Discover Dobrogea

Category: Istorie&Cultura

Membrele comunității ”Cusături dobrogene” au cusut cămăși tradiționale din toate zonele țării

Frumoasa poveste a comunității ”Cusături dobrogene” a început în anul 2014, în Constanța, cu șezători la care se întâlneau doamnele care doreau să învețe să coasă o cămașă tradițională.

Cămășile tradiționale cusute la șezătorile comunității ”Cusături dobrogene” sunt bune de expus în muzeu

Comunitatea a crescut în timp și a ajuns acum la 30 de membre, astfel că inițiatoarea acesteia, avocat Eugenia Catargiu, colecționară de costume populare, a fondat Asociația ”Cusături dobrogene”, pentru că a simțit nevoia să existe și o organizare oficială.

”Ne-am tot întâlnit la șezători, în diverse locații unde eram primite cu plăcere, fie în ceainării, fie la terase, pentru că, pe noi ne interesează în primul rând să avem lumină naturală, că este cea mai bună pentru a putea coase.

Ne încântă faptul că toate cămășile care ies din mâinile noastre sunt de o valoare deosebită. Pe lângă faptul că sunt studiate, bine cusute și echilibrate din punct de vedere al pânzei, al cromaticii, al câmpurilor ornamentale, toate sunt puse la locul lor, așa cum erau cămășile cusute cândva de bunicile și străbunicile noastre.

Acum, eu spun că suntem urmașe demne de străbunele noastre și facem cămăși la fel de frumoase și de valoroase, care, practic, au potențialul ca, la un moment dat, să fie expuse într-un muzeu.

Ele deja au fost expuse, inclusiv în Muzeul de Artă Populară Constanța, în expoziții temporare organizate de instituția de cultură, în colaborare cu noi, expoziții în care s-au expus toate cămășile cusute de membrele șezătorii din Constanța și chiar din Tulcea, pentru că am vrut să fie toată zona Dobrogei reprezentată în expoziția respectivă.

Au fost multe evenimente frumoase la care am participat și chiar instructive, pentru că, spun eu, lumea a avut ocazia să vadă cum arată un port popular complet, cum s-a purtat el cândva și că se pot face și în ziua de azi, cămăși la fel de frumoase precum cele din muzee”, a precizat Eugenia Catargiu, fondatoarea Asociației ”Cusături dobrogene”, pentru Discover Dobrogea.

Comunitatea ”Cusături dobrogene” a cusut cămăși tradiționale din toate zonele țării

Mândre că reușesc să coasă cămăși tradiționale la fel ca străbunele lor, doamnele din comunitatea ”Cusături dobrogene” au realizat cămăși similare celor autentice, din toate zonele țării.

”Întotdeauna când ne apucăm să coasem, înainte studiem cămașa pe care vrem să o facem. Studiu înseamnă vizită în muzeele din țară, de unde aflăm foarte multe lucruri, dar ne uităm și în cărțile de specialitate, în cărțile cu modele, în presa vremii. Studiul este foarte important, pentru că nu poți să asociezi și să așezi oricum câmpurile ornamentale, trebuie să respecte tipicul cămășilor vechi.

În Asociația ”Cusături dobrogene” suntem cam 30 de membre, iar de-a lungul timpului am cusut cămăși din toate zonele țării. Cele mai multe dintre ele au dorit, la început, să coasă cămașă de Dobrogea. Am făcut și lucrul acesta, dar, fiecare are origini diferite, unele au părinți care vin din zone diferite ale țării și, atunci, au dorit să coasă și cămăși din zonele de origine ale părinților sau, pur și simplu pentru că le-au plăcut cămăși din alte zone.

La șezătorile noastre s-au cusut și cămăși de Transilvania, și de Oltenia, de Muntenia, cămăși de Sud, cămăși subțiri, groase, cămăși cu ciupag, de Bucovina, de Moldova. Multe dintre doamnele din comunitate și-au completat costumul cu pistelcile de Dobrogea, care sunt foarte frumoase sau au cusut vâlnice de Mehedinți.

Studiem și încercăm să ne facem și peștemanele de Vlașca, pentru că ne coasem cămăși de Vlașca și trebuie să le completăm cu partea de jos a costumului, pentru că, din punctul nostru de vedere, este important să purtăm cămașa în ansamblul ei, întregul costum, nu doar la hainele orășenești.

Nu prea ne îndurăm să le vindem, pentru că valoarea lor ar fi foarte mare. Evident, când investești foarte mult timp, pentru că o cămașă o coși, poate, în mai mult de un an, dacă ar trebui să valorificăm astfel de piese, vă dați seama că ar fi foarte scumpe, mai cu seamă că și furniturile sunt foarte costisitoare”, a declarat pentru Discover Dobrogea, fondatoarea comunității ”Cusături dobrogene”, Eugenia Catargiu.

O pasiune pentru cămășile tradiționale, moștenită de la bunica

Doamnele din comunitatea ”Cusături dobrogene” recunosc faptul că nu au știut să coasă cămăși tradiționale de la început. Ele s-au ambiționat și au continuat însă această activitate, iar acum știu să deslușească tainele unei cămăși vechi.

”Spre norocul meu, am moștenit de la bunica două cămăși de Dobrogea, pe care bunica le-a realizat complet, ea a țesut pânza și tot ea le-a cusut. N-am știut eu să le apreciez cum trebuia, la vremea lor, dar, ele au fost acolo și le-am apreciat mai târziu. Sunt cămăși delicate, fine, cu pânza subțire, cum este în zona de sud. Ele au stat acolo într-o adormire și cred că și pasiunea aceasta a mea a stat așa, într-o latență, ani de zile, până când a pornit acest eveniment cu șezătorile.

Ca să pot coase, recunosc că am făcut tot felul de încercări și nimic nu-mi plăcea ce ieșea. Din nevoia de a studia mai mult decât îmi permite un muzeu să studiez, pentru că un muzeu ține cămașa protejată, nu o poți atinge și întoarce pe toate părțile, am început să colecționez. Acesta a fost, practic, motivul pentru care a apărut colecția. Și, având cămășile vechi în colecție, am început să fac o comparație, să le studiez în detaliu.

În momentul în care vizualizezi lucruri, înmagazinezi informația aceasta, ți se obișnuiesc și ochii, mintea, pentru tipul de cusături și modul în care sunt aranjate și cusute elementele unei cămăși, așa încât, la un moment dat și mâna începe să reproducă ceea ce ochiul vede. Și, încet, încet, de unde eram neîndemânatică la început, în timp, lucrurile au evoluat și, până acum, am cusut mai multe cămăși.

Fiicei mele îi plac cămășile tradiționale și spune că toate cele pe care le cos sunt ale ei și le dorește și le mai poartă și ea. Sper că mai târziu să ducă mai departe munca pe care am început-o, nu neapărat să coasă, dar să le păstreze și să le valorizeze într-un fel.

Mă bucur că a fost inclusă în Patrimoniul UNESCO și cămașa cu altiță și cred că dosarul a avut șanse să treacă și pentru că, ne-au fost cerute inclusiv nouă, comunităților care coasem cămăși, opinii, păreri, pentru că, meșteșugul acesta trebuie să fie viu ca să poată fi înscris în Patrimoniul Imaterial. Și noi, practic, asta facem, menținem viu meșteșugul, prin faptul că le coasem”, a mai spus, pentru Discover Dobrogea, Eugenia Catargiu.

Nu orice ie este cămașă tradițională

Cu ocazia Zilei Universale a Iei, fondatoarea comunității ”Cusături dobrogene”, Eugenia Catargiu, le transmite doamnelor și domnișoarelor să fie atente când își achiziționează o cămașă.

”Nu orice cămașă pe care o găsești de cumpărat și se vinde cu titulatura de ie, chiar este o cămașă tradițională. Multe dintre ele sunt reproduceri mecanice, sunt cusute la mașină, în timp ce cămașa tradițională este cusută la mână, aceasta este prima condiție, însă sunt importante toate celelalte elemente: pânză, croi, mod de executare, tehnici, culori și multe alte elemente.

Cămășile vechi se găsesc din ce în ce mai greu, sunt tot mai rare, iar din cele noi, cusute, cred că sunt doamne care sunt dispuse să coasă contra-cost. Cred că cea mai bună variantă este să își coasă fiecare, dacă ar putea și dacă ar avea disponibilitatea. Doamnele ar putea încerca să coasă măcar una, pentru ele și pentru copiii lor, pentru a transmite mai departe, măcar o cămașă. Cred că acesta ar fi cel mai mare câștig”, spune Eugenia Catargiu.

De la goblenuri, o altă membră a comunității a ajus să coasă ii din multe zone ale țării

Dorina Baias spune că este pasionată de cusut ii, din anul 2018. Înainte să realizeze cămăși tradiționale, ea a cusut goblenuri, a croșetat și a tricotat. A învățat acest meșteșug de la bunica ei, care țesea, împletea, dar și-a făcut și o ie și o fotă.

