Discover Dobrogea

Category: Istorie&Cultura

Sânzienele sau Drăgaica, sărbătoarea populară a iubirii și a florilor

Ne plac poveștile frumoase, credem în miracole și ne bucurăm de luna în care se coace grâul, cireșele sunt numai bune de mâncat și florile coloreză câmpiile. Sânzienele sau Drăgaica, reprezintă sărbătoarea începutului sezonului cald, în care câmpul își arată bogăția, iar dragostea plutește în aer. Rar se întâmplă să mai vedem fetele dansând pe 24 iunie în lanul de grâu și băieții umblând după iarba fiarelor, planta cu care se considera că puteau descuia orice lacăt. Din fericire, există persoane pasionate de tradiții și încearcă să reînvie vechile obiceiuri, din dorința de a nu le lăsa să dispară.

Cine sunt, de fapt, Sânzienele?

În credința populară, se spune că Sânzienele sau Drăgaicele sunt fete frumoase, îmbrăcate în cămăși albe, cu năframe în jurul brâului, cununi de spice și flori galbene de sânziene purtate pe cap. Ele își petrec ziua de 24 iunie, care le este dedicată, dansând tot timpul hore în mijlocul câmpurilor roditoare și apoi prin sat. Oamenii le recompensează cu daruri, iar cea mai frumoasă și cea mai harnică fată din sat este declarată regina zilei de Sânziene.

Ea este proclamată Drăgaică și are rolul de a menține sărbătoarea și frumusețea zilei, a declarat pentru Discover Dobrogea muzeograful Ioana Tompe, din cadrul Muzeului de Artă Populară Constanța. Poveștile populare consemnează legende despre aceste ființe frumoase și bune, care, spre deosebire de ielele de la Rusalii, trăiesc în păduri sau pe câmpuri și împart rod holdelor, apără semănăturile de grindină peste vară și tămăduiesc bolnavii. De aceea, în mediul rural exista obiceiul ca atât femeile, cât și bărbații să nu muncească și să sărbătorească acestă zi, tocmai în scopul de a primi din partea sânzienelor recompensa rodului câmpului.

Tradiții și obiceiuri de Sânziene

Pe 24 iunie, în ziua de Sânziene, sunt întâlnite foarte multe obiceiuri, cele mai importante fiind dedicate dragostei. În noaptea care precede această sărbătoare, băieții satului strigă la porțile fetelor nemăritate: „Du-te, lună, vino, soare/ că tragem la-nsurătoare, Cununile neursite/ zac sub hornuri azvârlite, Hai, frumoaselor, ce staţi,/ zâne să nu rămâneţi! Că venim după peţit,/ până nu v-aţi răzgândit!“. Există numeroase legende populare, frumoase povești provenite din mediul rural despre noaptea de Sânziene.

Se spune că pe 23 spre 24 iunie, se deschid cerurile, scânteiază comorile ascunse în păduri, iar forțele binelui și ale răului ating apogeul. Noaptea premergătoare sărbătorii era dedicată căutării acelor comori mistice, iar ziua se desfășurau ritualuri de fertilitate și de invocare a frumuseții, a soarelui și a florilor, am aflat de la muzeograful Ioana Tompe, din cadrul Muzeului de Artă Populară Constanța. Tot ea spune că se organizau tot felul de ritualui magice legate de farmece cu roua florilor, cu plantele utilizate în scop de leac sau pentru iubire.

Sânzienele, sărbătoarea dragostei

Sânzienele reprezintă o frumoasă sărbătoare populară de început de vară, în care câmpul arată rodul grâului. Sărbătoarea este fixă, pe 24 iunie, în imediata apropiere a solstițiului de vară, când, după credința populară, soarele joacă de bucurie în momentul răsăritului.

Ea se suprapune sărbătorii religioase a Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. În sudul țării și în Dobrogea, zilelor de Sânziene li se mai spunea Drăgaicele, dar erau denumite și Frumoasele sau Zânele, a precizat muzeograful Ioana Tompe. Este o sărbătoare consacrată fertilității, iubirii, frumuseții, soarelui și florilor și, prin transfer, rodul pământului este asimilat frumuseții fetelor. În dimineața zilei de 24 iunie, exista obiceiul ca tinerele să culeagă flori de sânziene și alte plante de leac, precum sulfina, spânzul. Totodată, flăcăii umblau după iarba fiarelor, o plantă cu care se considera că puteau descuia orice lacăt sau încuietoare.

Ritualul drăgaicelor pentru fertilitate

Atât în Dobrogea, cât și în alte zone ale țării, drăgaicele își confecționau un steag. Ele dansau cu el prin sat, pentru a invoca fertilitatea și fecunditatea. Steagul era construit dintr-un băț cu două brațe în formă de cruce și împodobit cu coronițe din spice de grâu și flori de sânziene. Și aceasta, deoarece în ziua de 24 iunie se taie și primul spic de grâu din holdă. Dansul frumoaselor fete prin sat reprezenta un ritual pentru fertilitate.

Obiceiuri frumoase, dar uitate chiar și în mediul rural

În multe zone din țară, mediul urban a influențat viața de la sat, iar aceste obiceiuri se mai păstrează acum doar cu caracter de spectacol, spune muzeograful Ioana Tompe. Sânzienele nu mai au o funcție de protecție, de invocare a rodului, însă bătrânii își amintesc de aceste zile frumoase, de târgurile de Drăgaică organizate pe 24 iunie.

Ele reprezentau un prilej pentru ca tinerii să se cunoască și să stabilească legături în vederea căsătoriei. De asemenea, bătrânii își aduc aminte că se obișnuia să se arunce aceste cunune din spice de grâu și flori de sânziene, pe acoperișul caselor. Exista tradiția conform căreia, dacă această cunună se prindea de streașina casei, fetele se vor mărita în timpul anului respectiv. Dacă nu, trebuia să mai aștepte încă un an sau doi, până aveau noroc să se agațe de streașina casei, această coroniță din spice de grâu și flori. Totul rămâne la nivel de amintire a bătrânilor, însă, practica timpurilor moderne nu mai poate fi făcută decât la nivel de spectacol, spune muzeograful Ioana Tompe din cadrul Muzeului de Artă Populară Constanța.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori, printr-un LIKE pe pagina de Facebook Discover Dobrogea.

Fotografiile sunt realizate de Alin Ciprian

June 20, 2019
Coșia de la Cerna, un obicei străvechi cu întreceri de cai la poalele Munților Măcinului

Dacă participi la ”Coșia”, întrecerea de cai pe care bulgarii o organizau în urmă cu un secol la Cerna, ai impresia că te întorci în timp. Încercați să vă imaginați mirosul de iarbă proaspăt cosită, copiii veseli de toate vârstele îmbrăcați în costume populare, caii nerăbdători să participe la competiție, care dau din copite și ridică praful pe drumurile de țărână. Tabloul este completat de silueta Munților Măcinului, la poalele cărora se desfășoară evenimentul. Este un amalgam de senzații și lucruri noi, cu care cei din mediul urban nu sunt obișnuiți.

Coșia de la Cerna, o tradiție veche de un secol

Coșia, pentru cei care nu știu, reprezintă o întrecere între cai. Este o tradiție străveche reînviată în anul 2013 de Asociația Altona, mi-a declarat președintele Andreia Tanur. Ea spune că serbarea aceasta nu a mai fost practicată din anul 1940, de când bulgarii au plecat din sat, deoarece a avut loc schimbul de populație din Cadrilater, dintre România și Bulgaria.

De la Andreia Tanur am aflat că Asociația Altona a reluat această sărbătoare împreună cu Primăria Cerna, deoarece promovează tradițiile satului. În localitate locuiesc aproximativ 600 de meglenoromâni dar au mai rămas și bulgari, astfel că toate obiceiurile străvechi sunt readuse în atenția localnicilor.

16 cai s-au întrecut pe ulițele comunei Cerna

Coșia a ajuns anul acesta la a VII-a ediție și au participat 16 cai. Primarul comunei Cerna, Petre Sopu spune că întrecerea de cai datează din anul 1920. Ea a fost practicată timp de 20 de ani de către bulgarii care săteau la acea vreme în sat. Din păcate însă, această tradiție nu a mai continuat după întoarcerea lor în țara natală, dar s-a reluat în 2013 și pe an ce trece sunt mai mulți participanți.

Anul acesta au ajuns la Cerna posesori de cai din Brăila, dar și din localități din județele Constanța și Tulcea. Cei 16 cai participanți la competiție au alergat în trei etape, iar primii doi clasați s-au întrecut pentru a putea fi stabilit câștigătorul. Traseul a fost de aproximativ un kilometru și jumătate.

Atmosfera tradițională a fost asigurată la Coșie de 5 ansambluri de copii

Copiii din Tulcea și Brăila au participat cu bucurie la această sărbătoare. Ei s-au jucat, au cântat și au dansat pe scena amenajată și le-a plăcut să ia parte la evenimentul care a redevenit tradițional.

La spectacolul folcloric care a precedat întrecerea de cai au participat 5 ansambluri de copii, printre care și ”Altona”, condus de Andreia Tanur.

Au ajuns la Cerna și elevi de la ansamblul ”Mușețeanca” din Brăila, ”Vulturul” din Vrancea, ”Ivușca” de la Carcaliu și ”Drăguța Siliștea” din Turcoaia. În pauză, micuții au mâncat vată de zahăr și au asistat la întrecerea de cai.

Munții Măcinului, apreciați de vizitatorii pasionați de turismul ecvestru

Sărbătoarea Coșia se înscrie în calendarul de evenimente din județul Tulcea, care promovează tradiția, meșteșugurile și multiculturalitatea. Acest eveniment urmărește prezervarea și continuarea obiceiurilor minorității bulgare din Tulcea, la care se alătură comunitățile română, meglenoromână și aromână din zonă.

