Discover Dobrogea

Category: Istorie&Cultura

Dobrogea, țara vânturilor și a morilor de vânt

Odinioară înțesată cu sute de mori de vânt, construcții simple dar pitorești, Dobrogea, parcă rușinată de ele, s-a dezbărat de toate moriștile bătrâne și știrbe. Nu degeaba Dobrogea este denumită ”țara vânturilor”, ea a fost în trecut și țara morilor de vânt. Erau multe, frumoase și dichisite de meșterii din sate, care aveau un simț al proporțiilor foarte bine dezvoltat. Ne-am lepădat cu prea mare ușurință de ele, deși făceau parte din istoria noastră, iar acum le privim cu jind pe cele din Olanda sau din Grecia, care au devenit o atracție turistică extrem de populară.

Dobrogea, țara pitorească a morilor de vânt

În Dobrogea sau ”țara vânturilor” cum i se mai spune, moriștile au apărut ca ciupercile după ploaie, încă din anul 1585. Cercetătorul etnograf Hedwig Rușdea scria că în anul 1901 existau în Dobrogea 639 de mori de vânt. Cele mai multe construcții de acest gen au fost în județul Tulcea, unde, pe vremuri, erau înregistrate 437 de mori.

Practic, nordul Dobrogei a fost zona cu cea mai mare densitate a morilor de vânt, iar acestea au funcționat pentru un timp îndelungat. Fiind o regiune cu prea puține ape curgătoare, dar în care vântul nu se oprește niciodată, în Dobrogea au apărut sute de astfel de instalații, cu ajutorul cărora localnicii își măcinau cerealele.

Rotunde sau ”căciulate”, toate morile au dispărut

Acum, dacă ne plimbăm prin satele din Dobrogea, nu întâlnim în periplul nostru nici măcar o moară de vânt, de prăsilă, vorba aceea. Putem doar să facem un exercițiu de imaginație pentru a ne întoarce în urmă cu mai bine de 100 de ani, pentru a vizualiza, cu ochii minții, cele peste 600 de mori de vânt în funcțiune. Localități din Tulcea și Constanța, în care existau sute de mori de vânt, nu mai au acum nici măcar un exemplar, fie el și scos din funcțiune.

Morile de vânt rotunde de ”tip olandez” sau ”căciulate” cum le mai spuneau locuitorii din nordul Dobrogei, au avut o răspândire foarte redusă, fiind atestate exemplare răzlețe în comunele Sarighiol, Dunavăț, Mahmudia, Valea Nucarilor, în raionul Tulcea, Mihail Kogălniceanu și în raionul Histria. În număr mai mare au existat în comuna Beștepe din Tulcea, însă acum nu mai există nici una.

Morile de vânt cu pivot, preferatele dobrogenilor

În Dobrogea se construiau două tipuri de mori de vânt: mori cu pivot, la care aripile cu întreaga construcție puteau fi orientate în direcția vântului și morile rotunde ”de tip olandez”, la care numai acoperișul împreună cu aripile se îndreptau către vânt. La rândul lor, acestea puteau fi cu etaj și cu două balcoane laterale sau mori mici cu soclul de piatră.

Potrivit cercetătorului etnograf Hedwig Rușdea, un loc aparte în categoria morilor de vânt cu pivot îl ocupa moara de la Caraibil, Tulcea, care a fost distrusă în anul 1965. Era o moară cu etaj, cu două balcoane laterale închise și cu 6 aripi, însă mecanismul ei de acționare a situat-o într-o categorie aparte. Moara din Caraibil a constituit, din punct de vedere tehnic, un tip mai evoluat și mai perfecționat, dar nu a fost unicat, pentru că mori de vânt cu pivot și transmisie cu două angrenaje au mai existat în trecut și în Dunavăț.

Morile de vânt cu vele, bijuteriile arhitecturale din sudul Dobrogei

Ca niște păsări neobosite care dau în permanență din aripi, morile de vânt cu vele erau impresionante. Acest sistem de captare de tip mediteranean, a fost cunoscut și utilizat în special în sudul Dobrogei. În zona de nord a regiunii au existat doar în mod excepțional astfel de mori care au folosit fele din pânză pentru captarea vântului, în locul aripilor din scândură. Scriitorul Gala Galaction a descris extrem de frumos morile pe care le-a văzut în Mangalia, în cartea sa ”Sub feeria lunii”.