”Până acum am cusut mai multe cămăși: de Dobrogea, de Ardeal, de Năsăud, de pe Valea Someșului am 3 modele, de Hârtibaciu, Gorj, Vrancea. Am lucrat multe cămăși, dar, până să învăț toate tehnicile am dat și greș. Lucrând, am învățat importanța pânzei, a materialelor în general, pentru că aceste lucruri sunt esențiale pentru a spune despre o cămașă că este o copie după o cămașă autentică, astfel încât să nu greșim și să facem o bluziță brodată manual.

De Ziua Iei, le transmit doamnelor și domnișoarelor să vină și să învețe să își coasă și ele câte o cămașă. Le așteptăm să devină membre ale șezătorii noastre, ”Cusături dobrogene”, dacă sunt din Constanța, dacă nu, să caute grupurile șezătorilor din alte orașe, pentru că există cam în toată țara. Oricine poate învăța, nu este nimic imposibil și nu este greu, trebuie doar să le placă să lucreze și să își dorească să își facă o cămașă tradițională.

Am lucrat și vâlnice din zona Mehedinți, cusute cu tel, care este un fir plat, metalizat, de culoare aurie sau argintie, care se coase cu un ac special. În fiecare an, în perioada 1-8 martie, particip la Târgul de Mărțișoare de la Muzeul de Artă Populară Constanța, cu bijuterii cu motive tradiționale și în tehnica goblenului și rococo”, a afirmat, pentru Discover Dobrogea, Dorina Baias, membră a comunității ”Cusături dobrogene”.

Epșen Memet este musulmană, dar poartă costumul tradițional românesc cu mândrie

O altă membră a comunității ”Cusături dobrogene” este Epșen Memet, care nu ratează nicio ocazie pentru a se îmbrăca în portul tradițional românesc.

”Eu sunt 25% turcoaică și 75% tătăroaică, am un bunic turc. De mică mi-a plăcut ia și chiar am o poză cu mine îmbrăcată în ie la vârsta de 6-7 ani. Era o ie de artizanat și am fost îndrăgostită de cămașa aceea. Consider că ia îți creează o stare de bine și îmi place să o port tot timpul.

Am cusut o singură ie în cadrul șezătorilor ”Cusături dobrogene”, o cămașă dobrogeană. Am mai început una, dar, din păcate, vederea nu m-a mai ajutat. Toată lumea se miră că lucrez cu mărgele mici și nu pot să cos, dar pot spune că este mult, mult mai greu să coși o ie, decât să te joci cu niște mărgele.

La fiecare sărbătoare port costum tradițional românesc, deși sunt musulmană. Acum, port o cămașă din sudul Olteniei, pe o pânză țesută foarte subțire. Iar șember-ul pe care îl port pe cap este specific turcilor și tătarilor din Dobrogea, dar și dobrogencele purtau tulpanul, care se aseamănă în mare măsură cu șember-ul. Acesta este dreptunghiular, tulpanul are forma triunghiulară și are mai multe bibiluri”, a precizat pentru Discover Dobrogea, Epșen Memet, membră a comunității ”Cusături dobrogene”.

La Muzeul de Artă Populară din Constanța este organizată, cu ocazia Zilei Universale a Iei, o șezătoare la care participă și doamnele din comunitatea ”Cusături dobrogene”.

La acest eveniment, creatoarea Epșen Memet prezintă o colecție de podoabe tradiționale românești.

”Ce am încercat să fac în cadrul șezătorii este să reproduc modele de zgărdane, de salbe vechi, cu produsele pe care le am acum la dispoziție.

Am zgărdane (bentițe foarte subțiri, din mărgele, care se poartă la gât) de Bucovina, mai am gherdane (coliere croșetate cu un anumit model) și am realizat chiar și replica unui gherdan din județul Cluj, o piesă de muzeu.

De Ziua Iei, le transmit doamnelor și domnișoarelor să poarte ie și să se împodobească cu zgărdane, cu salbe, fiecare cu ce are, pentru că, în mod normal, bătrânele noastre își accesorizau ia cu diverse bijuterii”, a spus, pentru Discover Dobrogea, Epșen Memet.

Cămașa tradițională românească reprezintă un element de identitate culturală și a început să fie foarte apreciată, chiar și de către domnișoare.

June 24, 2023
În Constanța, Ziua Iei va reînvia șezătorile de altădată, la Muzeul de Artă Populară

„Ziua Iei” va fi sărbătorită și anul acesta la Muzeul de Artă Populară Constanţa, în perioada 23 – 25 iunie. Manifestarea reprezintă un eveniment prin intermediul căruia va fi celebrată cămașa femeiască, piesa care imprimă strălucire și dă specificitate costumului tradițional.

”Ziua Iei”, la Muzeul de Artă Populară Constanța

Cu ocazia evenimentului ”Ziua Iei”, pe platoul din faţa muzeului vor fi prezente două creatoare de ii și cămăși românești – Goran Iulia din Breaza, Prahova şi Andronic Vera din Suceava, localitatea Mănăstirea Humorului. Acestea vor face demonstraţii de lucru şi vor oferi informaţii legate de varietatea motivelor, a croiului şi modelelor autentice ale iilor și cămășilor vechi şi noi din zonele pe care le reprezintă.

Pentru a face dovada măiestriei în ceea ce privește realizarea podoabelor din mărgelele care accesorizează cămășile, la manifestare va fi prezentă și creatoarea de podoabe tradiționale, Epsen Memet. Totodată, membrele Asociaţiei „Cusături dobrogene” din Constanţa vor face demonstraţii de lucru, fiind organizate după modelul şezătorilor de altădată.

Tot cu ocazia „Zilei Universale a Iei”, la muzeu vor avea loc şi două ateliere de creaţie, în cadrul cărora vor picta ”Sânziene pe linguri”, copiii de la două grădinițe Constanţa.

Ia românească sau cămașa cu altiță este recunoscută universal

Cămașa cu altiță sau ia românească a fost inclusă de către Comitetul UNESCO, pe Lista Patrimoniului Imaterial al Umanității, anul trecut, de Ziua Națională a României. Ia românească este sărbătorită în fiecare an, pe 24 iunie, când a fost declarată Ziua Universală a Iei.

Dacă în trecut, ținutele tradiționale erau realizate în mod special pentru anumite sărbători, marii artiști au fost inspirați de ia românească. Un exemplu în acest sens, este pictura lui Daniel Rosental, ”România revoluționară”, unde este pictat simbolul românesc, ia. Englezoaica Maria Rosetti, soția lui C.A. Rosetti, purta ie și năframă, deoarece îi plăcea mult costumul nostru tradițional.

Regina Maria a fost îndrăgostită în mod special de portul românesc din zona Muscelului, Argeș și a purtat foarte multe costume complete din acele locuri. Regina Maria a fost prima figură feminină importantă a epocii sale care a redescoperit tradiția românească.

Regina Maria a promovat ia şi portul popular ca brand de ţară şi a generat un adevărat val de influenţă pentru acesta, astfel că toată aristocrația feminină a timpului purta cu mândrie costumele populare românești, de câte ori reprezenta Casa Regală la evenimente.

În Dobrogea nu s-a purtat ie, ci cămașă cu platcă

Dobrogea nu are o ie propriu-zisă, aşa cum se întâlneşte în celelalte regiuni ale ţării. Costumul tipic zonei dobrogene este compus din cămașă cu poale lungi, așa-numita cămașă de-a-ntregul. Este cămașa croită cu platcă, cu mâneci largi și slobode, confecționată dintr-o pânză învărgată, de o foarte bună calitate.

Dantela croșetată de la gât era adăugată ulterior, dar în general cămașa avea o platcă, iar decorațiunile erau amplasate pe aceasta. Foile erau încheiate cu croșeta prin cheițe, iar aceasta prezintă pânza învărgată la încheietura foilor, a declarat pentru Discover Dobrogea, muzeograful Cerasela Dobrinescu, de la Muzeul de Artă Populară Constanța.

Pistelca este denumirea catrinței. Catrința este piesa care îmbracă trupul femeii de la mijloc în jos. Este de fapt un șorț țesut la război și reprezintă o piesă de sărbătoare.

Costumul de femeie din Dobrogea este de două feluri, spune muzeograful Cerasela Dobrinescu. Este așa-numitul costum cu două catrințe și cămașă și cel cu pistelcă și androc, androcul fiind fusta.

În sud-estul Dobrogei, în satele de pe limesul dunărean, Oltina, Ostrov, Satu Nou, Seimeni, Capidava, Topalu, Negureni sau Viile, tradițiile românești s-au păstrat nealterate, deși Dobrogea s-a aflat pentru o perioadă îndelungată sub stăpânire otomană. În aceste sate avem mărturii ale costumului tradițional dobrogean așa cum s-a putat el în trecut în aceste sate, a precizat pentru Discover Dobrogea, muzeograful Cerasela Dobrinescu din cadrul Muzeului de Artă Populară Constanța.