”Coșia are loc în Cerna, o localitate din Tulcea situată lângă Munții Măcinului, pe care nu o cunoaște multă lume. Zona Munții Măcinului dezvoltă un produs care promovează turismul ecvestru și cel pe cărările montane. Este o poveste întregită de partea de tradiții și de gastronomie. Și aceasta, deoarece în localitatea Greci există produse tradiționale atestate precum plăcinta dobrogeană. Importante pentru turiștii care ajung în Dobrogea de Nord și pun accent pe partea ecumenică sunt și mănăstirile Celic-Dere, Cocoș și Saon. Vin foarte mulți oaspeți în partea continentală a județului Tulcea, vizitatori care caută un altfel de turism. La Măcin, în localitatea Greci sau Luncavița este foarte apreciat turismul ecvestru. Există o serie de evenimente care atrag motocicliștii preocupați de protecția mediului. Ei au recondiționat fântânile din zonă, respectă natura și nu provoacă dezastre. Munții Măcinului, nefiind înalți, permit o escaladare mult mai facilă, iar familiile cu copii care caută un altfel de turism montan îi adoră”, mi-a declarat președintele Asociației de Management al Destinației Turistice Delta Dunării, Cătălin Țibuleac.

Alexandra Maxim, singura fată care a participat ”Coșia” din Cerna

Pe lângă cei 15 bărbați care au participat la Coșie s-a numărat și o domnișoară. Alexandra Maxim iubește animalele și are propriul ei cal, care are deja 5 ani și pe care îl crește de când era mic. Ea s-a clasat pe locul III la competiția de astăzi, dar mi-a spus că anul trecut a obținut locul II.

Își pregătește calul pentru cursele de viteză făcând antrenamente cu el pe câmpurile din Cerna. Vorbește cu drag despre calul ei și spune că are un ritual zilnic, care constă în spălarea cu un șampon special pentru cai și țesălare. Alexandra mi-a zis că este destul de costisitoare întreținerea animalului ei preferat, dar îl iubește foarte mult și acest aspect nu mai contează.

O franțuzoaică a ajuns la Coșia din Cerna, tocmai de la Paris

Au participat la ”Coșia” de la Cerna sute de oameni, dar n-a fost dificil să remarc în mulțime o doamnă mulatră, care se bucura că este acolo împreună cu fetița ei. Vorbește foarte puțin româna, pentru că este căsătorită cu un fost localnic din Cerna.

El s-a stabilit la Paris, s-a căsătorit cu o franțuzoaică și au împreună o fetiță. Au venit în vacanță la părinții lui, iar soției îi plac foarte mult zona și tradițiile și adoră să facă drumeții în Munții Măcinului.

Munții Măcinului preferați pentru turismul ecvestru

Turiștii care ajung în Munții Măcinului vor să se plimbe cu caii pe diferite trasee. Marian Birca, ranger la Parcul Național Munții Măcinului spune că vin foarte mulți turiști străini și români care practică turismul ecvestru.

Ei sunt încântați că se pot plimba cu caii pe traseele din munți și vin în zonă pentru excursii de o zi, chiar dacă sunt cazați pe litoralul românesc sau în Delta Dunării.

O astfel de experiență poate fi practicată chiar și de cei care nu au mai călărit niciodată. Marian Birca spune că turiștii se acomodează timp de 10 minute cu calul în manej, după care pleacă pe munte, însoțiți de un ghid. Există un traseu de două ore și altul de cinci ore, însă mulți îl preferă pe cel mai scurt, deoarece sunt începători și obosesc repede. Prețul pentru această aventură este de 30 de lei pe oră, iar grupul format din 5 sau 7 persoane achită 110 lei pentru ghid. Caii sunt foarte cuminți și ascultători și nu creează probleme.

Sunt numerose atracții și posibilități de divertisment în Dobrogea de Nord, însă mulți nu au aflat de ele, deoarece sunt insuficient promovate. Despre multe alte locuri frumoase din județul Tulcea veți citi și în articolele următoare.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori Discover Dobrogea, printr-un Like pe pagina noastră de Facebook.

May 17, 2019
Biserica-Catolică Sfântul Anton a fost ridicată după un concert caritabil patronat de Regina Maria

Biserica-Catolică Sfântul Anton din Constanța are o poveste foarte interesantă. Clădirea are onorabila vârstă de 81 de ani și se ține foarte bine, chiar dacă a fost construită în doar nouă luni. Parohul, Iacob Ieronim, cel care slujește în prezent în construcția bazilicală inspirată din arhitectura romană este o gazdă foarte primitoare. El vorbește cu plăcere despre ctitorul lăcașului de cult, icoanele din biserică și despre fostul episcop al Tomisului, Sfântul Bretanion. Situată în centrul vechi al orașului Constanța, biserica face parte din ”octogonul confesional”. Pentru cei care nu au aflat încă, în zona Peninsulară a Constanței sunt 8 lăcașuri de cult diferite, ce reprezintă religiile: islamică, mozaică, greco-catolică, ortodoxă și armeană, o adevărată atracție pentru turiștii care ajung în centrul istoric.

Biserica-Catolică Sfântul Anton a fost construită în 9 luni

Biserica-Catolică din Constanța este dedicată Sfântului Anton de Padova, marele făcător de minuni, invocat de catolici, ortodocși, protestanți, musulmani sau hinduși, spune monseniorul Iacob Ieronim. Actualul lăcaș de cult a fost construit în anul 1938, dar interesant este faptul că în acel loc au mai existat inițial două biserici.

Prima a fost zidită în perioada Imperiului Otoman, când sultanul le-a dat catolicilor nemți, austrieci, olandezi și români, o palmă de pământ să își facă o casă de rugăciune. După Războiul de Independență s-a făcut o bisericuță, iar în 1938, cu un an înainte de cel de-al Doilea Război Mondial s-a construit Biserica Catolică. Deși este impozantă, lucrările au durat 9 luni. Ele au început în aprilie, după Paște, iar în decembrie 1938 a avut loc prima slujbă în biserică.

Regina Maria a patronat concertul caritabil pentru strângerea de fonduri

Ctitorul Bisericii Catolice ”Sfântul Anton” din Constanța a fost un preot local din localitatea Mihail Kogălniceanu, părintele Emanoil Kreis, un foarte bun manager, a precizat monseniorul Iacob Ieronim. Kreis, un preot de origine germană, a organizat un concert de binefacere cu donații, pentru a reuși să strângă banii necesari ridicării lăcașului de cult. El a convins-o pe Regina Maria să patroneze concertul și a adus o solistă de la Scala din Milano. Spectacolul a fost organizat în Cazinoul din Constanța, pe care l-a închiriat pentru acel eveniment important, în cadrul căruia s-au încasat sume frumoase și a putut ridica biserica.

Părintele Ieronim spune că există și acum documentele originale cu donațiile făcute de diferite instituții, de la Banca Centrală filiala Constanța până la Fabrica de Var din Valu lui Traian. Erau acțiuni curajoase, dar legale, cu aprobare de la fisc și de la ministere.

Un altar în formă de bar și multe icoane la Biserica Sf. Anton

”Catolicii, când intră în biserică, prima dată au gândul, mintea și inima la Hristos și îl salută. Abia apoi merg pe la sfinți și la icoane, așa au fost educați. Întâi salută stăpânul și după aceea pe servitori”, spune monseniorul Iacob Ieronim. De la el am aflat că altarul Bisericii Sfântul Anton este construit recent, în 1984. Este realizat în formă de bar, însă materialul și dimensiunile nu se potrivesc foarte bine cu arhitectura lăcașului de cult. Foarte frumoase sunt însă altarele laterale, realizate sub formă de sarcofag, deoarece ele conțin moaște din trupul sfinților.

Fotografie realizată de Marian Sterea

În Biserica Sf Anton se află icoana Sfântului Bretanion, fost episcop al Tomisului, care în 369 l-a înfruntat pe împăratul armean Flavius Valens. Acesta venea dintr-o bătălie cu goții de la Isaccea, se întorcea la Constantinopol și a trecut pe la Tomis. În drumul său s-a întâlnit cu episcopul Bretanion care i-a spus să se oprească și apoi i-a întors spatele. Bretanion a plătit cu exilul pentru curajul său, după moda timpului, a precizat monseniorul Ieronim. O altă icoană îi înfățișează pe Sfinții Epictet și Astion, primii martiri certificați arheologic ai acestor meleaguri. Moaștele lor sunt în Cetatea antică Halmyris, de la Murighiol și au fost descoperite în anul 2001. Tot în Biserica Sfântul Anton există și icoana ”Stella Maris” realizată din mozaic dar și o candelă care arde pentru marinari, astfel încât ei să se întoarcă sănătoși la familiile lor. În orice biserică din port există o icoană ”Stella Maris”, spune preotul Iacob Ieronim.

O placă de marmură care amintește de exodul polonezilor pe litoralul românesc în perioada 1980-1989 este expusă lângă altar. În fiecare vară, zeci de mii de polonezi veneau pe litoral și mergeau duminica la Biserica Catolică din Constanța, deoarece ei sunt catolici. Când a fost ales un conațional de-al lor Papă, Ioan Paul al II-lea, ei au găsit de cuviință să pună un semn, un memorial în biserica Sf. Anton, spune monseniorul Ieronim. Tot în lăcașul de cult în care el slujește se află și o statuie a Maicii Domnului foarte frumoasă, o operă stuflesser în lemn, donată de soția consulului Franței în 1880.

Sfântul Anton, o biserică bazilicală caracteristică perioadei creștinismului timpuriu

Biserica Sfântul Anton este din secolul XX, dar reia tipologia spațială bazilicală și este construită într-o perioadă în care exista o anumită filieră romantică în arhitectură, prin care se recuperau stiluri de mult timp dispărute, a afirmat managerul Institutul Național al Patrimoniului Ștefan Bâlici. El spune că tipul acesta de biserică bazilicală este caracteristic pentru perioada creștinismului timpuriu. Primele lăcașuri de cult care au apărut odată ce creștinismul a devenit religie tolerată și apoi religie oficială a Imperiului Roman, erau de tipul bazilical. Ele aveau mai multe nave paralele. Spațiul împărțit prin coloane sau pile de zidărie era împărțit în nave paralele, nava mediană și cele laterale. Tot specific pentru spațiul bazilical este specific faptul că navele laterale sunt mai joase, iar nava mediană este mai înaltă și iluminată prin ferestre la partea superioară, am aflat de la managerul Institutului Național al Patrimoniului, Ștefan Bâlici.