”La marginea Mangaliei, pe drumul care duce spre satul Doi-Mai, sunt două mori de vânt. Drept vorbind, una poate fi anexată Mangaliei și cealaltă satului vecin. Depărtarea dintre ele este de vreun kilometru. Cea de lângă Doi-Mai pare încă în slujbă; soția ei de lângă Mangalia e, însă, năpustită…

Moara de lângă Mangalia a fost întemeiată în anul 1880. O inscripție, cu frumoase litere roșii elinești stă deasupra pragului morii și păstrează, pentru cei iubitori de trecut, amintirea evenimentului. Dacă moara a înghețat după război, a avut o frumoasă existență de aproape 40 de ani. Judecând asta după starea actuală, a fost o moară viguroasă și multe sutimi de kile de grâu s-au prefăcut în făină, sub pietrele ei.

Bârne zdravene asigură cele patru unghiuri ale construcției și între ele se încrucișează, ca niște speteze de zmeu, bârnele pereților. Pereții sunt din scânduri – azi roase și găurite.

În foișor, te urci pe o scară care își arată bine vârsta-i de patruzeci de ani. Foișorul e țuguiat și plin de uși și de ferestre, prin care Mangalia, dealurile megieșe și plăcile călătoare ale mării nălucesc și licăresc în fiecare clipă. Aici, în foișor, e o osie năprasnică, îngropată în fel de fel de bârne și de proptele. Căpățâna osiei iese afară, prin peretele morii, și răsfiră în văzduh o roată de douăsprezece antene subțiri și lungi. Din căpățâna osiei mai iese o prăjină, orizontală ca și osia, iar din vârful fiecărei antene pornește câte-o sârmă groasă și toate sârmele converg în vârful prăjinii. Acest dispozitiv aduce aminte de scheletul unei umbrele. Toată mașinăria înviază cu o ultimă condiție: în giganticul schelet de umbrelă trebuie întinse niște pânze pe care le umflă vântul și atunci antenele încep să se miște…” Gala Galaction, ”Sub feeria lunii”

Constanța, județul cu peste 200 de mori de vânt

În județul Constanța existau la începutul secolului XX, 202 mori de vânt, potrivit datelor statistice întocmite în cadrul anchetei industriale din 1901-1902, scria cercetătorul etnograf Hedwig Rușdea. Localitățile cu cele mai multe mori au fost Corbu și Gârliciu cu câte 12 exemplare, Negrești cu 11 instalații pentru măcinarea cerealelor, Sibioara, Ostrov și Tuzla au avut câte 8, iar Techirghiol și Dăeni s-au lăudat la vremea lor cu câte 7 mori.

Constanța a avut mori în multe alte localități, dar în număr mai redus. O moară de vânt cu pânze a fost găsită de cercetătorul Hedwig Rușdea în satul Curcani din județul Constanța în anul 1868. Ea a fost achiziționată și transferată la Muzeul Astra din Sibiu, unde specialiștii au reconstruit-o, iar acum poate fi văzută, alături de mori din alte zone, în curtea instituției de cultură. Acum, singurul loc în care putem vedea o moară de vânt în Constanța, este la Complexul Muzeal de Științe ale Naturii. Construcția are o vechime de peste 100 de ani și a fost adusă din Jurilovca.

Dobrogea de Nord și morile ei

Mici sau mari, cu sau fără balcoane, care se rotesc sau nu după vânt, morile, chiar dacă nu au mai supraviețuit până astăzi, reprezintă mărturii ale geniului popular românesc.

În Tulcea, au existat la începutul secolului XX 437 mori de vânt, cele mai multe fiind în Beidaud 23 de construcții, Sarichioi 22 de instalații, Valea Nucarilor 21, Zebil și Istria câte 18, Beștepe și Jurilovca câte 17, Cataloi 14, Sarinasuf 13 și Carcaliu 10. La Sarichioi, din 22 de mori, nu au putut fi identificate în anul 1964 decât două și acelea parțial distruse. În prezent, în tot județul Tulcea, doar la Mănăstirea Celic Dere mai există o moară recondiționată.