June 20, 2023
Sinagoga din Constanța, o bijuterie arhitecturală căreia i-au rămas doar zidurile exterioare, va fi restaurată

Sinagoga din Constanța are o arhitectură superbă, însă nu a fost inclusă până acum pe Lista Monumentelor Istorice, deși se poate încadra cu succes în categoria monumentelor de patrimoniu. După 9 ani, în care, atât Comunitatea Evreilor din Constanța, cât și Federația Comunităților Evreiești din România au făcut numeroase demersuri pentru restaurarea singurului templu israelit rămas în Constanța, astăzi, evreii s-au bucurat când au aflat că a fost semnat contractul pentru executarea lucrărilor de reabilitare și restaurare la Sinagoga Constanța.

Sinagoga din Constanța va fi salvată

”Unul dintre cele mai frumoase și emblematice lăcășuri de cult iudaic din România, cu o poveste fascinantă și un adevărat simbol al Municipiului Constanța este salvat și va reveni la viață, urmând să fie redat atât evreilor din România cât și întregii societăți.

9 ani de eforturi susținute, chiar și atunci când totul părea fără speranță. Zeci de drumuri la Constanța. Sute de discuții cu Președintele Comunității Evreilor din Constanță, domnul Sorin Lucian Ionescu, colegul meu și principalul partener în acest proiect, care a rezistat și nu și-a pierdut încrederea. Mii de documente. Încercări repetate care au eșuat.

O speranță care a devenit astăzi realitate.

Cu adâncă recunoștință pentru toți cei care s-au implicat și au sprijinit acest demers de-a lungul anilor”, a scris astăzi, pe contul său de Facebook, președintele Federației Comunităților Evreiești din România, deputatul Silviu Vexler.

După restaurare, Sinagoga ar putea fi inclusă pe Lista Monumentelor Istorice

Sinagoga așkenază sau Sinagoga Mare din Constanța este o clădire pe lângă care nu poți trece fără să o admiri, chiar dacă se mai sprijină doar pe câteva ziduri.

Construcția a fost ridicată de membrii comunității evreiești, care și-au adus contribuția la dezvoltarea economică și culturală a orașului de la malul mării. Numărul membrilor comunității a crescut la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, când a ajuns la 2000 de persoane.

La propunerea liderului comunității, Pincus Șapira, mare comerciant al Constanței, a fost ridicat în 1911 un edificiu destinat practicării cultului mozaic, după planurile arhitectului Anghel Păunescu.

În 1924, Sinagoga așkenază uimea prin mărime și frumusețe, precizau documentele de epocă. Edificiul era ridicat în stil maur și structurat pe trei registre orizontale.

”Deși Comunitatea Evreiască a a întocmit mai multe proiecte de reabilitare a singurului edificiu de cult mozaic din Constanța, acestea nu au fost finalizate. De fiecare dată au fost găsite motive neîntemeiate, astfel încât clădirea să nu fie restaurată. Până acum au fost realizate 4 expertize pentru testarea rezistenței clădirii, care, din fericire, deși mai are doar zidurile exterioare, încă mai este stabilă.

Conform proiectului, lucrările de punere în siguranță, igienizare, restaurare și consolidare a acoperișului, zidurilor și geamurilor, dar și de refacere a stucaturilor, vor dura un an și jumătate.

Contractul nu prevede pictarea pereților și băncile din sinagogă, însă, deocamdată ne bucurăm că va fi consolidată.

Suma alocată de Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice și Administrației, pentru executarea lucrărilor de restaurare și reabilitare generală la Sinagoga din Constanța este de 1,5 milioane de euro.

După finalizarea acestor lucrări, vom face demersuri pentru a include această clădire cu o arhitectură deosebită, pe Lista Monumentelor Istorice”, a declarat pentru Discover Dobrogea, președintele Comunității Evreiești din Constanța, Sorin Lucian Ionescu.

June 12, 2023
Traseul feroviar Medgidia-Tulcea este cel mai pitoresc din Dobrogea

Traseul feroviar Medgidia-Tulcea s-a realizat cu mare dificultate, astfel că a durat 28 de ani construcția acestuia. Lucrările au fost întrerupte atât din cauza Primului Război Mondial, cât și a necesității realizării altor căi ferate.

Traseul feroviar Medgidia-Tulcea, singurul care leagă Delta Dunării de restul țării

Singura legătură feroviară cu județul Tulcea începe din Medgidia și se termină în apropierea falezei din municipiul Tulcea. Linia 812 este simplă, neelectrificată și are o lungime totală de 143,8 kilometri. A fost finalizată pe 25 martie 1939, după inaugurarea ultimei porțiuni dintre Babadag și Tulcea. Tulcea era ultimul oraș reședință de județ de pe teritoriul actual al României, care nu era legat prin cale ferată de restul țării.

Discuțiile despre construcția căii ferate până la Tulcea, au început la sfârșitul anilor 1800.

„Necesitatea foarte mult simțită de a se construi o linie ferată care să lege oraşul Tulcea, încă nu e satisfăcută, cu toate rapoartele ce s-au făcut de Prefectura județului Tulcea. Această linie ar fi de mare importanță economică și strategică.

Studii în acest sens s-au făcut, la care am fost chemat să-mi dau avizul asupra traseului şi considerațiunilor militare și am însoțit comisiunea însărcinată în 1898, cu studiile preliminarii.

Calea ferată proiectată va porni din Tulcea, de la bariera Babadagului; printr-un tunel va trece în valea Derindere și atinge satul Cataloi. Aici se va construi o gară de bifurcație pentru un braț de linie, care, urcând Valea Teliței pe la Frecăței, apoi pe valea „lungă“, de unde va trece în valea „adâncă“, pentru a duce la Isaccea.

Linia principală va urma către Sud – Valea Teliței, pe la Enichioi şi Congaz, va trece la Coda bălții, pe țărmul sudic al lacului Babadag, prin spatele Spitalulul Comunal.

De aici, urcând Valea Visternei, va coborî prin valea Celinchioi la Ceamurlia-de-Jos continuând către sud prin Sariurt, Duimgi, Peletlia, Tașaul, unde tăind valea rîului Casimcea, se va îndrepta la Caramurat. Aci va fi o gară de bifurcație, de unde un braț va merge la Constanța, iar altul la Medgidia.“, nota Căpitanul M.D. Ionescu în cartea Dobrogia în pragul veacului al XX-lea.

Lucrările la traseul feroviar Medgidia-Tulcea au fost finalizate după 28 de ani

Studiile complete până la Tulcea, cu mai multe variante, s-au terminat în anul 1914. Paralel cu studiile s-au început și lucrările de construcție, pornind de la Medgidia, în primăvara anului 1911, iar în anul 1912 au ajuns până la Cogealac la km. 55400.

În anul 1913, interesul autorităților s-a îndreaptat spre construcția liniei ferate spre Bulgaria.

Lucrările nu au mai continuat în același ritm, deoarece linia de cale ferată spre Tulcea a trecut pe plan secund ca interes. Ele au fost reluate în forță de-abia în anul 1916, între Ester km. 35000 – Hamamgia km. 83+300, când a fost construit și tunelul de la Cataloi, pe o lungime de 950 metri. Tot atunci au început lucrările de executare a terasamentelor din Tulcea spre Medgidia, pe o porțiune de câțiva kilometri.

În toamna aceluiași an, din cauza Primului Război Mondial, lucrările au fost abandonate. După sfârșitul războiului, la 1 August 1919 s-a redeschis circulației întreaga porțiune de linie Medgidia – Hamamgia, ce fusese mult timp întreruptă în timpul evacuării Dobrogei de către inamic, în 1918, ocazie cu care fusese aproape totul distrus.

În iunie 1923 a apărut primul jurnal al Consiliului de miniștri, prin care se acorda pentru construcția liniei Hamamgia-Babadag un credit de 30.000.000 lei. În august, în urma licitației pentru terasamente şi lucrări de artă s-a decis că ar fi mai avantajoasă executarea terasamentelor cu soldați, iar pentru lucrările de artă s-a publicat o a doua licitație.

La 15 Septembrie 1923 „se înfige prima lopată pentru începerea executării terasamentelor“. Pentru construcție s-au primit la începutul lunii decembrie, mai puțin de jumătate din numărul soldaților promiși pentru lucrări, dar, la scurt timp, înainte de Anul Nou, Marele Stat Major i-a retras pe toți.

S-a hotărât continuarea lucrului în regie, cu lucrători civili. Lucrările au fost reluate la începutul lui Martie 1924, cu 2000 de lucrători zilnic, cu care s-a reușit executarea a aproape 750.000 m.c. de terasamente, din care 70.000 m.c. în stâncă compactă şi argilă foarte tare și pietroasă.

„Printre cele mai mari lucrări de artă ale țării noastre, ocupă un loc de frunte Viaductul Casimcea. Dacă este atât de puțin cunoscut, aceasta se datorează faptului că este construit pe o linie secundară, într-un loc prea puțin cercetat. Merită însă să fie relevat, căci într-adevăr contribuie mult la evidențierea progreselor realizate în Dobrogea în decursul celor 50 ani de la anexiune“ subliniază nota Căpitanul M.D. Ionescu.