În Biserica Sfântul Anton putem avea contact direct cu antichitatea

Biserica Catolică Sfântul Anton este de inspirație romanică și reprezintă un loc în care putem avea contact direct cu antichitatea, afirmă arhitectul Ștefan Bâlici. El spune că există o legătură spirituală cu primele biserici creștine care au apărut pe teritoriul actual al țării noastre, care se găsesc în Dobrogea. Sunt peste 30 de biserici paleocreștine care au fost descoperite arheologic, printre care și cea de la Murighiol, Halmyris, unde au fost martirizați Epictet și Astion.

”Aici este o referință dublă, la arhitectura occidentală catolică de la începuturi, din perioada romanică și la arhitectura paleocreștină. Nu prea avem în țară ocazia să vedem astăzi un spațiu bazilical de felul acesta întreg, este o experiență interesantă din punct de vedere arhitectural. Realizarea ei este foarte frumoasă, proporțiile sunt bune, cu detalii de arhitectură bine realizate. Neobișnuit este faptul că e netencuită în interior, probabil pentru că nu a fost terminată niciodată. Rozasa, fereastra circulară, cu traforuri în piatră, împodobită cu vitralii este specifică pentru arhitectura occidentală, mai degrabă gotică. Este o fuziune de elemente și de inspirații pentru realizarea bisericii”, a precizat arhitectul Ștefan Bâlici.

Biserica Catolică din Constanța, la fel ca alte 7 lăcașuri de cult ce formează ”octogonul confesional” din zona Peninsulară a orașului poate fi vizitată de turiștii care doresc să se roage și să vadă o arhitectură deosebită. De altfel, toate lăcașurile de cult din zona istorică a Constanței sunt incluse pe lista atracțiilor turistice alături de alte monumente istorice și reprezintă un punct de interes pentru vizitatorii care ajung la mare și sunt atrași de istorie și cultură.

Dacă ajungeți în centrul vechi din Constanța sau din alte orașe ale țării, dacă vă plac imobilele istorice și vreți să contribuiți la păstrarea identității culturale, puteți trage un semnal de alarmă astfel încât monumentele arhitecturale de patrimoniu să fie permanent în atenția tuturor și să se găsească resurse pentru reabilitarea lor. Intrați în comunitatea on-line #cronicaridigitali, postați pe rețelele de socializare fotografii frumoase și duceți mesajul mai departe, demonstrând astfel că vă pasă de imobilele de patrimoniu.

May 14, 2019
Cuibul Reginei, cadoul inginerilor din Portul Constanța pentru familia regală

Despre Cuibul Reginei, clădirea care găzduiește în prezent Muzeul Portului Constanța, s-au scris multe povești romanțate. Probabil, acesta este și motivul pentru care unii au propus să se oficieze căsătorii pe terasa Cuibului reginei. Mulți dintre noi am citit că Regele Carol I i-a făcut cadou această reședință, soției sale Elisabeta. De fapt, căsuța modestă din port a fost construită de către Anghel Saligny și inginerii săi, în semn de omagiu față de familia regală, am aflat de la directorul Muzeului Portului Constanța, George Varsami. El spune că sub nicio formă Carol I nu ar fi cerut să i se construiască ceva, iar dacă ar fi solicitat acest lucru, nu era ridicată o clădire extrem de modestă. Pavilionul Regal era, de fapt, o cabană din lemn susținută pe o consolă de fontă, așezată pe un picior din piatră. Se spune că avea formă de navă, deoarece dădea senzația de plutire.

Cuibul Reginei, reședința preferată de la mare a Reginei Elisabeta

Cuibul reginei a fost construit în anul 1909 și a reprezentat un omagiu adus de inginerii constructori de la vremea respectivă pentru familia regală, în special pentru Regele Carol I. Acesta, deși nu iubea marea, a realizat importanța economică a portului și i-a convins pe toți liderii români din acea vreme să se construiască un port în Constanța. Toți erau foarte sceptici în această privință, pentru că Dobrogea revenise României după Congresul de la Berlin și nu știau dacă în eventualitatea unui nou război ruso-turc, aceste teritorii nu vor fi din nou schimbate. Regele a insistat și astfel s-a construit Portul Constanța, spune custodele muzeului, George Varsami.

Deși familia regală avea un Palat regal în Constanța, Regina Elisabeta se simțea înstrăinată în acea reședință. Ea spunea că este prea departe de mare și a optat pentru Pavilionul regal, după ce acesta le-a fost dăruit. De la custodele George Varsami am aflat că Regele Carol I își nota fiecare sac de ciment cumpărat pentru Peleș, astfel că, din modestia care îl caracteriza, nu ar fi intervenit niciodată pe lângă Anghel Saligny să îi construiască o casă pe care să i-o facă soției sale cadou. Cuibul a fost construit în 1909, iar în 1927 a ars din cauza unui scurt-circuit. El a fost reconstruit din cărămidă și beton, între anii 1928-1929.

Reședințele regale erau denumite ”cuiburi”

Despre Cuibul Reginei se vorbea încă din anul 1920, deși denumirea oficială era Pavilionul regal. Numele de cuib nu l-a dat Regina Maria, așa cum se vehiculează. Ea trecuse pe acolo doar însoțită de Regina Elisabeta și de familia regală. Chiar s-a bucurat la un moment dat că a rămas în pavilion timp de trei săptămâni și nu îi venea să creadă, pentru că iubea foarte mult marea.

În limba română, termenul ”cuib”, în special forma diminutivată, are o conotație folclorică și multă lume se gândește la versurile celebrei melodii ”Cuibușor de nebunii”. Cu toate acestea însă, Regele Carol I s-a gândit la înțelesul dat de saxoni, de popoarele germanice, acela de loc în care se așează pasărea să se odihnească. Familia regală a denumit ”cuib”, cam toate reședințele pe care le-a avut. Castelul Sigmaringen era Cuibul acvilelor negre, Castelul de la Balcic era Cuibul liniștit, Castelul Peleș a fost denumit Cuibul ienupărului, am aflat de la directorul Muzeului Portului Constanța, George Varsami.

Familia regală ajungea cu trăsura la Pavilionul Regal

Din Constanța, familia regală ajungea cu trăsura până la Pavilionul Regal. De altfel, Regina Maria spunea în memoriile sale, că ”suprema distracție pentru Regele Carol era o plimbare cu trăsura de la Bușteni la Sinaia”. Atât înțelegea el prin distracție, în rest, era un om dedicat muncii, a precizat custodele George Varsami. El spune că Regele Carol I nu iubea marea, iar vizitele sale erau foarte scurte la Constanța. În schimb, Regina Elisabeta ajungea mai des în orașul de la malul mării. Ea făcea semne vapoarelor și marinarilor și flutura o batistă albă, deoarece toate navele care intrau sau ieșeau din Portul Constanța o vedeau, inevitabil, pe regină.

Regina Maria spunea despre Elisabeta că este singura ființă pe care a văzut-o, care iubea vântul. Regina Elisabeta s-a adaptat și stătea nestingherită în bătaia vântului, care, pe malul mării suflă tare, chiar și în zilele de vară. Locul a inspirat-o și a scris multe poezii în Cuibul reginei.

Când venea vara la mare, Regina Elisabeta organiza în pavilion evenimente, serate culturale și șezători literare. Regina se simțea foarte bine în compania intelectualilor orașului, deoarece era o femeie foarte cultă, știa multe limbi, a citit marii clasici în original, îi plăcea muzica foarte mult și îl acompania pe George Enescu. Se spune că în momentul în care sosea la pavilion, cânta un taraf. Familia regală era o prezență discretă și modestă și nu exagera cu un protocol costisitor.

Regina Maria venea cu mâncarea la pachet

George Varsami spune că există o telegramă din septembrie 1936, probabil aceea a fost ultima vizită a Reginei Maria la Cuib. În ea scrie: ”Vă rugăm să puneți la dispoziție o masă și 10 scaune, dejunul îl aducem noi.” Familia venea de la Bran și aducea mâncarea la pachet, deoarece dădea dovadă de modestie și nu dorea să deranjeze pe nimeni. Din anul 1936 până în 1938, când a murit Regina Maria, nu a mai fost găsită nicio relatare a acesteia și se presupune că în 1936 a fost ultima ei vizită în Constanța. În plus, Regele Carol al II-lea i-a interzis total să mai vină aici, pentru că voia să fie maestrul de ceremonii. El a îndepărtat-o pe propria mamă, Regina Maria, de la treburile țării, deoarece voia să fie singurul conducător. Astfel, prezența ei aici a fost destul de rară. Avea în schimb Castelul de la Balcic și acolo mergea mai des.

Întâlniri importante la Pavilionul regal

Celebră este vizita la Pavilionul Regal, a Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, împreună cu familia imperială. S-a tot vorbit că se dorea atunci o uniune dinastică, în sensul căsătoriei prințului Carol, viitorul rege Carol al II-lea cu fata cea mare a familiei imperiale. Nu se știe însă cât este de adevărat. În memoriile tutorelui țareviciului, se vorbește de faptul că fetele țarului nu s-ar fi căsătorit niciodată cu altcineva decât cu un rus, deoarece erau profund naționaliste. Ele chiar atenționaseră familia că nu vor accepta o alianță matrimonială.

Întâlnirea de la Cuibul reginei este foarte importantă, deoarece a doua zi după plecarea familiei imperiale ruse a rămas Serghei Sazonov, ministrul rus de Externe împreună cu Ion Brătianu. Nedorind să discute politică în fața doamnelor, ei au plecat la București și au încheiat Acordul prin care România schimbă tabăra, respectiv sistemul de alianțe și trece de la Puterile Centrale la Antanta. Este un lucru foarte important, deoarece totul a început de la Cuibul reginei, a precizat directorul Muzeului Portului Constanța, George Varsami.

Una din contesele care însoțeau suita imperială rusă spune că a rămas impresionată când a văzut-o de pe puntea vasului, pe Regina Maria. A asemănat-o cu o preoteasă din Grecia antică, deoarece era îmbrăcată numai în alb, avea și părul alb și își aștepta oaspeții pe terasă.

Regele Mihai pescuia gingirică de pe terasa Pavilionului regal

Regele Mihai a intrat ultima dată în Pavilionul regal în anul 1998 și a spus că nu mai recunoaște nimic. S-au modificat multe lucruri în Cuibul reginei de la penultima sa vizită, de la care trecuseră 70 de ani. Lipsea mobilierul, care în ultima vreme avea monograma regelui.