Este păcat că în Dobrogea, țara morilor de vânt, aceste construcții nu mai pot fi văzute. Ele ar putea fi o importantă atracție turistică în regiune, așa cum se întâmplă în Olanda sau în Grecia, unde, aceste documente ale istoriei tehnicii populare au devenit importante puncte de interes.

November 20, 2019
5 lucruri mai puțin știute despre istoria Dobrogei

Istoria Dobrogei este captivantă, iar astăzi, de ziua frumoasei regiuni dintre Dunăre și Mare, ne reamintim cu drag câteva lucruri importante. Fost maidan de încăierare între turci și ruși, Dobrogea arăta ca un tablou dezolant la sfârșitul ostilităților, în noiembrie 1878. Era un pustiu plin de ierburi și mărăcini, prin care mergeai zile întregi până descopereai un copac sau niște așezări omenești. În văile cu firicele de apă erau pitite satele, câte un pâlc de bordeie, niște căsuțe ridicate din bălegar frământat cu lut și acoperite cu paie sau pământ. Nici măcar un copac nu înveselea grădinile colibelor cu ferestre de-o palmă. Într-o odaie se înghesuiau toți ai casei, iar noaptea, rogojinile le țineau loc de așternuturi. Au trecut 141 de ani de la revenirea Dobrogei la țară și multe lucruri s-au schimbat. Totuși, nu trebuie să uităm viața grea pe care au avut-o străbunii noștri, în această regiune secerată de ciumă și prăduită de oștile năvălitorilor. Astăzi, 14 noiembrie, când sărbătorim cu fast Ziua Dobrogei, ne amintim cum se trăia în acele vremuri grele.

1. Din istoria Dobrogei face parte și proclamația principelui Carol I către dobrogeni

După un război ruso-turc devenit pentru noi război de independență, pe 14 decembrie 1878 Dobrogea revine la țară. După lungi tratative, Dobrogea este recunoscută ca fiind parte a României. Autoritățile române în frunte cu principele Carol I intră în Dobrogea și se opresc la Tulcea, pentru că era orașul cel mare al Dobrogei.

Înainte, Babadag a fost localitatea cea mai importantă, acolo era sediul raialei și locul în care a fost ridicat Seminarul musulman. Constanța în schimb, era un fel de mic târg sărăcăcios, în care populația musulmană era majoritară, fiind urmată de greci, a declarat pentru Discover Dobrogea, istoricul Lavinia Dumitrașcu.

La intrarea în Dobrogea, Carol I lansează două proclamații foarte importante, Proclamația către soldați și Proclamația către dobrogeni. Ideea transmisă este aceea de toleranță, de egalitate între minorități și majoritate. Musulmanii, din populație majoritară și stăpână, au devenit minoritari și stăpâniți de români. După Tulcea, Carol I ajunge și la Constanța. El a spus atunci, că ”Armata română care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât să mențină ordinea și să ocrotească pașnica viețuire a dobrogenilor”. Mai mult decât atât, Carol I a ridicat în Constanța, din banii statului, Moscheea Carol I, căreia musulmanii i-au dat numele domnitorului, în semn de mulțumire.

2.Dascăli și preoți din toată țara au venit în Dobrogea să îi învețe carte pe copii

Cu gospodăriile în spinare, învățătorii și preoții din țară au venit în Dobrogea, în urma apelului făcut de guvern, să îi școlească pe copii și pe adulți. Deși le-au fost oferite facilități, unii dascăli asociau traiul în Dobrogea cu un surghiun siberian și voiau să plece cât mai repede. Ei au găsit aici o populație ale cărei răni din timpul războiului nu se vindecaseră, o regiune care nu comunica direct cu țara, locuitori nedeprinși cu legile scrise. După 1878 s-au întemeiat școli primare în toate orașele și satele din județele Constanța și Tulcea. Pentru organizarea școlilor primare de fete și de băieți, a fost însărcinat profesorul Ion Bănescu, numit revizor școlar pentru toată Dobrogea.