La data de 1 octombrie 1925 a fost dată în exploatare și porțiunea Târgușor – Dobrogea- Babadag. Lucrările au fost din nou întrerupte și reluate în anul 1935, când s-a ales alt traseu decât cel inițial. Proiectul tunelului Cataloi, lung de 950 metri, construit în anul 1916 în proporție de 20%, care ar fi ușurat coborârea traseului spre Tulcea, a fost abandonat.

După patru ani, la data de 25 martie 1939, a fost inaugurată și ultima porțiune a liniei Medgidia – Tulcea, între Babadag și Tulcea, aflăm dintr-un comunicat al Regionalei CF Infrastructură Constanța.

June 6, 2023
Muzeul ”Casa Tradițională Turcească” de la Cobadin păstrează vie moștenirea etnicilor turci

Turcii din Dobrogea își păstrează cu mare grijă moștenirea etnică și au inaugurat, astăzi, chiar de Ziua Limbii Turce, Muzeul ”Casa Tradițională Turcească”, la Cobadin. Este primul muzeu aflat în proprietatea Uniunii Democrate Turce filiala Constanța, însă nu singurul, pentru că mai există și ”Casa lui Tekir”, muzeul din Techirghiol în care sunt expuse obiecte foarte vechi ale turcilor din județul Constanța.

Muzeul ”Casa Tradițională Turcească” are o colecție generoasă de obiecte foarte vechi

Peste 1000 de obiecte sunt expuse la Muzeul ”Casa Tradițională Turcească” din Cobadin. Locuința în care funcționează muzeul are o arhitectură tradițională și o vechime apreciabilă, fiind construită în urmă cu 100-130 de ani.

Din anul 2021, casa tradițională de la Cobadin a fost cumpărată și a trecut în proprietatea Uniunii Democrate Turce din România, iar după ce a fost restaurată în totalitate, urmărindu-se reconstituirea elementelor de arhitectură tradițională a casei turcești, a devenit Muzeul ”Casa Tradițională Turcească”.

Muzeul de la Cobadin este locul în care descoperi tradițiile de altădată ale turcilor din Dobrogea, un loc plin de culoare, cu multe cusături realizate de maestre ale acului, gherghefului, croșetei și andrelelor, dar și cu obiecte casnice din vechile gospodării turcești.

Chiar de la intrare, vizitatorii văd în micul hol care dă spre camere, un dulap vechi, din lemn, cu rafturi și sertare, folosit cândva într-o bucătărie și un alt corp mic de mobilier, folosit pe vremuri pentru încălțăminte, pentru că turcii nu intră încălțați în casă.

Colecția muzeului este expusă în trei camere: camera de oaspeți, camera miresei și sala de meșteșuguri, fiecare dintre ele prezentând anumite tradiții.

”Camera miresei” amenajată ca pe vremuri, la Muzeul din Cobadin

Camera miresei este viu colorată, cu multe văluri, marame, batiste și borangicuri brodate cu motive florale. Odaia de la Muzeul ”Casa Tradițională Turcească” a fost amenajată în amintirea obiceiului de împodobire a acestei camere.

”Cu o săptămână înainte de nuntă se practica un adevărat ritual. O cameră din casa mirelui era pregătită pentru venirea miresei, pentru că la noi se spune că mireasa nu pleacă în casa soacrei, ci în casa mirelui. Astfel, lucrurile fetei erau aduse în viitoarea sa locuință, în lada de zestre, care tronează lângă pat, iar odaia era decorată de rudele viitoarei mirese.

Patul nupțial era împodobit cu perne, marame brodate și batiste viu colorate, făcute chiar de mâna miresei sau de prietene și rude apropiate: cipici, papuci brodați și multe alte obiecte decorative, așa cum se obișnuia pe vremuri.

Pe pereții din camera miresei sunt așezate carpete, Coranul și tablouri cu versete din Coran, scrise în limba arabă, alături de tapiserii și covoare.

În camera miresei sunt foarte multe batiste cusute cu diferite modele. Ele erau croșetate pe margini chiar de fata care se căsătorea și erau dăruite la hora miresei, tuturor celor care participau la acel dans”, a declarat pentru Discover Dobrogea, Melek Osman, responsabil în cadrul Departamentului Proiecte Patrimoniu Etnofolcloric la UDTR filiala Constanța.

”Camera de oaspeți” din muzeu imită iurta folosită de turcii nomazi

Măsuțe scunde pe care au fost așezate ibrice și râșnițe vechi de cafea, multe cești și decorațiuni turcești, pe toate le putem vedea în camera de oaspeți, care imită iurta, un loc special amenajat pentru relaxare.

”În perioada în care turcii nomazi locuiau în corturi, ei decorau camera de oaspeți, cu tapiserii, pernuțe și covorașe. Este locul special amenajat pentru relaxare, în care se mai și cânta. Mai ales în perioada iernii, turcii noștri se așezau împreună, se vizitau unii pe alții și mai socializau, pentru că iarna nu aveau foarte multe lucruri de făcut, iar în felul acesta își petreceau timpul. Mai făceau bomboane, bărbații preparau halva și, tot împreună mâncau șerbet, beau un ceai, o cafea și se distrau. Toate acestea sunt arătate în camera de relaxare și odihnă.

Camera este amenajată cu saltele din lână, cu perne care căptușesc pereții, carpete, tapiserii și sofale, măsuțe pentru servirea mesei, a șerbeturilor, ceaiurilor și cafelei, a compoturilor, dulcețurilor, rahatului, a celebrelor baclavale sau a minunatelor plăcinte cu brânză sau cu carne tocată.

Nu lipsesc nici instrumentele muzicale tradiționale și diverse alte obiecte tradiționale, specifice unei asemenea odăi.

Tot în camera de oaspeți sunt puse în valoare și hainele tradiționale din Dobrogea. Femeile își țeseau pânzele manual pe războaiele lor și își coseau singure hainele pe care le purtau. Ele își împodobeau țesăturile cu paiete și mărgele, exprimându-și, astfel, sentimentele și gândurile pe broderii”, a precizat Melek Osman pentru Discover Dobrogea.

Odaia meșteșugurilor de la muzeul din Cobadin, ne spune multe povești

Odaia meșteșugurilor prezintă îndeletnicirile casnice de mult timp uitate, dar practicate odinioară, în gospodării, de turcii din Dobrogea. Aici, vizitatorii pot observa obiecte din ceramică, sticlă, fier și lemn, cântare, râșnițe și pahare sau vaze din lut sau ceramică pictată.

”În cea de-a treia cameră, așa cum am amenajat-o noi, este odaia meșteșugurilor, în care am amplasat și războiul de țesut sau roata de tors, pentru că sunt meșteșuguri care se făceau în gospodărie.

Este chiar și o furcă de pe vremuri, sculptată în lemn cu briceagul, pentru că turcii noștri erau foarte buni mânuitori ai briceagului, obiect care era nelipsit dintre lucrurile pe care le purta un bărbat.

Chiar lângă ușă este așezată, cu mare atenție, lada de depozitare pentru uneltele, echipamentele și sculele utile în diverse treburi casnice, precum: toporul, fierăstrăul, foarfecele și chiar o formă pentru modelat chirpicii”, am mai aflat de la Melek Osman, responsabil în cadrul Departamentului Proiecte Patrimoniu Etnofolcloric la UDTR filiala Constanța.

Sunt așezate pe o parte sau alta, covorașe, carpete și o colecție bogată de țesături, cămăși din in, pantaloni, fesuri din postav și brâuri din lână, fiecare cu propria poveste.

Muzeul de la Cobadin va intra în circuitul turistic

Localitatea Cobadin se numără printre zonele în care portul și materialele tradiționale au fost foarte bine păstrate și conservate.

Dintre cele 1000 de piese expuse, peste 700 au fost oferite de comunitatea turcă locală, destul de numeroasă. Este vorba despre: cuverturi, tapiserii, țesături, borangicuri, văluri, mătăsuri, fețe de masă, prosoape, cămăși și numeroase obiecte tradiționale de uz casnic sau gospodăresc.

Cele mai importante dintre aceste valori culturale sunt obiectele de artizanat, unele vechi de peste 100 de ani. Pe de altă parte, colecția muzeului cuprinde și cărți de basme și de poezii, dar și cântece populare și de leagăn.

”Aceste valori culturale păstrate în muzeu sunt pe cale să dispară, motiv pentru care, conservarea și păstrarea lor este necesară.

Muzeul ”Casa Tradițională Turcească” de la Cobadin va fi deschis circuitului turistic. Deja au fost invitați reprezentanții unei asociații care va realiza un ghid turistic pentru prezentarea muzeelor de la sate, dar, ne dorim să vină și copiii, în săptămâna ”Școala Altfel”.

Aici, în fiecare zi va fi cineva, însă, programul de vizitare va fi între orele 10.00-12.00 și 14.00-16.00, de luni până vineri, cu programare telefonică, la numărul 0768.032684, astfel încât să existe o vizitare organizată, nu haotică”, a declarat pentru Discover Dobrogea, Aiten Borseit, președintele Sucursalei Cobadin a UDTR.