Când i-a fost prezentată Regelui Mihai terasa dinspre mare, care acum este acoperită cu platforme, a zis: ”De aici pescuiam gingirică”. Faptul că a ținut minte acest cuvânt, utilizat numai de pescari și de câțiva oameni din jurul portului, înseamnă că l-a impresionat, mi-a spus curatorul George Varsami. Vizita familiei regale a reprezentat în 1998 un moment important în Constanța.

Regele Mihai a copilărit la Pavilionul Regal și și-a lăsat în cadrul vizitei din 1998 semnătura pe un caiet, alături de cea a soției sale, Ana. Ele pot fi văzute la Muzeul Portului Constanța. Deși l-a emoționat vizita, nu s-a observat acest lucru și nu i s-a clintit nici măcar un mușchi pe față, povestește George Varsami. El spune că regele era foarte curios să redescopere un loc în care a copilărit și pe care nu l-a mai văzut de 70 de ani.

Deși se află în inima Portului Constanța, Cuibul reginei poate fi văzut dacă faceți o plimbare cu autobuzul RATC care circulă pe linia 42. Acesta ajunge în port și are traseul până la Cuibul Reginei – Dana Militară.

April 30, 2019
Obiceiurile rușilor lipoveni din Dobrogea pentru sărbătoarea de Paște

La rușii lipoveni, toate tradițiile și obiceiurile sunt în strânsă legătură cu sărbătorile religioase și sunt păstrate cu sfințenie până în zilele noastre. Nu există rus lipovean, de la cel mai mic până la cel mai mare, care să lipsească de la biserică în zilele de sărbătoare. În plus, nimic din spiritul comercial al sărbătorilor, care pentru noi a devenit ceva normal, nu are legătură cu modul în care petrec lipovenii Paștele sau Crăciunul.

Obiceiurile de Paște ale rușilor lipoveni din Dobrogea

Am dat buzna în lada cu amintiri a unei lipovence din satul Carcaliu, curioasă fiind să aflu cum petrecea de Paște, când era copil. Natalia Dănilă Popescu este stabilită acum în Italia, dar a luat cu ea peste hotare, toate tradițiile și obiceiurile pe care rușii lipoveni le practică de sărbători. Mai mult, ea le insuflă și fiicelor ei păstrarea acestor datini, pe care le iubește foarte mult.

Biserica din Carcaliu. Foto: Paul Condrat

”Pe timpuri, biserica din sat era neîncăpătoare, astăzi, au mai rămas doar bătrânii. Doar în luna august, când se întorc fiii satului din depărtări sau de la orașe, se simte din nou atmosfera de altădată. Îmi aduc aminte de slujba din noaptea de Florii când credincioșii țineau în mâini pe toată durata slujbei lumânări aprinse și crenguțe de salcie sfințite. După slujbă, toate aceste crenguțe de salcie erau agățate la gardurile caselor, legenda spunând că alungă spiritele rele. Sau de sărbătoarea Sfintei Treimi când podeaua bisericii era acoperită cu un covor gros de iarbă cosită. Lumânările aprinse, mirosul proaspăt al ierbii, culorile vii ale straielor bisericești și cântecele corului de bărbați formau un tablou aproape magic”, povestește Natalia Dănilă Popescu.

Paștele este fără miel, dar cu slujbe lungi la biserică

Rușii lipoveni nu mănâncă miel de Paște. Ei pregătesc însă sarmale, răcituri și friptură, iar salata de ouă cu cozonac este primul fel care se pune pe masa de Paște. De la Natalia Dănilă Popescu am aflat că slujbele religioase sunt foarte lungi și copiii se plictiseau repede, spre disperarea părinților și a bunicilor.

”Atunci ne așezam în cerc și jucam ”Într-o călimară”. ”Într-o călimară plină cu cerneală/Ce culoare ai tu pe tine/În persoana ta?”Cine cunoaște jocul, știe că secretul e să fii îmbrăcat cât mai colorat, iar nouă, cu siguranță, nu ne lipsea culoarea, tipică straielor de biserică ale rușilor lipoveni”, povestește Natalia.

Noaptea de Înviere este magică

Sărbătoarea Paștelui este extrem de importantă. Ea este magică și începe, pentru rușii lipoveni, la biserică. În noaptea de Înviere, toată lumea merge la slujbă, care începe de cu seară și se termină mult după miezul nopții, pentru a lua lumină. La miezul nopții, în frunte cu preotul și corul de bărbați, toată lumea iese afară și înconjoară biserica, în căutarea Mântuitorului, după care reintră și cântă tradiționalul ”Hristos a înviat” (Hristos Voskrese).

”Îmi aduc aminte de Paștele sărbătorit mereu în familie, cu ouă vopsite și pască, ce erau sfințite de preot în timpul slujbei de dimineață. După slujbă, toată familia se reunea în jurul mesei pentru a gusta din preparatele pregătite de mama și bunica. Primul fel era întotdeauna salata de ouă cu pască, preparate care fuseseră sfințite dimineața, apoi urmau toate celelalte. Binecuvântarea bucatelor de pe masă era unul dintre cele mai frumoase momente cu o încărcătură emoțională și spirituală deosebite.

După masa de Paște, mergeam la Dunăre să ne plimbăm cu barca sau, pur și simplu, să admirăm priveliștea. Apa ajungea până la dig, bărcile își făceau loc cu dibăcie printre sălcii și toată pădurea răsuna de chiotele, râsetele, glumele și cântecele noastre lipovenești”, își amintește cu plăcere Natalia.

Tradițiile rușilor lipoveni, păstrate oriunde în lume

Naty spune că păstrează toate tradițiile și obiceiuri pe care, încă de când era mică le-a învățat în satul Carcaliu. Totuși, acolo, la mii de kilometri depărtare de casă, într-un fel sau altul, ele și-au pierdut magia și însemnătatea. Pentru că există o comunitate importantă de români în Italia, Natalia a reunit o parte dintre ei și organizează diferite evenimente. Ea dorește să îi țină aproape și să nu fie uitate obiceiurile care-i sunt atât de dragi, cu care a crescut.

Clopotnița bisericii, locul în care îl descoperi pe Dumnezeu

”Potrivit obiceiului, începând cu a doua zi de Paște și timp de o săptămână, oricine dorea putea să urce în clopotnița bisericii pentru a bate clopotele, anunțând Săptămâna Luminată. ”La koloklnea”, cum îi spuneam noi. Ceea ce se întâmpla acolo, îți întărea credința că Dumnezeu există. Bărbații se întreceau pe sine în arta de a trage în mod armonios de sforile celor șase clopote, transformând sunetele într-o veritabilă simfonie celestă.

Concertele din marile săli ale lumii păleau în fața măreției și solemnității dangătului clopotelor unei simple biserici de la țară. Acolo, sus, în clopotnița neobositului străjer al identității și credinței rușilor lipoveni, îl descoperi pe Dumnezeu și simți cum te cuprinde, treptat, o stare de liniște și pace profunde. Și astăzi, când aud concertul clopotelor de la Carcaliu, simt un fior care îmi străbate întreaga ființă iar ochii mi se umplu de lacrimi de emoție”, mi-a mai povestit Natalia Dănilă Popescu.

De la profesorul Vasile Dolghin, care locuiește în Sarichioi, comunitatea cu cei mulți etnici ruși din România, am aflat că Biserica creștin-ortodoxă de rit vechi a rămas ancorată la mijlocul secolului al XVII-lea. El spune că pentru lipoveni sărbătorile reprezintă apropierea de Dumnezeu și păstrează tradițiile străvechi, cu sfințenie. Săbători luminate să aveți!

April 27, 2019
Tradiții și obiceiuri de Paște, în Dobrogea

Cea mai mare sărbătoare a creștinătății se apropie, motiv pentru care sunt multe lucruri de făcut în această săptămână, pentru ca totul să iasă perfect de Paște. Pentru fiecare zi din Săptămâna Mare sau a Patimilor, cum i se mai spune, există anumite tradiții în Dobrogea. În zonele urbane vechile obiceiuri au fost uitate, iar sărbătoarea Învierii Domnului a devenit mai comercială. Astfel, se pune mai puțin accent pe hrana spirituală, dar se plusează când este vorba despre cadouri, cumpărături și distracție. În lumea satului dobrogean însă, Săptămâna Mare este cea mai încărcată de simboluri din tot postul Paștelui, iar tradițiile sunt respectate de către credincioși.

Tradiții și obiceiuri de Paște, în Dobrogea

Săptămâna Patimilor începe cu duminica Floriilor, care reprezintă intrarea Mântuitorului în Ierusalim, unde a fost întâmpinat cu ramuri de finic și cu flori. În aceste zile, fetele își pregătesc îmbrăcămintea pe care o vor purta de Paște, iar bărbaților le revine misiunea de a pregăti ogorul, via și grădina. O tradiție care se păstrează și acum este cea potrivit căreia, în perioada Postului Mare nu se oficiază nunți sau botezuri și nu se organizează hore.

Paștele se întâmpină, în primul rând prin curățenia spațiului de locuit, a trupului prin post și a sufletului prin rugăciune. Pe vermuri, în Săptămâna Mare, gospodinele începeau să scoată din lada de zestre cele mai bune țesături ale familiei și ștergarele pe care le expuneau în camera bună, unde se așeza și masa pentru prima zi de Paște, am aflat de la muzeograful Cerasela Dobrinescu, din cadrul Muzeului de Artă Populară Constanța.

Există tradiții pentru fiecare zi din Săptămâna Patimilor

Ziua de luni din Săptămâna Mare este destinată curățeniei. Marțea, în schimb, conform credințelor și datinilor păstrate, nu se muncește, pentru a nu seca grânele și laptele vacilor. Muzeograful Cerasela Dobrinescu a precizat că, pe vremuri, se spunea că dacă se muncește în această zi, vacile nu vor avea cantitatea necesară de lapte pentru a asigura hrana familiei respective, iar grânele nu vor avea o recoltă bogată. În plus, în lumea satului se știa că cine nu ține marțea seacă, va fi chinuit de boli și de dureri de cap tot timpul anului.