Primele școli oficiale românești din regiune aveau bănci din scânduri așezate pe patru pari bătuți în pământ, iar în loc de tablă de scris, o cutie mare cu nisip. Atât în orașul Tulcea, cât și în Constanța, au fost inițial câte două școli, una de fete și alta de băieți. Aceeași situație era însă și în Babadag, Isaccea, Măcin, Mahmudia, Sulina, Chilia Veche, Mangalia, Medgidia, Cernavodă, Hârșova și Ostrov. De altfel, în toate comunele din Tulcea și Constanța au funcționat școli primare sătești de stat, chiar începând cu 1878, anul Unirii.

În 1880, frecvența în toate școlile primare dobrogene era de 3100 de fete și băieți, iar în 1905 se ridicase la peste 19.500 de elevi. Ulterior au fost înființate și licee pentru fete și pentru băieți, școli profesionale, școli de comerț, de meserii, de ucenici și școli de contabili. Pentru că s-a dezvoltat agricultura în zonă, au apărut și școli de agricultură, la Hamangia în Tulcea și la Murfatlar, în Constanța. Tot în Constanța au fost deschise o școală navală pentru ofițerii de marină și o școală de marină pentru personalul inferior marinăresc.

3.Gospodăria tradițională din Dobrogea, unică în România

Putineiul de bătut untul, bota pentru apă, linguroaie, scoarțe, ștergare, soba oarbă, lada de zestre, lenjerii din borangic și multe alte lucruri demult uitate în această eră a tehnologiei, făceau parte din gospodăria tradițională din Dobrogea. Acum, astfel de obiecte sunt rarități în satele dobrogene, dar le putem vedea expuse în muzee, pentru a ne reaminti cum se trăia și se gătea odinioară, când viața era mai simplă și obiceiurile respectate cu sfințenie.

Din gospodăria tradițională dobrogeană nu lipseau trei spații de organizare a locuinței: „camera curată”, tinda cu vatra și odaia de zi sau camera de locuit, în care familia își ducea traiul zilnic, iar femeile torceau și țeseau.

Până în anul 1900, casele din Dobrogea erau mici, aveau doar două încăperi, fiind compuse din tindă și o odaie de locuit. Ulterior a apărut casa tradițională dobrogeană cu trei odăi, a declarat pentru Discover Dobrogea, muzeograful Cerasela Dobrinescu, de la Muzeul de Artă Populară Constanța. Ea a precizat că întotdeauna exista o prispă, care se desfășura parțial sau pe toată fațada casei. Dobrogea este un ținut multietnic, o zonă care a fost mult timp sub stăpânire otomană, dar încă mai există sate în care tradițiile s-au păstrat. De altfel, întemeietorii satelor dobrogene sunt musulmanii, de aceea denumirile vechi ale localităților sunt turcești.

4.”Drumul de fier” care a dezvoltat Dobrogea

Călătorii care străbăteau Dobrogea în urmă cu 150 de ani, se înarmau cu multă răbdare. Drumurile nu erau nici măcar pietruite și duceau de la un sat la altul. De la Medgidia până la Constanța drumul dura 8 ore, iar de la Cernavodă la Constanța trebuia să faci 11 ore. Iarna sau în zilele ploioase, căruțele se împotmoleau în gropile de pe aceste ulițe, astfel că nu se putea circula. În lipsa drumurilor, nu existau căruțe de poștă și diligențe, iar corespondența oficială se transporta prin curieri care mergeau călare pe cai. Lipsa căilor de comunicație cu restul țării a întârziat popularea și dezvoltarea economică a regiunii Dobrogea.

