtă.

Rareori se da jos, numai când mânca mămăligă cu ceapă sau când scotea de la chimir cavalul și zicea câte o doină, dintotdeauna aceeași. Afară de Niculae, ciobanul de la Topraisar ce se oprea la el, câteodată, în treacăt spre Constanța, nu-l vedeai grăind cu nimeni, nici cu argații, de aceea îl porecliseră între ei Ursuz.

Prin satul Hasidululk nu călcase de 6 luni, de când luase în primire turma, singura lui grijă. Și noaptea o veghea, mai mult decât dormea. De câte ori nu-i auzeam doina răsunând agale, târziu, prin întunericul nopților de vară. Atrasă de purtarea lui ciudată, am încercat să îi vorbesc, să îl apropii puțin. Răspundea la întrebările mele, dar niciun cuvânt mai mult decât trebuia.

Degeaba i-am spus că îi cunoșteam satul, pe drumul spre Baia de Aramă cu bisericuța în vârful dealului, că cutreierasem pădurile de stejari dimprejur, Târgul de la Godinești din Valea Tismanei, cu apele răsunătoare. La toate părea nepăsător. Am încercat să mă apropii de turmă, văzându-l așa de ursuz. Din vârful movilei în care obișnuiam să-mi petrec parte din dimineață, îmi plăcea să privesc în fața mea, oile cu ciobanul profilându-se pe cer. Îmi dădea impresia unui tablou arhaic, împletit acolo de veacuri.”

”Sunt foarte frumoase portretele acestea, spectaculoase și aproape cinematografice. Spun cinematografice, pentru că ele sunt descrise cu atâta detaliu, încât ai putea să îmbraci un personaj astăzi, după descrierea pe care o face Pia Alimănișteanu”, a afirmat pentru Discover Dobrogea, dr. Corina Apostoleanu.

Constanța interbelică, un oraș al contrastelor

Pia Alimănișteanu ne oferă și o imagine a Constanței, în ultima povestire publicată în carte, care se numește ”Pe țărmul mării”. Ea a realizat un superb și pitoresc portret al mării și al Constanței vechi.

”Constanța este orașul contrastelor. Într-însul îți dai seama de viețile deosebite ce se zbat în Dobrogea, mă gândeam când urmam calea de la Vii, la terasa Cazinoului.

În Port, dincolo de dig, este viața zbuciumată a Occidentului, silozuri, uscătorii, conducte de petrol. E în toate limbile mișcare intensă. Încărcarea și descărcarea grânelor, intrarea și ieșirea vapoarelor.

Prin văzduh plutesc pretutindeni fum și praf de paie. În inima orașului, la Piața Primăriei, ești pătruns de viața de-a doua, cea de altă dată, când te găsești în fața chipului de bronz al lui Ovidiu, trimis în pribegie pe malurile sălbatice ale Pontului Euxin sau a mormântului ieșit ca prin minune din dărâmăturile unei râpe și ale cărui însemne săpate în piatra gălbuie au stârnit mari frământări printre arheologi.

Tu însuți trecător profan, te întrebi cu înfrigurare, dacă între cele două taine, poate zadarnic mai cercetate ale Dobrogei, nu este vreo legătură. Dacă la sarcofagul adus printr-o stranie fatalitate la doi pași de statuie, nu odihnesc chiar osemintele poetului.

Când treci apoi iar la coastă, pe terasa Cazinoului, la viața cea de-a treia a Constanței, de dolce farniente, la inerția plajei, cu lumina orbitoare al elementelor ei și mirosul pătrunzător al algelor îți piere din minte orice gând și la ziua de ieri și la ziua de mâine. Vezi numai valurile, ce se perindă ritmic, unul după altul și se sparg turbate, de țărmuri. Nu mai auzi decât vuietul lor asurzitor. Aici, marea e stăpână cu farmecul sub care-i ține pe cei ce trec.”

”Este și un pic de filozofie dacă ne permitem să spunem acest lucru, de trecere istorică de la epoca lui Ovidiu, la prezent și foarte interesantă această combinație de oraș vechi și oraș nou, cu cele 3 etape ale sale. Cu viața a treia a Constanței, viața a doua și prima viață a Constanței. Nu știu dacă mai este vreun alt autor, care s-a gândit la aceste trei trepte, trei niveluri ale Constanței.

Finalul povestirii este tot unul legat de mare și este la fel de interesat precum pornirea, debutul acestei însemnări despre Constanța. Autoarea are un dialog cu un personaj pe care îl întâlnește și acesta mărturisește că foarte mulți dintre cei care trec pe aici, au această tentație de a se face marinari, mai ales când văd necuprinsul mării, care îi fascinează și se amorezează de mare, cum zice autoarea și nu mai pot scăpa niciodată de această dragoste. Marea le ia cumva mințile și îi tentează continuu”, a precizat pentru Discover Dobrogea, dr. Corina Apostolanu, şef serviciu la Biblioteca Judeţeană „Ioan .N. Roman“ din Constanţa.