June 5, 2023
Dublă lovitură pentru Muzeul de Artă Populară Constanța, după pensionarea directorului Maria Magiru

Maria Magiru este, la fel ca regretata Doina Păuleanu, o adevărată enciclopedie. Ea a realizat, din nimic, Muzeul de Artă Populară Constanța, încă din 1975 și, timp de o viață i-a îmbogățit permanent colecția cu numeroase obiecte de artă populară. Acum, instituția de cultură este foarte vizitată, deține peste 17.000 de piese reprezentative pentru România, dar și pentru etniile din Dobrogea, iar expozițiile permanente și tematice îi atrag frecvent pe constănțeni și pe turiști.

Maria Magiru va rămâne în istoria Constanței, însă Muzeul de Artă Populară este la mâna politicienilor

Astăzi a ieșit la pensie Maria Magiru, această legendă vie a etnografiei dobrogene, astfel că mulți colaboratori și admiratori ai activității dânsei au felicitat-o pentru bogata activitate și pentru piesele de colecție pe care le-a achiziționat pentru muzeu și le-a lăsat în urmă. În plus, doamna Magiru, din dragoste pentru etnografie și pentru Dobrogea și din dorința de a păstra inclusiv casele tradiționale din regiune, clădiri care se deteriorează, iar politicienilor nu le pasă de ele, a reușit să strămute o locuință foarte veche, în curtea Mănăstirii Dervent și a transfomat-o în muzeu.

Prima lovitură despre care vorbeam este plecarea din muzeu a celei care a creat instituția și a făcut-o să devină importantă pe harta atracțiilor turistice din Constanța.

Unii i-au adus astăzi flori doamnei Magiru, dar buchetele care au lipsit au fost chiar de la cei care ar fi trebuit să îi aprecieze munca, respectiv Primăria Constanța, în subordinea căreia s-a aflat timp de zeci de ani, instituția pe care a condus-o și Consiliul Județean Constanța, în subordinea căruia se află de la începutul acestui an.

A doua lovitură, una de grație aș spune, pe care a primit-o Muzeul de Artă Populară Constanța și implicit doamna etnografiei dobrogene, a fost numirea făcută de Consiliul Județean Constanța pentru cel care îi va lua locul, fără ca, măcar, dna Magiru să fie consultată sau întrebată. Un artist cu un CV neimpresionant, care are, ce-i drept, doctorat și este președinte al Uniunii Artiștilor Plastici Constanța, însă, nu are cunoștințele necesare pentru funcția în care a fost numit interimar. Artistul Florentin Sârbu nu este nici specialist, nici expert în etnografie, așa cum sunt toți managerii muzeelor de artă populară din țară.

Deși există un om foarte bine pregătit în muzeu, care a scris o carte dedicată etniei rușilor lipoveni și numeroase articole în reviste de specialitate, cu doctorat rezultat în urma mai multor ani de cercetare etnografică, lucrează de 25 de ani în instituția de cultură și are pregătirea necesară, o persoană care, în mod logic, ar fi trebuit să asigure interimatul, aceasta nu a fost luată în calcul, pentru că nu este susținută politic. Cu un CV extrem de generos, cu cercetare de teren realizată în majoritatea satelor dobrogene pe diferite teme etnografice, sute de interviuri date către presă, zeci de expoziții realizate în muzeu și pagini întregi de rezultate pe Google la simpla căutare ”Cerasela Dobrinescu”, specialistul, expertul pe patrimoniu dobrogean acreditat de Ministerul Culturii, Cerasela Dobrinescu, nu a fost în cărțile Consiliului Județean Constanța.

De altfel, nu este prima dată când, în Constanța, politicienii își bagă nasul într-un domeniu în care nu se pricep și strică imaginea instituțiilor de cultură. Teatrul Fantasio și Teatrul de Balet Oleg Danovski din Constanța sunt doar două exemple în acest sens. Gurile rele spun chiar că Muzeul de Artă Populară ar putea deveni doar o secție a Muzeului de Artă Constanța, lucru pe care nici măcar comuniștii nu l-au făcut. Trist, nu-i așa?

După fotbal și politică, probabil, mulți se vor pricepe acum și la etnografie, un domeniu care nu se învață în câteva zile sau în câțiva ani. Păcat, foarte păcat că s-au grăbit cei de la Consiliul Județean Constanța să își numească omul pe care l-au dorit și nu au vrut să permită continuarea a ceea ce Maria Magiru a construit în 48 de ani, de către un om pregătit de dânsa, cu multă răbdare, timp de 25 de ani.

Pe platforma Discover Dobrogea am scris, de-a lungul timpului, numeroase articole cu informații oferite de dr. Cerasela Dobrinescu, pe care, cu siguranță le-ați citit și le-ați apreciat, dar, până astăzi, scuzați-mi ignoranța, dar n-am auzit de artistul Florentin Sârbu și de activitatea dânsului, chiar dacă este președintele Uniunii Artiștilor Plastici din Constanța. Și aceasta, în condițiile în care îi cunosc pe mulți dintre artiștii constănțeni, iar finul meu, artistul Eusebio Spînu, fost președinte al UAP Constanța 1, o personalitate în domeniul ceramicii, m-a introdus în minunata lume a artiștilor plastici. Probabil, lucrările pe care dl Sârbu le realizează din ceramică sunt foarte apreciate de către publicul larg, însă, pregătirea pe care o are nu îl califică pentru funcția de director interimar al Muzeului de Artă Populară Constanța. Poate va fi reparată această greșeală la concursul care va fi organizat, deși este cam greu de crezut.

May 30, 2023
Castelul de la Balcic al Reginei Maria, un loc de basm și după aproape 100 de ani

Castelul de la Balcic a fost construit din anul 1925, în locul de vis care a fermecat-o pe Regina Maria și despre care spunea că ”i-a pătruns adânc în inimă”. Timp de 12 ani, suverana a petrecut nenumărate sejururi la Balcic, atât pentru a supraveghea lucrările de construcție, cât și pentru a-și petrece, în ”Cuibul singuratic” vacanțele și zilele de naștere sau pentru a găsi inspirația pentru cărțile sale.

Castelul de la Balcic, locul cel mai apropiat de sufletul Reginei Maria

Regina Maria a intrat pentru prima dată în contact cu lumea orientală a Balcicului și cu frumusețea sălbatică a Caliacrei, în anul 1914, când a ajuns acolo alături de Regele Ferdinand.

În cartea ”Țara pe care o iubesc”, regina Maria scria: ”Balcicul este un orășel mititel și pitoresc, care aproape se rostogolește în mare. Așezate în mici pâlcuri dezordonate, căsuțele sale turcești o iau în jos pe râpă, ca și cum ar aluneca treptat, ademenite de apa de sub ele”.

După a doua vizită pe care a făcut-o la Balcic, regina a hotărât să își amenajeze acolo o reședință, despre care scria în august 1930: ”Fusesem la Balcic o dată, înainte de război, în grabă și păstrasem o amintire imprecisă. Îl descoperii din nou în octombrie 1924, în tovărășia fiului meu Nicolae.

Doi prieteni-pictori, entuziaști admiratori ai Balcicului, ne arătară fiecare colț pitoresc și fără să ținem seama de căldură, praf și pietrele colțuroase ale drumurilor, am urcat și am coborât dintr-un cartier în altul, admirând băile turcești, aruncând priviri în colibele țărănești, vizitând câteva gospodării de seamă ale turcilor, gustând dulceața de trandafiri într-o casă bulgărească.

Dincolo de mori, deasupra unui dărăpănat zid de piatră, un fel de terasă pe care creștea vița de vie, la câțiva pași mai departe, o a doua terasă mai strâmtă și mai scurtă, în capătul căreia se înalță un gigantic plop, aplecat peste apă, irezistibil atras, parcă, de cântecul mării. Rămăsei împietrită.

Acest loc era fermecător! Și avusei senzația stranie de a-l fi căutat toată viața și de a-l fi găsit în sfârșit. Un loc de vis, păzit de acest bătrân, bătrân copac. Mă așezai la umbra lui și mă uitai și eu în apă, cum probabil privea și el mai bine de un secol.

Tăcui mult timp. Farmecul acelei frumuseți pătrundea din ce în ce mai adânc în inima mea. Apoi, întorcându-mă către Nicolae, spusei: Of! Nicky, locul acesta trebuie să fie al meu! Simt că m-am întors la ceva care mi-a aparținut întotdeauna.

Și, într-adevăr, acest loc de vis deveni al meu. Pe el am construit o casă albă, modestă, cu acoperișul plat, în armonie cu atmosfera orientală dimprejur. Și am numit-o Tehna Juvah, ceea ce înseamnă pe turcește Cuibul singuratec”, scria Regina Maria în cartea sa, ”Țara pe care o iubesc”.

Castelul de la Balcic a fost construit în 4 ani

Regina Maria s-a preocupat în mod constant de amenajarea tuturor clădirilor, grădinilor și anexelor realizate la Castelul la Balcic.

Construcția reședinței regale a început în anul 1925 și au fost finalizate 1929, fiind executate de garnizoana din Balcic, sub directa îndrumare a generalului Gabriel Sion, directorul Construcțiilor și Domeniilor Militare din cadrul Ministerului de Război.