Proiectul politicienilor și al lui Carol I a fost să alinieze Dobrogea la țară, prin realizarea unei legături directe între România și această regiune. Întrucât drumul din România până în Dobrogea era foarte lung și ocolitor, s-a hotărât răscumpărarea căii ferate Cernavodă-Constanța și a Portului Constanța, de la compania engleză căreia îi fuseseră concesionate aceste lucrări de către Imperiul Otoman. Societatea engleză a ridicat case frumoase, care sunt și astăzi în Constanța și a dinamizat puțin viața monotonă a urbei. Dar lucrările le-au făcut prost, nu au respectat termenele, iar compania a dat faliment. Statul român a răscumpărat calea ferată și portul la o sumă foarte mare. Au fost organizate două licitații, la care au participat marile firme care construiau poduri, însă acestea nu au reușit să întrunească cerințele caietului de sarcini. Ion Brătianu l-a sprijinit atunci pe foarte tânărul inginer Anghel Saligny, pentru a realiza lucrările. Saligny, după ce a terminat facultatea lucrase cu inginerul Gustave Eiffel, a făcut practică și vizitase cele mai mari poduri din lume. Împreună cu o echipă de ingineri, el a construit faimosul Pod de la Cernavodă. Doctorul în istorie Lavinia Dumitrașcu, a declarat pentru Discover Dobrogea, că între acei ingineri erau doi dintre băieții primului-ministru de la acea vreme, Ion Brătianu. ”Se pare că lui Ionel Brătianu nu prea îi plăcea să muncească, fapt pentru care Anghel Saligny i-a spus că dacă nu vrea să facă treabă și tot întârzie, să se ducă acasă. Răspunsul lui a fost: ”Eu sunt un Brătianu și un Brătianu nu lasă niciodată lucrul neterminat”, fapt pentru care a început să lucreze cu sârg”, a precizat muzeograful Lavinia Dumitrașcu.

Astfel, România a fost legată de Dobrogea prin Podul de la Cernavodă și, grație aceluiași inginer, Dobrogea s-a legat de lume prin Portul Constanța. Lucrările au fost începute de la minus zero, pentru că, în mare parte, inginerii au demolat ce făcuseră englezii. Constanța a devenit cel mai mare port la Marea Neagră, iar Podul de la Cernavodă rezistă de 100 de ani.

5.Reședințele regale din Constanța

A existat o relație foarte strânsă între familia regală și Dobrogea, această zonă de care principele Carol I s-a îndrăgostit iremediabil. În 1878, Constanța, Kiustenge de atunci, era doar un sat somnolent și adâncit în uitare. Carol I a încercat și chiar a reușit să racordeze și să modernizeze această provincie de frontieră a Imperiului Otoman, care s-a reunit cu țara. Domnitorul Carol I și regina Elisabeta s-au îndrăgostit iremediabil de Dobrogea. Le-a plăcut atât de mult această zonă, încât și-au făcut aici palate și ”cuiburi”.

Palatul Regal a fost prima reședință regală construită în Constanța începând cu anul 1903, de către autoritățile centrale. Palatul a fost ridicat pentru familia regală, care a venit frecvent în orașul de la malul mării din anul 1905, până la moartea Regelui Carol I. Regina Elisabeta se simțea însă înstrăinată în acel palat, care i se părea că este departe de mare și a optat pentru Pavilionul regal, o căsuță modestă construită de Anghel Saligny și inginerii săi în Portul Constanța, în semn de omagiu față de familia regală.

Pavilionul regal era, de fapt, o cabană din lemn susținută pe o consolă de fontă, așezată pe un picior de piatră. Se spune că avea formă de navă, deoarece dădea senzația de plutire. Denumit și ”Cuibul Reginei”, pavilionul a devenit reședința preferată de la mare a Reginei Elisabeta. Vila regală din Mamaia, un proiect al Reginei Maria, a fost cea de-a treia reședință a regalității, ridicată în Constanța.

În acea perioadă, stațiunea ”Băile Mamaia” a devenit o zonă interesantă, astfel că în anul 1923, Regina Maria a hotărât să își facă acolo o reședință. Deși s-a implicat în construcția ei și a verificat permanent lucrările, a realizat planuri și proiecte, regina a descoperit ulterior Balcicul, de care s-a îndrăgostit. A ridicat și acolo un palat regal, în care s-a mutat în 1937 și a lăsat proprietatea de la Mamaia, Reginei mamă Elena și Principelui Mihai, care în scurt timp a devenit rege.

Populația Dobrogei a crescut de la un an la altul după ce regiunea a fost conectată cu restul țării. Dacă potrivit statisticilor, în 1879 populația județelor Constanța și Tulcea se ridica la aproximativ 117.000 de persoane, iar majoritatea era formată din musulmani, numărul locuitorilor a crescut foarte mult în următorii ani, iar românii au devenit majoritari. Pământul situat între Dunăre și Marea Neagră este încărcat de istorie, iar pustiul de ierburi a fost transformat de oamenii harnici, în frumoase localități, bogate în tradiții. La mulți ani buni, Dobrogea!