Ziua de miercuri este considerată în multe zone ale țării, un termen limită pentru încheierea torsului cânepei. În acest sens, imaginarul popular a creat o divinitate feminină, intitulată ”Joimărică” sau ”Joimăriță”, care controla această activitate practicată exclusiv de femei, mi-a spus muzeograful Cerasela Dobrinescu. Rolul acesteia era acela de a pedepsi femeile leneșe, care până la această dată nu au terminat treburile legate de industria casnică textilă. Se considera că această divinitate, care era de multe ori asemuită Mumei Pădurii, venea la familiile respective și le pedepsea pe femeile care nu terminau până miercuri îndeletnicirile casnice.

Joia Mare sau Neagră cum i se mai spune, este o zi centrată în special pe cultul morților, afirmă tot muzeograful Cerasela Dobrinescu. Este o sărbătoare a morților, o zi în care se considera că sufletele acestora se întorc la vechile lor case. Pentru acest lucru, familiile îndeplineau ample rituri post-funerare. Acestea constau în curățarea locurilor de veci, se mergea la cimitir și se îngrijeau mormintele. Joia Mare stă sub semnul focului, fiind considerat elementul în jurul căruia se reface coeziunea neamului. Se aprecia că cei din lumea de dincolo se întorc și trebuie cinstiți de către familiile lor. Acest lucru se realiza, în primul rând, prin ofrande și se aprindeau focuri în cimitir, menite să le aducă lumină și căldură celor plecați în lumea de dincolo. De asemenea, apropiații celor decedați împărțeau vin, pâine și apă.

În Dobrogea, se obișnuia până în urmă cu câțiva ani, ca în Joia Mare să fie practicat obiceiul numit ”Strigătul peste sat”, am aflat tot de la muzeograful Cerasela Dobrinescu. Ea spune că era, de fapt, o formă de judecată satirică a comunității, prin care se denunțau public abaterile de la norme. De pe un deal din sat se striga numele celor care n-au avut o conduită conformă cu regulile comunității respective, pentru a fi făcuți de râs. Tot joia se aprindeau focuri în gospodării și în curtea bisericii și este ziua în care se vopsesc ouăle.

Vinerea Mare sau Vinerea Seacă este o zi în care se ține post negru, ca o formă de jertfă trupească și de recunoștință a oamenilor pentru sacrificiul Mântuitorului. În această zi nu se consumă oțet sau untdelemn și nu se lucrează, deoarece se spune că totul se va strica dacă se muncește în Vinerea Mare. Singura activitate permisă este cea a preparării pascăi. Tot vineri se înconjoară casa de trei ori cu tămâie și cu lumânarea aprinsă, cu care se vine de la biserică. Vinerea are loc și Prohodul, acea slujbă impresionantă la care participă credincioșii. Există obiceiul ca oamenii să treacă, pentru sănătate, pe sub ”Sfântul Aer”, o țesătură în care este recreată în biserică, scena punerii lui Isus în mormânt.

Sâmbăta de dinaintea Paștelui este rezervată celorlalte activități care nu au fost îndeplinite până în acea zi. Cei care nu au reușit să vopsească ouăle în Joia Mare, le pot colora sâmbătă. Tot în ajunul zilei de Paște se prepară hrana, deoarece vineri nu se poate aprinde focul decât pentru a coace pasca. În Vinerea seacă nu se face mâncare.

Vopsitul și încondeiatul ouălor de Paște

Încondeiatul ouălor nu este un obicei specific Dobrogei, deși această tradiție străveche se întâlnește totuși în unele sate, am aflat de la muzeograful Cerasela Dobrinescu. Ea a fost adusă în regiune doar de către cei care s-au stabilit aici, venind din zonele în care acest obicei este caracteristic. În România, se folosesc două procedee pentru înfrumusețarea ouălor de Paște. Este vorba despre colorarea simplă, specifică Dobrogei și scrierea sau închistrirea cu ceară de albine, metodă obișnuită în Bucovina, Maramureș, Muscel.

În trecut, culorile folosite pentru vopsirea ouălor erau naturale. Se fierbeau frunzele, florile, coaja sau tulpina plantelor, pentru a se obține diferite culori. Și aceasta, deoarece coloranții chimici au fost folosiți abia după a doua jumătate al secolului XX. Astfel, culoarea roșie era dată de ceapa roșie și floarea de bujor. Verdele se obținea din secară crudă de primăvară și din izmă. Galbenul era dat de coaja de măr sau de florile galbene, iar albastrul din flori de viorele. Cu ani în urmă, la Oltina se obținea un kaki închis din frunza de boz, care era folosită și pentru vopsirea produselor textile, mi-a mai spus muzeograful de la Muzeul de Artă Populară Constanța, Cerasela Dobrinescu

Ținutele de sărbătoare ale dobrogenilor din mediul rural

De Paște, atât oamenii din mediul rural cât și cei de la oraș se îmbracă cu ceea ce au ei mai frumos, în general cu haine noi. În trecut, ținutele erau special realizate pentru sărbătoarea de Paște. Erau hainele tradiționale, care se purtau cu mândrie în Dobrogea.

În Dobrogea, în satele de pe limesul dunărean, Oltina, Ostrov, Satu Nou, Seimeni, Capidava, Topalu, Negureni sau Viile, tradițiile românești s-au păstrat nealterate, chiar dacă Dobrogea s-a aflat pentru o perioadă îndelungată sub stăpânire otomană. Cerasela Dobrinescu afirmă că în aceste sate avem mărturii ale costumului tradițional dobrogean.

Motivele folosite pentru încondeierea ouălor

Fiind un simbol al Paștelui, cel mai des motiv întâlnit pe ouă este cel al crucii. În cultura tradițională românească, crucea este o amuletă, un talisman, care are menirea de a-i apăra pe creștini de tot ceea ce este rău, mi-a declarat muzeograful Cerasela Dobrinescu. Pe ouăle încondeiate, întâlnim și diferite alte motive care aveau legătură cu mediul înconjurător. Motivul ”bastonul ciobanului”, are legătură cu păstoritul, ocupația locuitorilor din Bucovina. Spicul de grâu se întâlnește des pe ouăle încondeiate, grâul fiind un simbol al hranei esențiale.

Se încondeiază chiar și biserica pe multe ouă din Bucovina. De asemenea, sunt folosite motive florale sau geometrice. ”Cărarea rătăcită” este un motiv des întâlnit, ce simbolizează drumul anevoios pe care îl parcurge omul de-a lungul vieții. Și peștele este un simbol creștin folosit pe ouăle încondeiate. Sunt foarte variate motivele desenate pe ouăle închistrite sau muncite, cum se mai numesc cele din Bucovina, am aflat de la Cerasela Dobrinescu.

Expoziție de icoane vechi și ouă încondeiate

La Muzeul de Artă Populară din Constanța poate fi văzută în aceste zile o expoziție de icoane foarte vechi, cu tematică de Paște. Sunt icoane țărănești, pictate în secolele XVIII-XIX pe sticlă. Tot în cadrul instituției de cultură există și o colecție de icoane pe lemn.

Cei care doresc să se inspire din modul în care sunt încondeiate ouăle, pot vizita colecția tematică. Sunt prezentate chiar și etapele încondeierii ouălor. Există o vitrină în care, vizitatorii pot vedea oul de la prima etapă, cea în care se trasează câmpul ornamental cu ceară, cu ajutorul chișiței, până la ultima etapă, care prezintă oul încondeiat finalizat.

Tradiții în ziua de Paște

Prima zi de Paște este dedicată familiei. Fiind o sărbătoare a reunirii, chiar și cei plecați departe de casă se întorc la familiile lor în această perioadă. În dimineața zilei de Paște, există obiceiul ca membrii familiei să se spele în apa în care a fost ținut un ou roșu și un ban, câteodată și o frunză de busuioc. Se consideră că apa în care a stat acel ou capătă puteri miraculoase și îi asigură sănătate pe tot parcursul anului, celui care se spală cu ea, spune muzeograful Cerasela Dobrinescu. Următoarele zile ale sărbătorii de Paște sunt rezervate vizitelor la nași și la prieteni.

Ceremonialul ciocnirii ouălor de Paște

De Paște, întotdeauna se începe ciocnitul cu ouăle roșii. Chiar dacă ne-am obișnuit să vopsim ouăle în diferite culori, oul roșu, care simbolizează sângele lui Isus Hristos este, de fapt, simbolul Paștelui, afirmă muzeograful Cerasela Dobrinescu. Astfel, ciocnirea începe cu ouăle roșii și se continuă și cu celelalte culori. Se spune că în ziua de Paște nu este voie să se mănânce niciun ou nevopsit. Există și un ceremonial al ciocnitului ouălor de Paște. Pentru început, se lovesc ouăle cu vârful, căruia i se mai spune și ”cap”, apoi se ciocnesc și cu cealaltă parte. Întotdeauna persoana care este mai în vârstă ciocnește oul celui mai tânăr.

Sunt multe obiceiuri de Paște, însă esențiale sunt cele care țin de biserică, de încondeierea ouălor sau de îmbrăcarea celor mai frumoase haine. Darurile care li se fac minorilor constau, în general, în îmbrăcăminte, deoarece orice copil își dorește ceva nou în ziua de Paște. Important este să sărbătorim alături de cei dragi, să ne bucurăm de prezența lor și să punem mai puțin accent pe bunurile materiale. Sărbători Luminate să aveți!

April 24, 2019
Gara Maritimă, silozurile lui Saligny și Cuibul Reginei, clădirile de patrimoniu din Portul Constanța

Gara Maritimă, silozurile lui Saligny și Cuibul Reginei sunt clădirile de patrimoniu din Portul Constanța. Se vorbește frecvent despre atracțiile din Constanța, dar prea puțini cunosc povestea Gării Maritime, un obiectiv important din Portul Constanța. Clădirea, construită între anii 1931-1933, a fost inaugurată oficial în august 1934 cu ocazia Zilei Marinei, în prezența Regelui Carol al II-lea și a altor oficialități. În urmă cu mai bine de 85 de ani, când traficul de persoane în port și liniile maritime erau în creștere, autoritățile de la acea vreme au considerat că se impune construirea unei gări maritime, care să asigure condiții optime pentru desfășurarea acestor activități.