Vila principală, Tehna Juvah sau Cuibul singuratic, care era vila Reginei Maria, a fost realizată după schițele pictorului Alexandru Satmary, proiectul fiind realizat de Emil Guneș, care era arhitectul-șef al construcțiilor, în colaborare cu arhitectul Petre Smărăndescu.

Castelul de la Balcic avea mai multe vile principale, pe lângă cea a Reginei Maria. Este vorba despre vila Mavi Dalga și vila Sabur Jevi, cărora li s-au adăugat, de-a lungul timpului, alte 27 de clădiri și dependințe care serveau proprietatea.

Vila ”Cuibul singuratic” este o clădire cu un zid masiv, pe fundații din piatră locală și beton, având subsol, parter și etaj. Văruită complet în alb, cu tâmplăria din lemn de brad și acoperișul din olane, locuința are și un minaret, întâlnit și la vila pe care regina a construit-o în Mamaia, lângă Palatul regal din stațiune.

Cuibul singuratic avea 14 camere, două terase și un balcon circular, care îi oferea reginei o minunată priveliște către mare.

Capela Stella Maris, locul de rugăciune al Reginei Maria

Regina Maria a edificat, în anul 1929, la Castelul de la Balcic, o capelă ortodoxă în stil bizantin, denumită Stella Maris.

”Construită din piatră de Balcic, după modelul Capelei Sf. Iacob din insula Cipru, mica biserică a fost realizată respectând tradițiile ortodoxe. În interiorul bisericii mai poate fi admirat și astăzi tronul din lemn, pe care regina l-a cumpărat din Cipru.

Capela Stella Maris a fost sfințită în octombrie 1933, în prezența episcopului Constanței, Gherontie, un vechi prieten al Reginei Maria, iar în luna noiembrie a aceluiași an a aut loc o ceremonie religioasă emoționantă, în amintirea Principelui Mircea, cel mai mic copil al Reginei Maria și al Regelui Ferdinand, care murise de tifos în 1916”, scrie muzeograf dr. Delia Cornea, în volumul ”Reședințele regale de la Marea Neagră – Casele de vis ale reginelor României”.

Tronul sculptat din lemn și iconostasul au fost realizate în anul 1721. Regina Maria le-a cumpărat din Cipru, special pentru capelă. În micul lăcaș se observă simbolismul creștinismului timpuriu, cu elemente simbolice specifice. Cupola este cu o organizare centrată pe simbolul bizantin al veșniciei și al spațiului ceresc.

Pe peretele stâng al iconostasului este pictată scena Adormirii Maicii Domnului, iar în dreapta, intrarea Maicii Domnului în hram. Mai multe scene din Vechiul Testament și Noul Testament și figuri-simboluri, printre care Sfânta Treime, Nașterea lui Hristos cu steaua din Betleem și magii, îngeri, arhangheli și sfinți sunt înșirați în mica suprafață a capelei. Chipurile Reginei Maria și al prințesei Ileana, ctitorii capelei, sunt pictate pe pereții interni, lângă intrare.

Grădinile de la Balcic, un loc vizitat și admirat și după aproape un secol

Deoarece iubea foarte mult florile și chiar îi plăcea să i se spună ”regina grădinăreasă”, suverana a amenajat la Balcic terase și grădini cu influență orientală, englezească sau clasice, cu multe specii de flori.

Splendidele grădini ale palatului au fost admirate de toți cei care treceau pragul reședinței regale și încă mai sunt apreciate și în ziua de astăzi.

Grădina Valul albastru colțul Magnolia sau Mavi Dalga, cum o numeau turcii din Balcic, este un parc, parcă, desprins dintr-un basm

Grădina Valul albastru sau Mavi Dalga a fost construită între anii 1930-1933, de-a lungul celei mai joase terase de pe plajă, când marea ajungea până la zidul parcului.

Grădina este împărțită în trei mari terase, fiecare dintre ele reprezentând o grădină splendidă. În apropierea scărilor care coboară de la vila ”Săgeata albastră”, de la o înălțime de 25 de metri curg apele captate de la 3 izvoare și se deversează într-un bazin din piatră.

Arhitecții parcului Castelului au transformat această pantă într-o cascadă artificială. De aici, drumul continuă în diferite direcții prin canalele de piatră pe la toate terasele, revărsându-se dintr-o terasă înaltă, formând cascade mai mici.

Cea mai mare parte a bogăției verzi este adusă și plantată în complexul Palatului Reginei Maria, încă de când acesta a fost construit. Magnolia monocroma sau Magnolia grande flora, din Castelul de la Balcic, este unul dintre cei mai vechi copaci din Balcani.

Templul Apei sau Nimfeum, unul dintre locurile preferate de regină în Castelul de la Balcic

Apele limpezi și grăbite se adună și trec prin zidul gros al Templului Apei. Trei șuvoaie de apă se scurg în bazinul adânc de piatră al cișmelei, care se află în acest loc din anul 1863. În antichitate, nimfeum-ul era templul nimfelor, divinitățile apelor și izvoarelor. Deasupra cișmelei este scris: ”Beți sănătoși din apa limpede de la această cișmea nouă, ridicată cu ajutorul lui Asan Ugli, fiul lui Holed aga”.

Regina Maria a ales această cișmea pentru a întruchipa celebra Vitezda (Casa Milosteniei) din Ierusalim. Acolo, în jurul bazinului de apă erau pridvoare sau foișoare, în care stăteau mulți bolnavi. Potrivit scrierii biblice, un înger se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, iar cel care intra primul după tulburarea apei se însănătoșea, indiferent de boala pe care o avea.

În oglinda apei de la ”Templul Apei” se reflectă cerul, iar noaptea, stelele și luna. Cu siguranță, chiar în acest loc, Regina Maria obișnuia să își sărbătoarească zilele onomastice și de naștere. În timpul zilei primea felicitări de la fetele de la Școala de Vară a Asociației Creștine de Fete, iar seara organiza recepții pentru participanții la cursele de cai organizate în cinstea ei. Principesa Ileana era președinte de onoare al tuturor instituțiilor de fete ale Asociației Creștine în România. În Castelul de la Balcic, principesa a creat Școala de Vară pentru fetele rămase orfane după Primul Război Mondial.

Templul Apei este unul dintre cele mai romantice colțuri ale complexului Regal de la Balcic. Demult, în jurul oglinzii de apă se aflau vase mari de lut și vaze mai mici cu flori. Fresca și felinarele sunt păstrate în stilul lor autentic.

Înalta bancă romană din piatră este astăzi unul din locurile preferate ale turiștilor pentru odihnă. De la Nimfeum se văd intrarea în Capela Stella Maris, întreaga grădină Valul Albastru și ceea ce a rămas din pasarela Castelului.

În superbele grădini există și un ”Ivor Sfânt”, care exista înainte de a fi construit Castelul de la Balcic al Reginei Maria

Potrivit legendelor din popor, apa izvorului are proprietăți terapeutice, purifică gândurile și alungă oboseala.

Deseori, credincioșii aruncă monede în apă, pentru sănătate. Apa coboară pe un canal în trepte spre Grădina Ghetsemani, de unde continuă spre grădina Valului albastru.

Puntea Suspinelor, podul din piatră care leagă două lumi, una care dă liniște corpului și alta care încarcă sufletul și inima

Demult, pe aici trecea vechiul drum al căruțelor până la ținutul ”Trapeza”, pe care căruțele mergeau la moară. În prezent, o parte din temelia lui se mai poate vedea pe malul înalt al cascadei.

Podul din piatră este construit ca parte a bazei aleii de pe malul mării din complex. Pe sub arcul punții, apa de la cascadă se grăbește spre mare. În partea vestică a podului se află toate construcțiile de locuit din complex, bucătăria și sala de mese, morile de odinioară transformate în vile, casa modistei regale, vila Cuibul liniștit, aleea Secolelor și salonul de fumători de odinioară.

Este vorba de clădiri și grădini legate de nevoile mondene și cu viața de zi cu zi. În partea estică a Punții Suspinelor se află grădinile, Curtea englezească, magnolia aromată, Nimfeum-ul și Capela Stella Maris.

Fiecare element și fiecare colțișor din această parte a complexului sunt legate mai degrabă de căutările spirituale, fericirea și frumusețea, credința și speranțele.

Silueta micului pod de piatră desparte și leagă cele două lumi – una, care dă liniște corpului, iar cealaltă, care încarcă sufletul și inima. Cele două lumi se regăsesc destul de des în viață, dar trecerea de la una la alta nu este așa ușoară. Poate și de aceea podul este numit Puntea Suspinelor. Există și o superstiție, cum că, dacă îți pui o dorință și treci puntea cu ochii închiși, ea ți se va îndeplini.

Ultima vizită a Reginei Maria la Castelul de la Balcic a fost în anul 1937

Sărbătorirea zilei de naștere a Reginei Maria la Castelul de la Balcic devenise o tradiție. În cadrul sejururilor pe care le petrecea la Balcic, activitățile predilecte ale reginei erau grădinăritul, plimbările cu barca, călăritul și scrisul.