November 14, 2019
Geamiile monument istoric din Dobrogea și poveștile lor

Geamiile ridicate în urmă cu un secol în Dobrogea, au devenit monument istoric și au propriile povești. Istoria și civilizația turcilor dobrogeni, știm cu toții, se întinde pe o perioadă foarte lungă de timp, astfel că acum nici nu ne-am putea imagina cum ar fi Dobrogea fără comunitatea musulmană. Am discutat despre gemiile din frumoasa regiune care se întinde între Dunăre și Marea Neagră, cu profesorul universitar Metin Omer, doctor în istorie la Universitatea Hacettepe din Ankara, care ne-a dezvăluit lucruri mai puțin știute și extrem de interesante.

Geamiile monument istoric din Dobrogea au povești frumoase

În România există în prezent 81 de lăcașuri de cult musulmane, iar cele mai multe dintre ele se regăsesc în Dobrogea. Mai există o geamie la București, una în județul Călărași, restul fiind în Dobrogea, în județele Constanța și Tulcea.

Cele mai multe dintre ele au fost construite la mijlocul secolului al XIX-lea, undeva pe la 1860, a precizat profesorul Metin Omer. Și nu a fost întâmplător acest lucru, pentru că atunci, un număr important de tătari din Crimeea a emigrat din Peninsulă spre Dobrogea. Sultanul otoman din acea vreme, a decis să ajute populația pentru stabilirea pe acest teritoriu, motiv pentru care s-au construit în acea perioadă atât de multe geamii sau au fost renovate cele mai vechi.

Geamia Esmahan Sultan din Mangalia, cea mai veche din Dobrogea

Cel mai vechi lăcaș de cult musulman din Dobrogea este Geamia Esmahan Sultan din Mangalia, construită în anul 1575. Legendele și cele mai multe păreri, deși documentele nu oferă încă o certitudine în această privință, spun că moscheea a fost construită de fiica sultanului Selim al II-lea Esmahan Sultan, care a și petrecut o bună perioadă a vieții sale în Dobrogea.

De asemenea, se spune că Esmahan Sultan a decis să construiască această moschee în memoria tatălui său, Selim al II-lea, iar motivul pentru care ea petrecea atât de mult timp în Dobrogea era legat de relația cu soțul său, care era mai tot timpul plecat pentru a rezolva diverse treburi de stat. Esmahan Sultan a fost soția lui Sokollu Mehmed Pasha, unul dintre cei mai importanți viziri din istoria Imperiului Otoman. Lăcașul de cult din Mangalia este înconjurat de cimitirul mahomedan, ce conține morminte vechi de peste 300 de ani, a declarat pentru Discover Dobrogea, profesorul universitar Metin Omer, doctor în istorie la Universitatea Hacettepe din Ankara.

Cum și cine construia geamiile în urmă cu cinci secole

Din păcate, dacă pentru marile geamii din Istanbul sau din alte părți ale Imperiului Otoman se știe cine au fost arhitecții, celebru fiind Mimar Sinan, pentru moscheile și geamiile din Dobrogea informațile sunt foarte sărace în această privință, nu se știe cine le-a construit, spune profesorul Metin Omer. În schimb, sunt cunoscute materialele folosite. Știm că cele din orașele fondate în antichitate, cum ar fi Constanța sau Mangalia, la construcția geamiilor au fost folosite pietre rămase de la edificiile romane. Este cazul lăcașelor de cult Esmahan Sultan din Mangalia și Hunkiar din Constanța, a precizat Metin Omer.