Cartea se încheie cu imaginea mării dintr-o altă perspectivă. ”Marea era toată fumurie. Vuietul ei puternic, din ce în ce mai tunător, mi se părea în clipele acelea, amintindu-mi de cuvintele femeii că era glasul de deznădejde al sufletelor pe care le înghițise de-a timpul. Dar marea ce știa? Ce însemna ea pentru viața unor oameni în nemărginirea apelor sale?”.

”Cât se poate de rotund acest portret al țărmului mării, care începe cu viața agitată a portului, se continuă cu terasa Cazinoului, cu coasta care miroase a alge și se încheie cu talazurile care ademenesc dintotdeauna omul și care îl fascinează și îl fac să se îndrepte către ea.

Este una dintre cele mai pitorești imagini ale Constanței și ale Dobrogei din perioada interbelică”, a declarat pentru Discover Dobrogea, dr. Corina Apostoleanu.

September 30, 2022
Ritualurile practicate de rușii lipoveni din Dobrogea, la construcția unei case

Ritualurile practicate de rușii lipoveni din Dobrogea, la construcția unei noi locuințe, au atât elemente întâlnite și la românii din zonă, cât și aspecte particulare. De altfel, ridicarea unei case vine, de cele mai multe ori, la pachet cu anumite rituri, indiferent de etnia din care fac parte proprietarii.

Ritualurile practicate de rușii lipoveni din Dobrogea, la ridicarea unei case

Chiar dacă în ziua de astăzi, casele au construcții moderne și nu mai respectă arhitectura tradițională din trecut, s-au păstrat ritualurile practicate de rușii lipoveni din Dobrogea, la ridicarea unei locuințe.

”Un prim obicei, practicat în majoritatea comunităţilor lipoveneşti dobrogene, era sfinţirea locului pe care urma să se ridice casa, obiceiul fiind cunoscut prin sintagma «botezul locului».

Deoarece gospodăria este locul în jurul căruia gravitează familia, obiceiurile legate de construcţia unei noi case reprezintă un element integrat şi integrator în sistemul complex al obiceiurilor. Astfel, o practică des întâlnită, atât la români, cât şi la ruşii lipoveni, este cea a punerii banilor la temelia casei, în scopul «atragerii» norocului pentru membrii familiei respective.

Prin această «plată» se asigura «tăria temeliilor» şi alungarea a tot ceea ce ar fi fost nefast pentru familie. Deseori, alături de bani, în scop apotropaic şi purificator, la temelia casei se punea şi sare.

Îngroparea unui obiect la temelia casei îşi are originea în vechile ritualuri de construcţie, prezente în multe arii culturale, potrivit cărora o construcţie se dărâmă, dacă nu i se aduce o jertfă umană. La ruşi, a dăinuit legenda conform căreia zidul Novgorodului a putut fi ridicat doar după ce o femeie însărcinată a fost îngropată în temelii. Cu timpul, obiectele au devenit substitute ale jertfelor umane, dar motivaţia gestului a rămas aceeaşi.

Un alt obicei, menit să asigure protecţia membrilor familiei, este cel conform căruia la căpriori, în partea de răsărit a casei, se punea o coroană de flori şi o cruce deasupra. La români, în acelaşi loc, se aşeza o ramură verde, ca simbol al trăiniciei, un ştergar şi băutură.

După finalizarea acoperişului, «în fruntea casei» (pe acoperiş), se obişnuia să se pună o cruce turnată din metal, care era lăsată acolo până la finalizarea construcţiei. Ulterior, crucea era fixată pe peretele din dreptul uşii, pentru a păzi «intrarea în casă».

La Slava Cercheză, după ce se acoperea casa, sus în pod, «se punea crucea», apoi se realiza frontonul din lemn, decorat cu «păsări», acestea fiind considerate «apărătorii casei», scrie dr. Cerasela Dobrinescu în cartea sa ”Rușii lipoveni din Dobrogea – istorie și tradiții specifice (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – 2011”.

Sfințirea casei, ritualul de la care nu se abat rușii lipoveni

Sfințirea casei reprezintă un alt ritual practicat de rușii lipoveni din Dobrogea, dar și de alte etnii din regiune. Acest rit are scopul de a alunga relele și de a crea un mediu curat pentru familia care va locui în noua casă.

”O altă practică, nelipsită la finalizarea construcţiei, este cea a sfinţirii casei, prilej cu care familia oferea o masă îndestulată meşterilor, vecinilor, celor care au muncit la ridicarea casei şi preotului. Dacă la români această masă se numeşte aldămaş sau adălmaş, la ruşii lipoveni este cunoscută sub numele de novoselie şi era precedată de acţiunea de sfinţire a construcţiei.