Ultima vizită a reginei la castelul său iubit de la Balcic a fost în octombrie 1937. Tot mai slăbită de boala care o măcina, Regina Maria părăsea Balcicul și dragul Tenha Juvah, la 23 octombrie 1937, cu speranța unei reîntoarceri: ”Am plecat la ora 5 și jumătate, pe lumină, mai puțin complicat când ai grijă de cineva care este semiinvalid. Mi-am luat rămas-bun cu inimă grea de la casa mea cea mai dragă de pe malul mării, șoptind o rugăciune în tăcere ca să mi se îngăduie să mă mai întorc aici și la anul, să o văd înflorind și să mă bucur de multele îmbunătățiri pe care le-a plănuit Zwiedy”.

Chiar dacă reîntoarcerea nu avea să se mai producă, inima celei mai iubite regine a tuturor românilor avea să se întoarcă la Balcic în toamna târzie a anului 1938, bucurându-se vremelnic de liniștea și frumusețea paradisului de aici.

May 7, 2023
Povestea Podului Carol I de la Cernavodă este captivantă și după 130 de ani

Povestea Podului Carol I sau Anghel Saligny este și acum, după aproape 130 de ani, foarte interesantă. A fost primul pod peste Dunăre realizat în Dobrogea, iar lucrarea a reprezentat cea mai grandioasă operă de artă inginerească din Europa continentală, atât la vremea constuirii sale, dar și mult timp după aceea.

Povestea Podului Carol I, cel mai important simbol al ingineriei româneşti din perioada de început a căilor ferate

Podul Regele Carol I, redenumit în perioada comunistă Podul Anghel Saligny, a fost construit între anii 1890 și 1895 pentru a asigura legătura feroviară între București și Constanța.

Povestea Podului Carol I a început după publicarea art. 46 al Tratatului de la Berlin: „Linia despărțitore între Bulgaria și România să se facă de o comisiune europeană de delimitare, care va avea în vedere ca punctul de plecare pe Dunăre să fie ales astfel, ca acolo să se poată construi un pod“, se arată în cartea căpitanului M.D. Ionescu, „Dobrogia în pragul veacului al XX-lea“.

Din motive tehnice, economice şi strategice podul nu se putea construi cum cerea articolul 46 Congresului de la Berlin în zona Silistra, din cauza inundațiilor. În plus, „se propuse a se face o comunicație între un țărm și celălalt al Dunării, în prelungirea liniei Cernavodă – Constanța, pe care s-o unească cu cea de la Fetești – Bucuresci“ a mai notat M.D. Ionescu.

Suprastructura podului de peste Dunăre a fost proiectată inițial de Gustave Eiffel. Dar, pentru că nu au ajuns la un acord, Guvernul Român a întrerupt tratativele cu firmele de antrepriză ale lui Eiffel și a încredințat proiectarea și realizarea podurilor Direcției Generale a Căilor Ferate Române, sub conducerea ing. Anghel Saligny. Acesta era la vremea respectivă renumit constructor de poduri metalice, profesor la Catedra de Poduri a Școlii Naționale de Poduri și Șosele.

După cinci ani, pe 15/26 septembrie 1895, a fost inaugurat cel mai mare complex de poduri din Europa acelor vremuri și al treilea ca lungime din lume. Costul total al a fost de 35 milioane de lei în aur, incluzându-se şi costul liniilor de cale ferată şi al stațiilor.

Podul „Carol I“ / „Anghel Saligny“ a fost construit la 30 de metri deasupra Dunării, pentru a permite vaselor cu catarge înalte să treacă pe sub el. Are o deschidere centrală de 190 metri şi 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri, şi se afla la 30 metri peste nivelul apelor mari ale Dunării.

Podul peste braţul Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri şi un viaduct cu 11 deschideri de 50 metri. Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung pod din România şi al doilea ca lungime din Europa.

La inaugurare a participat și Regele Carol I

Inaugurarea s-a făcut în cadrul unor mari festivități la care a participat şi Majestatea Sa Regele Carol I. Un tren special cu oficialități a plecat din Gara de Nord din București la ora 09.05 și a sosit la Fetești la ora 12.30.

Familia regală a străbătut podul pe jos, până la ultimul picior de apă, iar Regele Carol I a bătut ultimul nit. Cortegiul a parcurs apoi, tot pe jos, restul podului până la malul drept al Dunării, unde a fost întâmpinat de cler, în frunte cu Mitropolitul. Au intrat în chioșcul ridicat la stânga ultimului picior al podului și au asistat la oficierea serviciului divin. Ministrul lucrărilor publice a dat citire documentului inaugurării, care a fost iscălit de membrii familiei regale prezenți la eveniment, de Mitropolit, de președintele Consiliului de Miniștri, de președinții Camerei și Senatului, directorul general al Căilor Ferate, de Anghel Saligny, directorul lucrărilor. După aceea, acest document a fost așezat de Rege în zidărie.

A urmat proba de rezistență: trenul de încercare format din 15 locomotive a trecut pe pod cu o viteza de 60 km/h, într-un zgomot infernal produs de fluierele locomotivelor, de sirenele vaselor de pe Dunăre şi de muzicile fanfarelor. După acest tren a trecut un al doilea, rezervat „oaspeților“, cu o viteză de 80 km/h. În tot acest timp, Anghel Saligny a stat sub pod pe o şalupă, alături de muncitorii cu care lucrase la realizarea măreţei opere.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, podul a fost minat și bombardat de mai multe ori, dar nu s-a reușit distrugerea lui, ci doar producerea unor avarii care au fost remediate.

Podul „Anghel Saligny“ a fost folosit timp de aproape un secol, până în 1987, când a fost scos din uz. În vecinătatea acestuia a fost construit un nou pod – feroviar și rutier, care, în acel an a fost dat în folosință.

A fost redeschis însă, provizoriu, în septembrie 2015, după ce a fost reabilitat, pentru a asigura traficul feroviar pe direcția Constanța – București și a se menține astfel operaționale două linii. Măsura a fost luată pentru a se putea interveni la podul mixt rutier și feroviar de peste Dunăre, pentru reparații.

Proiectul realizat de Saligny a adus două mari inovaţii în construcţia de poduri: sistemul nou de grinzi cu console pentru suprastructura podului şi folosirea oţelului moale ca material de construcţie pentru tabliere de poduri.

Când a fost inaugurat, în anul 1895, Podul de la Cernavodă a fost cel mai lung pod din Europa şi unul dintre principalele poduri metalice cu deschidere mare din lume, respectiv de 4.088 m între malul stâng şi cel drept al văii Dunării.

Podul Anghel Saligny rămâne cel mai important simbol al ingineriei româneşti din perioada de început, cu atât mai mult cu cât a funcționat fără întrerupere, timp de un secol.

Materialul a fost preluat de pe pagina de Facebook CFR Infrastructură Constanța.

April 20, 2023
Casele tradiționale lipovenești, cu acoperiș din stuf și detalii albastre, o atracție pentru turiștii care ajung în Dobrogea

Admirăm arhitectura deosebită pe care o au casele tradiționale lipovenești, de fiecare dată când ne plimbăm prin localitățile din Dobrogea. Simple, dar deosebit de frumoase, văruite cu alb, cu ușile și geamurile vopsite cu albastrul tradițional lipovenesc, unele cu acoperiș din stuf, aceste locuințe atrag privirile tuturor.

Casele tradiționale lipovenești, vechi de peste 100 de ani, sunt reabilitate

Dacă te plimbi pe străzile din Jurilovca, vei vedea o mulțime de case vechi, tradiționale, care au fost restaurate și puse în valoare. Nu este deloc ușor să refaci aceste locuințe străvechi, însă, cei care se ambiționează să le reabiliteze, se bucură de rezultatul muncii lor.

O astfel de casă ca-n povești, veche de aproximativ 130 de ani, am vizitat în Jurilovca. Locuința a fost cumpărată în urmă cu 15 ani de profesorul de filozofie Ștefan Constantin, care a reabilitat-o și a făcut-o să arate ca pe vremuri.

Chiar și Majestatea sa Margareta a vizitat această casă tradițională lipovenească.

Ștefan este din Târgoviște, însă, după ce a vizitat Jurilovca s-a îndrăgostit de acele locuri, și-a luat o casă și s-a mutat acolo. Acum, face parte din comunitate și promovează cultura și istoria zonei.

”Jurilovca, este, probabil, unul dintre cele mai complexe locuri din Dobrogea și chiar din țară, de departe, din foarte multe puncte de vedere. De la sate tradiționale și istorie, la arheologie și natură. Zona are o multitudine de habitate, de la cele lagunare, deltaice, marine, complexitatea este uriașă.

Casa era într-o stare de degradare foarte avansată când am cumpărat-o în urmă cu 15 ani. Am lucrat la ea pe îndelete și am încercat să o transform în căsuța visurilor mele, așa cum o vedeam eu, detaliu cu detaliu.