Gara Maritimă din Portul Constanța, o clădire cu o arhitectură deosebită

Gara Maritimă din Portul Constanța a fost proiectată de arhitectul Gheorghe Brătescu. Marian Samoilă, documentarist în cadrul Muzeului Portului Constanța mi-a declarat că în Pavilionul Regal sunt expuse câteva fotografii din perioada în care se turna fundația și se construia acest edificiu impresionant.

Tot de la el, am aflat că la acea vreme, imobilul a ridicat câteva probleme tehnice legate de infiltrațiile de la subsol, dar au fost rezolvate ulterior și s-a realizat o Gară Maritimă modernă.

Erau câteva linii ferate, care există și acum, însă nu mai sunt funcționale, iar călătorii erau aduși cu trenul până în fața gării. În faza inițială, clădirea avea un restaurant, diferite compartimente și toate facilitățile de care un turist avea nevoie. Din 1934 până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, au existat numeroase linii de pasagere, care făceau legătura între Constanța și diferite porturi ale lumii.

Gara Maritimă, sediu pentru diferite instituții

După anul 1945 Gara Maritimă a fost sediul diverselor instituții din port, printre care Poliția de Frontieră sau Administrația Căilor Navigabile. După 1990, clădirea a fost împărțită cu cei de la Poliția de Frontieră, iar astăzi aparține în întregime Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime.

Acolo își desfășoară în prezent activitatea diferite compartimente din cadrul instituției. Fiind o clădire istorică, Gara Maritimă este reabilitată periodic, iar la 30-40 de ani intră în reparație capitală, care presupune lucrări mai ample, am aflat de la Marian Samoilă, documentarist în cadrul Muzeului Portului Constanța.

Policlinica Port, un imobil cu o vechime de aproape un secol

Policlinica Port, pe care o știu toți constănțenii, situată lângă Gara Maritimă, este o construcție mai veche decât aceasta. În urmă cu aproape un secol, autoritățile locale se gândeau la toate detaliile, astfel că au considerat că traficul de nave din Portul Constanța trebuia acoperit și din punct de vedere sanitar. Policlinica Port funcționează și acum în clădirea de aproape 100 de ani, care a fost reabilitată. O parte din imobil este ocupată în prezent de administrație, iar în altă aripă își desfășoară activitatea Direcția Sanitară. Puțini știu că, la un moment dat, într-o anumită zonă a clădirii a existat și un crematoriu uman. Deși este un imobil istoric, el nu s-a bucurat de impactul pe care l-a avut Gara Maritimă.

Silozurile proiectate de Saligny funcționează de 110 ani

În incinta Portului Constanța tronează cele trei silozuri proiectate de inginerul Anghel Saligny, în urmă cu mai bine de un secol. Ridicarea lor a reprezentat o provocare din punct de vedere tehnic și au fost folosite materiale de construcție neutilizate până atunci. Lucrările de modernizare au început oficial în 1896 în Portul Constanța, spune Marian Samoilă, documentarist în cadrul Muzeului Portului.

În 1909, a fost inaugurată o parte din ansamblul de 4 silozuri proiectate inițial. Deși în planurile lui Saligny apar cele 4 silozuri, într-un final au fost construite doar trei. La inaugurarea acestora, a participat inclusiv Regele Carol. Nu a lipsit de la eveniment nici Anghel Saligny, întemeietorul școlii inginerești în domeniul construcțiilor din România, cel care a realizat multe proiecte în Portul Constanța.

Faptul că silozurile din Portul Constanța funcționează și în prezent, dovedește că fost o construcție de calitate. Puține obiective rezistă atât de mult timp, în condițiile unei utilizări intensive. Traficul de cereale din Portul Constanța a fost deosebit de intens înainte de 1989. Vagoanele, modul de descărcare și încărcare a acestora, toată linia tehnologică din acea vreme există și acum. Pe lângă faptul că în prezent intră și tiruri în port, în rest, există aceeași tehnologie de încărcare și descărcare, aceleași benzi care merg către nave, mi-a mai dezvăluit documentaristul Marian Samoilă.

Cuibul Reginei sau Pavilionul Carmen-Sylva

Portul Constanța găzduiește și Cuibul Reginei, clădirea în care a locuit Familia Regală, transformată acum în muzeu. Din păcate, după al Doilea Război Mondial imobilul a devenit o simplă magazie, un loc de depozitare a materialelor de construcții din port. Nici nu este de mirare, ținând cont de faptul că Familia Regală nu a fost iubită de comuniști. Absolut toate lucrurile din Cuibul Reginei au dispărut și nimic din ceea ce a fost odată nu se mai regăsește în cadrul actualei clădiri.

Marian Samoilă, documentarist în cadrul Muzeului Portului Constanța mi-a spus că a fost găsită o telegramă la Arhivele Județene, trimisă în 1944 de Casa Regală către CFR, în care se cere să pună un vagon prins într-o garnitură, destinat încărcării mobilierului din Pavilionul Regal. Acel tren a mers până la Cernavodă și de acolo a fost îmbarcat dar nimeni nu știe care a fost destinația finală și ce s-a întâmplat cu lucrurile Familiei Regale, aflate în locuința din Portul Constanța.

”Fiecare a luat ce și cât a putut din Pavilionul Regal. În primul rând a dispărut mobilierul, care era de calitate, deoarece intenția a fost să nu mai existe nimic care să amintească de Familia Regală. Ulterior, clădirea a devenit sediu administrativ al diverselor instituții care își desfășurau activitatea în Portul Constanța. Abia după 1990 s-a pus problema readucerii Pavilionului Regal la forma cât de cât apropiată de cea inițială. El a fost reabilitat, după ce arhitecții au consultat planurile și au refăcut imobilul. În primul rând, apropierea digului, construirea danelor, a plaformei portuare și a căii ferate au modificat suprafața clădirii. Întreaga zonă a suferit schimbări, care nu au mai permis refacerea imobilului în forma lui inițială. Locația este aceeași și cât de cât, se apropie de vechea clădire, atât cât au permis condițiile din zonă”, a precizat documentaristul Marian Samoilă, din cadrul Muzeului Portului Constanța.

Este admirabil faptul că aceste clădiri se află și acum în stare de funcționare, deși unele dintre ele au o vechime de mai bine de un secol. Din păcate, ele sunt ascunse cumva privirii, deoarece puțini dintre noi mergem în port, doar pentru a le vedea. Mulți constănțeni nici nu au auzit de Pavilionul Regal sau nu știu unde este el situat, fapt pentru care, RATC Constanța a prelungit de la 1 aprilie traseul autobuzelor 42 până la Cuibul Reginei – Dana Militară, astfel că, dacă v-am făcut curioși, puteți să faceți o plimbare pentru a admira aceste bijuterii arhitecturale.

April 6, 2019
Gospodăria tradițională din Dobrogea, o raritate în ziua de azi

Putineiul de bătut untul, bota pentru apă, linguroaie, scoarțe, ștergare, lada de zestre, țesături din borangic și multe alte lucruri demult uitate în această eră a tehnologiei, fac parte din expoziția ”Gospodăria tradițională din Dobrogea”, deschisă de curând la Muzeul de Artă Populară din Constanța. Unele exponate ne amintesc de obiectele bunicilor de la țară, despre altele însă, am citit doar în poveștile scrise de Creangă, Delavrancea, Slavici sau Petre Ispirescu. Acum, astfel de lucruri sunt rarități în satele dobrogene, dar muzeografii nu ne lasă să le uităm și le includ în expoziții frumoase, pentru a ne reaminti cum se trăia și se gătea odinioară, când viața era mai simplă și obiceiurile respectate cu sfințenie.

Gospodăria tradițională din Dobrogea

Expoziția reconstituie cele trei spații de organizare a locuinței tradiționale din Dobrogea: „camera curată”, tinda cu vatra și odaia de zi sau camera de locuit, în care familia își ducea traiul zilnic, iar femeile torceau și țeseau.

Până în anul 1900, casele din Dobrogea erau mici, aveau doar două încăperi, fiind compuse din tindă și o odaie de locuit. Ulterior a apărut casa tradițională dobrogeană cu trei odăi, am aflat de la muzeograful Cerasela Dobrinescu, de la Muzeul de Artă Populară Constanța, care a studiat mult timp casele din sudul Dobrogei, tradițiile și obiceiurile oamenilor din localitățile din zonă.

În plus, întotdeauna exista o prispă, care se desfășura parțial sau pe toată fațada casei. Este vorba despre casele de pe malul drept al Dunării, din satele în care tradițiile românești s-au păstrat nealterate și în care regăsim și costumul tradițional românesc dobrogean. Dobrogea este un ținut multietnic, o zonă care a fost mult timp sub stăpânire otomană, dar încă mai există sate în care tradițiile s-au păstrat. Este vorba despre Ostrov, Oltina, Satu Nou, Negureni, Băneasa, Saraiu, Seimeni, Topalu și alte localități din limesul dunărean, pe care le-a studiat muzeograful Cerasela Dobrinescu. Ea spune că acesta este arealul în care era întâlnit portul românesc, specific dobrogean.

Tinda

Tinda era încăperea din mijloc, care avea și rolul de bucătărie, spune muzeograful Cerasela Dobrinescu. Ea a precizat că în această cameră, denumită în mediul rural și sală, se afla ”soba oarbă”, care avea gura în tindă, dar încălzea și o altă cameră, cea de zi sau odaia curată.

Existau și tinde cu două guri de foc, realizate pentru economisirea lemnelor. De regulă, cei înstăriți aveau două guri de foc, pentru că în camera curată se păstrau cele mai frumoase haine și nu se locuia propriu-zis acolo, era odaia destinată anumitor ceremonii. Tot familiile înstărite au mai mărit casa și au adăugat două încăperi.