Moscheea Gazi Ali Paşa din Babadag, a doua cea mai veche din Dobrogea

Dincolo de legende, ar trebui să știm despre moschei că ele nu au fost doar un spațiu în care musulmanii veneau să se roage. Cele mai multe dintre ele, atunci când au fost construite, nu erau gândite doar ca geamii. De fapt, în localități importante cum ar fi Babadag, Mangalia sau Medgidia, moscheile făceau parte dintr-un complex care se numește “kulliye”. ”Din acest complex făceau parte lăcașul de cult în sine, o medresă, o școală, puteau să facă parte chiar și un fel de spitale. Aceste construcții n-au rezistat până în ziua de astăzi, în schimb, în anumite cazuri, ele s-au transmis. De exemplu, la Babadag, pe lângă moscheea Gazi Ali Paşa, tot în anul 1610 s-a înființat și o medresă, o școală islamică. Ea a continuat să existe și după 1878 sub forma Seminarului musulman, școala care trebuia să pregătească deservenții de cult și profesorii de limba turcă, seminar care în 1901 s-a mutat la Medgidia și a funcționat până în 1967, când a fost închis, iar astăzi el continuă sub forma Colegiului Kemal Ataturk, care funcționează din anul 1993-1994 și are același rol, de a pregăti imamii comunității musulmane și profesorii de limbă turcă ai acesteia”, a povestit pentru Discover Dobrogea, profesorul Metin Omer.

Migrația musulmanilor a dus la declinul lăcașurilor de cult

Dacă în 1878, când Dobrogea a intrat în granițele românești, erau, după unele surse, peste 200 de geamii și moschei, astăzi mai avem 81. Potrivit documentelor, în 1940 mai erau 125 de lăcașuri de cult musulmane în Dobrogea. Motivul pentru care acestea sunt într-o continuă scădere nu a reprezentat o politică a autorităților române de distrugere a geamiilor. Declinul este legat de un proces care a marcat comunitatea musulmană, și anume, emigrarea spre Imperiul Otoman și mai apoi spre Turcia, până în anii 1940, iar după această perioadă, în perioada regimului comunist, de migrarea populației de la sat la oraș. Astfel, satele s-au golit de comunități musulmane, ceea cea a dus la degradarea acestor clădiri și în cele din urmă la dispariția lor. Autoritățile române s-au îngrijit, încă de la 1878 de păstrarea și întreținerea lăcașurilor de cult și chiar au ridicat unele noi, cum este Moscheea Regală Carol I, ctitorită de regele care îi poartă numele, a mai spus profesorul Metin Omer.

Geamia Hunkiar, cea mai veche din Constanța

Singura clădire construită în vremea turcilor care a rămas în municipiul Constanța, este Geamia Hunkiar. Profesorul Metin Omer spune că este o moschee dată în folosință în 1869 în numele sultanului otoman Abdülaziz. Geamia Hunkiar, cunoscută și sub numele de Aziziye este una dintre puținele clădiri care au rezistat până în zilele noastre. Ea a fost construită, la fel ca multe altele, la mijlocul secolului al XIX-lea, ca urmare a valului de emigranți din Crimeea spre Dobrogea. Lăcașul de cult musulman are caracteristici specifice fiecărei geamii: minaretul, mihrab-ul, mimber-ul, locurile spre care trebuie să se îndrepte credincioșii musulmani atunci când se roagă și care indică direcția spre Mecca, precum și locul din care imamul își ține predica. Geamia a fost realizată cu pietrele din edificiile romane din orașul Constanța, probabil acesta fiind motivul pentru care este atât de rezistentă. Piatra folosită a fost cioplită de meşterii pietrari turci, iar zidurile sale au o grosime de 85 de centimetri.

Moscheea Carol I, singura din țară care nu are denumire musulmană

Ctitorită de un creștin, de regele Carol I, Moscheea Carol I este singura din țară care nu are denumire musulmană. Totuși, deși se vorbește de moscheea Carol I ca fiind singurul lăcaș de cult ctitorit de Carol I, ea nu este prima, a precizat profesorul Metin Omer.

”Primul lăcaș de cult citorit de Carol I a fost Moscheea Carol I din București, construită în 1906 în Parcul Carol de astăzi. Ea a rezistat până în 1959, când Gheorghe Gheorghiu Dej a decis că nu se potrivește foarte bine în acel loc, unde dorea și construirea unui monument pentru eroii mișcării socialiste sau ceva de genul acesta, astfel că a fost dărâmată și reconstruită în altă formă, mult mai mică și mai puțin estetică, moscheea de la Eroii Revoluției de astăzi, din București. Astfel, Regele Carol I este ctitorul a două moschei, de fapt, nu doar a celei din Piața Ovidiu din Constanța”, am mai aflat de la profesorul Metin Omer.