N-am avut niciun plan inițial, am lucrat de pe o zi pe alta, îmi veneau idei, renunțam la unele dintre ele, dar, în principiu, a fost o muncă fizică uriașă.

Totul s-a realizat greu, dar, dacă mă întrebi pe mine, cel mai greu este să lucrez cu alții. Prefer să fac eu muncă fizică foarte grea, dar să fie totul în mâna mea. Când sunt lucruri pe care eu nu le pot face și trebuie să chem un meșter, atunci mi se pare puțin mai complicat și mai greu de lucrat.

Acoperișul, de exemplu, a trebuit să îl înlocuiesc, pentru că nu mai putea fi renovat. Mi-a luat doi ani până am reușit să pun totul la punct, să găsesc un meseriaș, să cumpăr stuf, cherestea și așa mai departe.

O parte din casă era prăbușită și a trebuit să scot tot acel moloz și, fiind străin în sat, necunoscând pe nimeni, mi-a fost destul de greu atunci. A trebuit să scot piatra din vechile fundații, ca să o refolosesc. Acolo a fost muncă de ocnaș, clar. Tot ce se vede piatră acum, în curte, a fost scoasă de mine din pământ.

Anul exact al construcției casei nu am reușit să îl identific, deși m-am străduit din plin, pentru că nimeni nu își mai aduce aminte din fosta familie, dar, probele indirecte indică anii 1890-1900.

Cel mai drag obiect din această casă este fotografia fostului proprietar, moș Lisei. Este neprețuită, pentru că e singurul obiect pe care l-am găsit în casă. Casa era goală când am cumpărat-o, în afară de acel tablou cu moș Lisei, care era un personaj. Se pare că a fost comandant de navă pe Dunăre și a rămas în memoria multora aici, prin zonă”, povestește Ștefan Constantin.

Casa arată ca în povești: are acoperiș tradițional din stuf, este frumos vopsită, are mobilier vechi și, desigur, acel tablou al foștilor proprietari. Ștefan organizează excursii inedite pentru turiști, cu bicicletele, cu bărci și caiace și le oferă oaspeților mâncare tradițională lipovenească și cazare în frumoasa lui casă.

”Lacherda și icrele de știucă sunt preparate tradiționale la noi, în Jurilovca. Lacherda este făcută din scrumbie, marinată, cu oțet, sare și apă. Nu are prea multe ingrediente, dar este foarte gustoasă.

La noi, turiștii pot vedea mai multe, pentru că localitatea Jurilovca are foarte multe pensiuni, căsuțe tradiționale, avem Cetatea Argamum și se organizează multe spectacole.

Îi așteptăm pe turiști cu pește, pentru că, fără pește, nu este masa pusă la rușii lipoveni. Oaspeții sunt tratați cu produse tradiționale, cu lacherdă, cu pirașki, un fel de brânzoaice care sunt umplute cu orez și rahat și sunt lipite mai altfel decât brânzoaicele”, a precizat Malîș Daniela, localnică din Jurilovca.

Casele tradiționale lipovenești au o arhitectură cu elemente specifice

În multe zone din Dobrogea, în special în județul Tulcea, unde se concentrează o populație mai însemnată de ruși lipoveni putem observa cu ușurință arhitectura tradițională a caselor acestora.

”Localităţile dobrogene cu populaţie lipovenească se încadrează tipicului aşezărilor ruso-lipoveneşti, care au un stil bine precizat. Gospodăriile sunt distribuite de o parte şi de alta a drumului, iar casele au latura secundară orientată către stradă, iar faţada principală către curte, pentru a păstra intimitatea familiei.

Casele tradiționale lipovenești sunt apropiate unele de altele și se remarcă prin ornamentaţia din lemn traforat a frontoanelor şi prin faptul că sunt dispuse pe străzi largi, dezvoltate după un traseu geometric.

Meşterii constructori erau, de cele mai multe ori, localnici, iar casele existente în localităţile lipoveneşti din Dobrogea sunt reprezentative pentru această etnie.

Majoritatea caselor aparţinând acestei etnii erau construite din piatră şi chirpici, având acoperişul din stuf şi ţiglă, iar pardoseala din pământ.

În general, materialele folosite la construcţia caselor şi anexelor gospodăreşti au fost: piatra pentru temelie, chirpicii şi ceamurul pentru pereţi, lutul pentru lipitură, lemnul pentru tâmplărie, stuful, ţigla, tabla și plăcile de azbociment pentru acoperiş.

La ridicarea caselor, ca şi la strângerea recoltelor, un rol însemnat îl avea claca, o formă benevolă de întrajutorare între localnici, care se întâlneşte în multe alte comunităţi etnice, nu doar la cele lipoveneşti”, scrie dr. Cerasela Dobrinescu în cartea sa ”Rușii lipoveni din Dobrogea – istorie și tradiții specifice (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – 2011”.

Frontonul casei, însemnul identitar al etniei rușilor lipoveni

Însemnele identitare ale rușilor lipoveni pot fi observate și în cadrul motivelor care decorează frontonul. Frontoanele din lemn au ornamente traforate cu motive geometrice, florale sau zoomorfe, care se regăsesc şi în decorul capitelurilor de la stâlpii prispei.

”Decorul frontoanelor prezintă motive variate, din lemn traforat, aplicate pe vârful frontonului, sau de o parte şi de alta a ferestrei acestuia.

Paziile sunt şi ele decorate cu traforuri dantelate, puse în evidenţă de cromatica vie a vopselei, care poate fi bleu, verde sau albastră.

Deseori, la baza frontonului triunghiular, în părţile laterale, este construită o mică streaşină, ce are rolul de a apăra peretele de ploi. Această streaşină, asemeni acoperişului, aminteşte de arhitectura slavă nordică, adusă aici de staroveri din ţinuturile lor de baştină.

Deşi nu păstrează semnificaţiile originare, elementele decorative ale casei lipoveneşti sunt o dovadă a legăturii acestor etnici cu mitologia slavă.

Astfel, frontoanele prezintă motive ce amintesc de respectul pe care vechii slavi îl aveau faţă de Vodeanoi, spiritul apelor, care avea în grijă peştii, plantele şi animalele acvatice.

În acest sens, pe frontoanele caselor lipoveneşti dobrogene există motive florale, valuri sau peşti, dar şi elemente decorative ce duc cu gândul la mitul sirenei, din panteonul slav. Uneori, în mijlocul frontonului, erau plasate motive solare sau rozete” scrie dr. Cerasela Dobrinescu în cartea sa.

Lejanka, nelipsită din casele tradiționale lipovenești

Un element specific în arhitectura tradițională a caselor rușilor lipoveni îl reprezintă lejanka. Denumită și sobă sau cuptor întins, lejanka este folosită atît ca sursă de încălzire, cît şi ca pat în zilele friguroase.

”Lejanka (de la cuvântul „ležat” – a sta culcat) este un fel de pat din pământ, construit în prelungirea sobei, care, datorită unei construcţii ingenioase, comunică cu soba şi se încălzeşte simultan cu aceasta.

De-a lungul timpului, lejanka, nelipsită din arhitectura interiorului lipovenesc, a suferit unele modificări, iar în prezent se construieşte doar din plăci de teracotă”, spune dr. Cerasela Dobrinescu.

Case colorate cu acoperișuri din stuf

Casele frumos colorate ale rușilor lipoveni, cu acoperișurile din stuf au devenit o atracție pentru turiștii români și străini.

”Casele rușilor lipoveni sunt zugrăvite în culori tari, verde sau albastru, iar ferestrele corespunzătoare camerelor sunt amplasate de o parte şi de alta a uşii care permite accesul în interior. Pe latura lungă, la intrarea în casă, se desfăşoară o prispă (povetca), care în dreptul uşii este mai largă.

Acoperişurile caselor sunt în două sau patru ape, iar vechile învelitori din stuf, specifice aşezărilor aflate pe malul Dunării, au fost înlocuite, pe măsura trecerii anilor, cu ţiglă, tablă sau plăci de azbociment.

Dintre toate acestea, stuful a fost mult timp învelitoarea preferată a ruşilor lipoveni, aceştia procurându-l uşor, direct din baltă.

Meşterii aveau două tehnici prin care realizau aceste învelitori din stuf: ruseşte, prin dispunerea snopilor dinspre coamă spre streaşină, şi nemţeşte, prin aranjarea stufului în straturi scurte, suprapuse peste şarpanta ale cărei leţuri sunt bătute des.

Astfel, în localităţile aflate în apropierea apelor, stuful, găsindu-se din abundenţă, a fost folosit cu precădere în realizarea acoperişului, în timp ce în satele Slava Rusă şi Slava Cercheză, situate în preajma unor păduri, frontoanele şi paziile caselor au cunoscut o mare varietate stilistică”, am aflat de la dr. Cerasela Dobrinescu.

Arhitectura tradițională a caselor rușilor lipoveni din Dobrogea poate fi admirată în numeroase localități, printre care Sarichioi, Carcaliu, Jurilovca, Slava Cercheză, Slava Rusă din județul Tulcea sau Ghindărești și Năvodari din județul Constanța.

April 9, 2023