În tindă există multe obiecte folosite la prepararea hranei și la transportul alimentelor pe care sătenii le luau cu ei când mergeau să lucreze pe câmp: putineiul de bătut untul, bota pentru apă, linguri, linguroaie, măsuri pentru cereale, o covată și multe alte lucruri necesare în gospodărie. În tindă era depozitată și o ladă mare din lemn, compartimentată în două, în care se păstrau cerealele, făina și mălaiul. De asemenea, existau multe piese realizate din aramă. Ele suplinesc lipsa obiectelor din ceramică, pentru că în Dobrogea nu am avut ateliere, centre ceramice reprezentative pentru această zonă. Aceste obiecte se regăsesc în tot spațiul Peninsulei Balcanice, am aflat tot de la muzeograful Cerasela Dobrinescu. Ea spune că în tindă se găsea și vatra pe care se prepara hrana și existau foarte multe obiecte folosite la preparatul pâinii. Cerasela spune că în majoritatea gospodăriilor din sudul Dobrogei a văzut cuptoare de pâine în curte, realizate după specificul fiecărui sat.

În tindă este și o masă țărănească, cu trei picioare, mai mică decât cea din camera curată. Cea prezentată în expoziție este rotundă, cu un postament, provine din Ostrov, era denumită ”Sinie” și este de influență musulmană. În jurul acestei mese se adunau membrii familiei într-o ordine bine stabilită. Se stătea întotdeauna pe scaune cu trei picioare. Primul care se așeza la masă era capul familiei, urmat de copii și ultimele persoane care mâncau erau fetele și stăpâna casei, povestește Cerasela Dobrinescu.

Odaia de locuit

În odaia de locuit se afla războiul de țesut, amplasat lângă fereastră, alături de unelte necesare industriei casnice textile: furca, roata de tors, daracul și pieptenii pentru cânepă, mașina de egrenat bumbacul, rășchitorul, vârtelnița, roata de țevi, ne povestește Cerasela Dobrinescu.

Camera curată

”Camera curată” sau odaia bună, frumoasă, avea trei puncte de greutate: patul și lada de zestre, masa și peretele de răsărit pe care era așezată icoana, am aflat de la muzeograful Cerasela Dobrinescu. În cadrul expoziției, în camera curată sunt prezentate două costume tradiționale, unul de femeie și altul de bărbat. În această odaie se păstrau hainele de sărbătoare, se tezauriza ceea ce avea familia mai de preț, inclusiv zestrea fetelor.

Tot în odaia frumoasă putem observa o masă, un scaun și câteva obiecte, printre care și o farfurie din ceramică, precum erau cele luate de la târguri. În Dobrogea nu a existat un centru ceramic, astfel că nu ne putem lăuda cu această tradiție a ceramicii, a precizat Cerasela Dobrinescu. Ea spune că la masa festivă din camera curată se desfășurau anumite ceremonialuri, cum ar fi ursitoarea. Masa pentru ursitoare se aranja simbolic în odaia bună, nu în cea de zi. Lampa cu gaz era nelipsită de pe masa pe care era așezată o față țesută manual din borangic, pentru că reprezenta obiectul de iluminat specific în acea perioadă.

Patul din camera curată

În sudul Dobrogei, patul era realizat inițial din pământ bătut, abia mai târziu au apărut cele din scândură. Tot de la muzeograful Cerasela Dobrinescu, am aflat că patul nu era înalt, iar pe el se așeza întâi o rogojină. Apoi, într-o anumită ordine, urmau salteaua, cearceaful și cuvertura. Salteaua era umplută cu paie sau cu lână scărmănată și era denumită ”duşec”, un cuvânt preluat din limba turcă. Mulți termeni au fost împrumutați în acea vreme, de la musulmani. Cearceaful era întotdeauna frumos ornamentat pe latura care era expusă vederii, apoi era acoperit cu o cuvertură, așternut pentru pat.Nelipsită de pe peretele de lângă pat era o scoarță. În unele sate, pe acel perete erau expuse la vedere și ștergarele din borangic, care erau dăruite la nuntă. Era o mare fală în sat să cununi pe cineva, iar la nuntă, nașii primeau ștergare din borangic sau de bumbac, țesute manual. Etalarea lor în permanență în această cameră frumoasă, era, de fapt, o fală a familiei care a putut să cunune pe cineva și își expunea darurile pe care le-a primit de la fini. Scoarța tradițională dobrogeană se afla în permanență pe peretele cu patul, pe care îl acoperea. Lângă ea, în expoziție sunt niște fețe de plapumă și toate tipurile de ștergare.

Pernele reflectau statutul social și erau jucate înaintea nunții

Pe pat, erau întotdeauna dispuse foițe, țesături care erau puse și pe perete, iar când se uzau erau așezate pe podea. De asemenea, se înșirau multe perne de-a lungul patului. Acestea erau țesute din lână, iar în Dobrogea ele se numeau ”căpătâie”. Inițial au fost umplute cu paie și ulterior cu lână scărmănată, iar multitudinea de perne și de obiecte din camera curată, reflecta starea socială și economică a familiei respective. Multe perne se țeseau pentru a fi date de zestre fetelor.

Exista o zi anume, în care se jucau pernele, spune muzeograful Cerasela Dobrinescu. La Cochirleni, de exemplu, pernele se jucau joia. Se scoteau într-o horă, în care era arătată, de fapt, zestrea fetei care urma să se căsătorească în săptămâna aceea. Pernele reflectau și îndemânarea fetei, pentru că multe domnișoare țeseau, această îndeletnicire fiind exclusiv feminină. Fetele începeau de la vârste fragede să deprindă aceste tehnici, a precizat Cerasela Dobrinescu.

Lada de zestre

Întotdeauna, la capul patului era lada de zestre a mamei, care a venit cu ea după căsătorie sau lada fetei ce urma să se căsătorească.Cea expusă în cadrul expoziției de la Muzeul de Artă Populară Constanța este după modelul celei care a fost folosită în Dobrogea. Era o piesă de mobilier nelipsită din casele dobrogenilor. În ea, se păstrau de regulă cele mai valoroase lucruri ale familiei, hainele de sărbătoare, zestrea fetelor de măritat. Pernele se umpleau când era nevoie, nu erau introduse în ladă cu umplutura, ci doar fețele de pernă. Lada de zestre este pictată și are influență brașoveană.

Ștergarele din Dobrogea

Ștergarele tradiționale dobrogene sunt ajurate. Ele se realizau din bumbac alb, dar puteau fi țesute și din borangic sau din bumbac multicolor. Pe ștergare erau cusute motive tradiționale zonei: păsări afrontate, vița de vie cu ciorchinele, diferite motive florale, am aflat de la muzeograful Cerasela Dobrinescu.Glastra cu flori este un motiv pe care îl întâlnim frecvent în Dobrogea și simbolizează pomul vieții. De fapt, este un motiv iranian, care a circulat în toate culturile, a precizat Cerasela Dobrinescu. Românii au ca pom al vieții bradul, care este întâlnit în mai multe obiceiuri, la nuntă, la înmormântare sau la ridicarea unei case noi. Cocoșul afrontat este cel care vestea începutul unei noi zile. Aceeași simbolistică o regăsim și pe ceramica de la Horezu, iar toate motivele sunt inspirate din natură.

Tot în cadrul expoziției de la Muzeul de Artă Populară Constanța este sugerat un interior din nordul Dobrogei, cu scoarța specifică și cu un ștergar provenit de la Enisala. Este un model exotic, pe care sunt cusuți papagali frumos colorați.

După 1989, din dorința de a fi moderni și conectați la valorile statelor occidentale, mulți au renunțat la portul popular, la obiceiuri și tradiții, au vândut sau au aruncat lucrurile vechi, iar acum regretă. Nici pâinea aceea gustoasă pregătită de bunicile noastre și coaptă pe vatră, nu se mai face prea des în mediul rural. Acum, sătenii preferă să o cumpere gata feliată de la magazin, chiar dacă gustul celei făcute în casă este mult mai bun, iar mirosul de pâine caldă, proaspăt scoasă din cuptor, parfumează frumos toată locuința și ne îmbie să ne îndreptăm către bucătărie și să rupem un codru, pe care să întindem unt și să îl savurăm ca pe o delicatesă.

În cadrul expoziției ”Gospodăria tradițională din Dobrogea”, de la Muzeul de Artă Populară Constanța sunt prezentate piese care nu au mai fost expuse până acum. Toate obiectele sunt vechi, de patrimoniu, valoroase și originale și provin din satele dobrogene situate pe malul Dunării și în localitățile nord-dobrogene, în care rar se mai găsesc astfel de piese.

January 27, 2019
Alexandru Ioan Cuza, Unirea Principatelor și vizitele în Dobrogea

Astăzi, toată țara sărbătorește Unirea Principatelor Române, înfăptuită pe 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Moldovei, pe 5 ianuarie 1859 și al Țării Românești, pe 24 ianuarie 1859. Este primul pas al procesului ce a dus la realizarea României Mari, al doilea fiind revenirea Dobrogei la Țară, în 1878. Fără aceste două momente, România nu ar fi fost atât de mare la sfârșitul anului 1918. Totodată, prin reformele pe care le-a înfăptuit Alexandru Ioan Cuza, susținut de colaboratorii săi, s-au pus bazele statului modern român.

Evoluția lui Alexandru Ioan Cuza

Istoria este făcută de oameni, iar personalitățile rămân în istorie prin ceea ce au realizat pentru țara și poporul lor. Se duce o campanie de demitizare a istoriei noastre, prin exacerbarea defectelor personalităților naționale. Dar, să nu omitem că și eroii acestui neam au fost oameni. Cu calități și cu defecte. Important însă, este ceea ce lasă posterității.

Nici Alexandru Ioan Cuza nu reprezintă o excepție. A fost un om ca noi toți, supus greșelii, dar faptele sale mari au fost definitorii pentru devenirea României și pentru poporul român. Nouă, românilor, ne plac picanteriile, iar viața omului Cuza ne-a oferit nenumărate.

Alexandru Ioan Cuza rămâne însă în istorie, prin ceea ce a făcut: unirea Moldovei și Țării Românești și prin nenumăratele sale reforme, care au constituit baza modernizării statului român abia format, afirmă doctorul în istorie Lavinia Dumitrașcu, muzeograf în cadrul Muzeului Național de Istorie și Arheologie Constanța. Am stat de vorbă cu ea, la ceas de sărbătoare, despre personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și despre omul Alexandru Ioan Cuza, care a știut să transforme în atuuri ceea ce se consideră a fi defecte și de care s-a folosit pentru binele țării.