Aşa cum reiese din cele declarate de un informator de teren, rudele invitate la novoselie aduceau daruri de «casă nouă»: «la casă nouă se face novoselie şi sfeştania, la care rudele apropiate vin cu daruri, iar gazda care sfințește casa dă masa şi băutura. Aşa e la noi.» Conform ritualului, novoselie precede sfeştania.

În cadrul acestui obicei, întâlnit la finalizarea oricărei construcţii, nu doar a casei, credinţele și superstiţiile creştine se suprapun cu cele păgâne. Ritualul sfinţirii casei de către preot, este descris astfel de către Irina Mihailov, lipoveancă din Slava Cercheză: «După ce casa era terminată, se sfinţea de către preot, ca să gonească duhurile rele. Preotul aşeza lumânări, la icoane şi în cele patru colţuri ale camerei. În faţa icoanei, pe un sac, se aşeza o găleată plină cu apă, pe care se puneau patru lumânări aprinse. Se făcea slujba, se sfinţea apa şi se stropea toată casa. Se cânta şi se citea din cărţile bisericeşti, apoi, stăpâna casei împărţea bani tuturor invitaţilor, după care se aşezau cu toţii la masă. Seara, veneau rudele şi alţi invitaţi la novoselie şi aduceau cadouri de casă nouă».

Terminarea unei construcţii şi pregătirea de intrare în casă nouă erau considerate, la majoritatea popoarelor, praguri importante pentru asigurarea premonitorie a unui trai cât mai bun pentru familia care lua în stăpânire spaţiul respectiv. Totodată, nevoia de sacralizare a gospodăriei izvora din dorinţa permanentă de înlăturare a tot ceea ce era considerat «rău».

La intrarea în curte, pe interiorul porţii, sau deasupra uşii de acces în casă, proprietarul casei pune o molitva, o rugăciune, «care se ia de la biserică». Lângă molitva, de cele mai multe ori este fixată crucea (krestik), care a stat pe acoperiş până la finalizarea casei. Acest «ansamblu» (molitva şi krestik) are un puternic rol apotropaic împotriva «gândurilor şi duhurilor rele».

În ceea ce priveşte protecţia casei, la ruşii lipoveni se întâlnesc vechi spirite, descinse din mitologia slavă. Având rădăcinile în perioada precreştină de dinaintea Rusiei Kievene, aceste spirite erau percepute ca nişte fiinţe supranaturale, pe care nu le putea vedea nimeni, şi purtau numele de domovoi (spirite ale casei) şi dvorovoi (spirite ale gospodăriei). În afară de acestea, imaginarul popular l-a creat şi pe Bannik, spiritul băii, care sălăşluia tot pe lângă casă, dar în bania (baia cu aburi), aflată în curtea casei.

În mitologia slavă, Domovoi era zeitatea protectoare a căminului şi întruchiparea focului din vatră, fiind imaginat ca un bătrân mic, acoperit de o blană miţoasă, care stătea mereu la căldură. El este considerat un factor coagulant al familiei pe care o are în grija. Dacă este mâniat, domovoi-ul poate deveni ostil, purtându-se urât, ca şi cum nu ar aparţine casei respective. Fiecare casă are domovoi-ul ei, aşa cum la români se crede că sub fiecare casă sălăşluieşte un şarpe, şarpele casei. Chiar dacă domovoi era un spirit protector al casei, se credea că apariţia lui intempestivă era prevestitoare de rău.

Deşi după creştinarea Rusiei s-a făcut o puternică propagandă antipoliteistă, acest spirit al casei nu a putut fi eradicat din conştiinţa maselor, ba mai mult, urmaşi ai vechilor staroveri încă vorbesc despre acesta. În ceea ce-l priveşte pe Dvorovoi, spirit al curţii, al cărui nume derivă din cuvântul rusesc dvor (curte), acesta este mai degrabă un spirit malefic, ce chinuie animalele domestice din gospodărie, motiv pentru care trebuie «îmbunat» prin anumite acţiuni întreprinse de oameni.

Toate aceste credinţe păgâne, tributare mitologiei slave, au coexistat în paralel cu cele creştine, iar perioadele de cumpănă din istoria ortodocşilor de rit vechi nu le-au afectat decât într-o oarecare măsură”, scrie dr. Cerasela Dobrinescu în cartea sa ”Rușii lipoveni din Dobrogea – istorie și tradiții specifice (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – 2011”.

În ceea ce priveşte riturile de construcţie practicate de ruşii lipoveni din Dobrogea, la ridicarea unei noi locuinţe, acestea au multe elemente întâlnite şi la românii din satele învecinate, dar există unele aspecte particulare, care imprimă nota de etnicitate identitară.

September 29, 2022