”Cuza s-a născut în Bârlad și nu a provenit dintr-o familie săracă. A învățat la un pension francez din Iași, unde a fost coleg cu Kogălniceanu și cu Alecsandri. Aceștia, ca și Brătienii și mulți alții cu care luptase în 1848-1849, l-au sprijinit în realizarea Unirii și a reformelor.

La 15 ani, Cuza a plecat la Paris, unde a început să studieze la Facultatea de Medicină. Nu a terminat-o și s-a înscris la Drept, însă nici aici nu și-a finalizat studiile. Adolescentul Alexandru Ioan Cuza avea o fire boemă, pe care o adoptau mulți dintre tinerii plecați la studii în străinătate, scăpați fiind de rigorile impuse de părinți. Astfel, Cuza a jucat cărți, nu refuza un pahar cu vin și îi plăceau femeile. Era un bărbat deosebit de atrăgător și de magnetizant. Vorbea foarte frumos, era politicos, cinstit și avea magnet la femei. Femeile l-au ridicat și au avut o contribuție importantă în decăderea lui”, mi-a precizat doctorul în istorie, Lavinia Dumitrașcu.

Cum a devenit Cuza domn al Moldovei și al Țării Românești

Întors în țară, Cuza a ales cariera armelor. Legătura amoroasă pe care a avut-o cu soția caimacamului Nicolae Vogoride, Cocuța, a adus avantaje atât pentru el, cât și pentru țară. Cu ajutorul Cocuței, Alexandru Ioan Cuza a urcat foarte rapid în gradele militare și a ajuns maior. În 1857, alegerile au fost măsluite de caimacam și grație relației pe care Cuza o are cu Cocuța, obține de la aceasta scrisorile care-l incriminau pe Vogoride. Se pare că dragostea era mare: Vogoride își diviniza soția, iar aceasta era iremediabil îndrăgostită de Cuza. Astfel se explică faptul că, în ciuda acțiunii tânărului maior referitoare la alegeri, acesta este susținut, în continuare de caimacam, care nu doar că-l ridică la gradul de colonel, ci îl numește ajutor al Hatmanului Miliției Moldovei.

Reprezentant al Partidei Naționale, sprijinit de camarazii săi de la revoluție și de armată, Alexandru Ioan Cuza este ales, în unanimitate, pe 5 ianuarie 1859, domn al Moldovei.

O delegație de la Iași a plecat spre Istanbul să ducă rezultatul alegerilor din Moldova și s-a oprit pe drum în București, unde aveau loc alegeri. Conservatorii nu erau prea hotărâți asupra unui nume și mai mult sub presiune decât cu vorba bună, au fost determinați să îl voteze pe Alexandru Ioan Cuza, domn și în Țara Românească. Convenția de la Paris nu prevăzuse așa ceva, iar Marile Puteri erau puse în fața faptului împlinit.

Problema care se punea în acel moment era recunoașterea unirii de Marile Puteri. Napoleon al III-lea al Franței, a sprijinit înfăptuirea Unirii. Se opuneau Austria, care avea interese vizavi de Transilvania și Imperiul Otoman, sub autoritatea căruia eram. Recunoașterea unirii s-a făcut prin două metode: cea diplomatică, prin trimiterea lui Alecsandri și a lui Ghica în Franța și Anglia și prin acțiunea personală a domnului Cuza la Istanbul.

Alexandru Ioan Cuza la Sulina și în Constanța

Doctorul în istorie, Lavinia Dumitrașcu a dorit să ne oprim puțin și asupra trecerilor lui Alexandru Ioan Cuza prin Dobrogea, în drum spre capitala Imperiului Otoman. Prima dată în 1860, scopul fiind obținerea recunoașterii unirii. De la Galați s-a îndreptat spre Sulina. Era însoțit, printre alții, de ofițerii Leca și Haralamb, dar și de Bolintineanu, care povestește despre călătorie. S-au deplasat spre Sulina cu vasul francez ”Taurus”. Aici, pe corveta ”Beyrut”, trimisă de Înalta Poartă, delegația română era așteptată de guvernatorul turc și de doi funcționari, care l-au întâmpinat pe domn în mod amabil, dar ”cu demnitatea cuvenită suveranilor români independenți”. Au fost trase trei salve de tun, în cinstea lui Cuza. La întoarcere, delegația a fost primită cu mare pompă și cu mult popor la Galați. Atunci, domnul Cuza a exclamat: ”Știu cum se face asta. Nu-mi plac comediile.” Această afirmație spune multe despre felul domnului de a fi.

”A doua călătorie pe care Cuza a făcut-o în Dobrogea, a fost în iunie 1864. S-a îmbarcat din Constanța spre Istanbul, tot pe corveta „Beyrut”, pusă la dispoziție de sultan. Când a ajuns la Cernavodă, domnitorul a fost întâmpinat de dobrogeni, iar musulmanii i-au dăruit un batal învelit în tricolor, un semn de iubire și speranță. De la Cernavodă, Cuza a plecat spre Constanța cu un tren expres, condus, personal, de directorul căii ferate, Trevor Barkley. Drept mulțumire, domnul Cuza i-a dăruit lui Barkley un ceas decorat cu inițialele sale, bătute în diamante”, a mai spus doctorul în istorie, Lavinia Dumitrașcu.

”Courier d’Orient” comentează despre modul în care Cuza a fost primit la Constanța: ”La Constanța, toate autoritățile civile și militare erau adunate pentru a face onorurile. Când a urcat la bordul marii ambarcațiuni Beyrut, în fața căreia flutura tricolorul românesc, Cuza, în calitate de oaspete al sultanului, a fost salutat cu 21 de salve de tun.”

Întors în țară, Cuza aduce în discuția Adunării, ideea unui port la Marea Neagră, la Constanța. Dobrogea era însă sub autoritatea Imperiului Otoman, iar domnul Principatelor privea la această idee, doar ca un vis. Succesorul său, Carol I, va fi cel care, după unirea Dobrogei cu România, va avea posibilitatea să pună în aplicare acest vis românesc al lui Cuza.

Revenind la recunoașterea unirii de către Înalta Poartă, Cuza reușește. El s-a folosit de șarmul și de cunoștințele sale, dar a fost sprijinit și de femeile care aveau influență asupra personalităților otomane decizionale.

Cuza, fondatorul statului român modern

Recunoașterea unirii în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, nu a fost de ajuns pentru domn și apropiații lui, spune Lavinia Dumitrașcu. Ea a precizat că, prin numeroasele reforme, au fost puse bazele statului românesc modern. Mă limitez să le enumăr, deoarece este mult de scris despre fiecare în parte: reforma fiscală, unificarea politică, secularizarea averilor mănăstirești, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, reforma agrară, reforma electorală, Legea Instrucțiunii publice și unificarea sistemului de măsuri. De asemenea, Cuza a introdus Codul Penal, Codul de Procedură Penală, Codul Civil, Codul de Procedură Civilă și instanțele judecătorești; a înființat Universitățile de la Iași și de la București, Armata Națională, Ministerul de Război, Arsenalul Armatei, Regulamentul de Navigație și multe altele. În doar 7 ani, sub conducerea lui Cuza, s-a creat un stat modern.

În toate acțiunile sale, Cuza a fost sprijinit de Elena Doamna Cuza, cu care se căsătorise în 1844. Nu era foarte frumoasă, dar era inteligentă și fusese crescută în spiritul datoriei față de soț și de țară. Doamna nu a putut avea copii. Dar, i-a acceptat lui Cuza numeroasele escapade. Mai mult decât atât, a înfiat copiii pe care acesta i-a avut cu cea mai importantă amantă a sa, Maria Obrenovici. Aceasta era exact opusă Doamnei. Avidă după bani și influență, a profitat din plin de slăbiciunea lui Cuza și a complotat pentru înlăturarea sa de la putere.

Abdicarea lui Cuza și plecarea în exil

Prin faptele sale mari, Cuza a deranjat mulți factori de decizie ai țării: Biserica, boierii, din cauza reformelor, mai ales cea agrară, burghezia și, ca o lovitură sub centură, o parte a armatei. S-a îconjurat de o camarilă coruptă. În plus, a fost trădat de amanta sa, Maria Obrenovici. Femeile l-au ridicat și, într-un final, l-au doborât.

Înlăturarea i s-a datorat, în bună parte și lui Cuza însuși. Acesta declarase, în repetate rânduri, că este mândru că a realizat unirea și că va fi la conducerea țării, atâta vreme cât poporul i-o cere. Mai mult, spunea că va fi gata să predea domnia unui prinț dintr-o casă domnitoare.

În 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să abdice și să plece în exil. Însoțit de credincioasa sa Doamnă și de cei doi băieți: Alexandru Ioan Cuza și Dimitrie. În locul său a fost adus, după mai multe încercări la Casele regale ale Europei, un prinț german: Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, cel care avea să fie cunoscut sub numele de Carol I și care a devenit român, prin ceea ce a realizat pentru țara adoptivă. Bazele modernizării statului român, au fost puse însă de Alexandru Ioan Cuza, care rămâne, prin faptele sale, în istoria românilor, ca unificator și reformator.

Cuza a fost trimis în exil. A stat la Paris și la Viena. Nu trăia pe picior mare, ci destul de modest. A cerut, de mai multe ori, să revină în țară, dar nu i s-a permis. A murit în Heidelberg, pe 15 mai 1873, la doar 53 de ani. Conform testamentului, a fost înmormântat la moșia sa de la Ruginoasa. De la graniță și până la locul în care a fost îngropat, drumul a fost flancat de 30.000 de țărani, care își plângeau Domnul. Cuza a fost cel care le dăduse pământ și dreptul de a avea un cuvânt de spus pentru țara lor.

În 1944, trupul său a fost depus la Biserica „Trei Ierarhi” din Iași. În 2014, localnicii din Ruginoasa cereau autorităților să le dea domnul înapoi, pentru a fi înmormântat „acasă”, alături de mama sa și de cei doi fii.

Alexandru Ioan Cuza, a fost Domnul Unirii și al țăranilor, al modernizării țării. Un om cu calități și cu defecte. Dar, mai presus de toate un Domn, care a realizat un prim pas spre Unirea cea Mare și care a pus bazele unei Românii moderne și de aceea trebuie să îl respectăm așa cum merită.

La mulți ani, România!

January 24, 2019