Există o diferență între moschee și geamie?

Moscheile și geamiile din Dobrogea, pe lângă rolul lor religios pentru comunitatea musulmană, sunt un simbol al bunei conviețuiri din acest tărâm, lucru dovedit și de faptul că ele încă sunt în picioare, că rezistă.

Această diferențiere, de fapt, este caracteristică pentru comunitatea musulmană din România. De fapt, moschee și geamie sunt sinonime, am aflat de la profesorul Metin Omer. Geamie este termenul folosit mai mult în spațiul Estic, adică în comunitățile musulmane arabe sau turce, în timp ce moschee este un termen intrat pe filieră occidentală. Moschee, de fapt, se pare că a fost felul în care au înțeles occidentalii pronunția cuvântului mescit sau mescid, care înseamnă o geamie mai mică, un loc de rugăciune mai mic decât geamia. Dacă atunci când au apărut primele lăcașuri de cult, termenul de geamie era folosit pentru cele în care se oficia slujba de vineri, pentru că aveau spațiul necesar în care să se strângă un număr mai mare de credincioși, mescidul era locul în care musulmanii se rugau în restul zilelor și își îndeplineau cele cinci rugăciuni obligatorii zilnice.

Turismul cultural, religios și istoric în Dobrogea

Se discută în ultima vreme despre relansarea turismului în Dobrogea, despre drumul cetăților sau despre drumul vinului la cramele din regiune. Cu siguranță ar trebui realizat și un traseu cultural, religios și istoric, în care să fie incluse și bisericile și geamiile din Dobrogea, fiind numeroase monumente despre care mulți nu au auzit.

”Sunt foarte mulți turiști care vin să viziteze anumite moschei, dar ele ar putea fi valorificate mult mai bine. Cei care vin în Constanța, nu ratează o vizită la minaretul Moscheei Carol, care, probabil, oferă cea mai bună priveliște asupra centrului vechi al Constanței. Dar, în același timp, ar trebui puse în valoare și moschei precum cea de la Babadag și în relație cu aceasta, România adăpostește și mormântul uneia dintre cele mai importante figuri ale lumii islamice turce. Este vorba despre Sari Saltuk Dede din Babadag, cel despre care legendele spun, iar documentele istorice adeveresc faptul că este cel care a adus Islamul în această regiune. Sari Saltuk nu este important doar pentru comunitatea musulmană din România, ci este important pentru comunitatea musulmană din Balcani și din întreaga lume turcică, pentru că de numele lui se leagă propagarea Islamului și a valorilor de conviețuire, pentru că Islamul promovat de el se bazează pe conviețuirea cu celelalte comunități, pe buna relație cu celelalte comunități religioase și etnice. Astfel, ar putea să fie pus în valoare un astfel de traseu, plus că drumul care duce de la Constanța spre Babadag și mai departe spre Tulcea, este drumul folosit și în perioada Medievală de armatele otomane, este un drum pe care l-a parcurs și un mare istoric, scriitor și călător turc Evlia Celebi, care are niște povești foarte interesante și descrieri foarte frumoase despre Dobrogea și este un drum pe carel-au parcurs mai mulți sultani otomani, care au poposit în acest teritoriu”, spune profesorul Metin Omer.

November 4, 2019
În zona peninsulară a Constanței afli o poveste la fiecare pas

Zona peninsulară este singurul loc din Constanța care te transpune, fără niciun fel de artificiu, într-un alt secol. Aici, poți visa cu ochii deschiși în timp ce afli legende cu împărați, regi și regine. În centrul vechi, nu te surprinde nici măcar prezența vreunei doamne care se plimbă printre străduțele înguste într-o elegantă rochie cu crinolină, în timp ce ține o umbrelă cu o broderie delicată în mână, pentru a se feri de soare. Turiștii, dar și constănțenii sunt încântați să afle poveștile galeriilor rămase din perioada romană, care împânzesc toată Peninsula sau pe cele ale monumentelor istorice, în care au locuit numeroase personalități. Poveștile din bătrâna Cetate Tomis și imobilele ridicate în secolele trecute de greci, englezi, armeni sau turci, practic, formează un puzzle extrem de interesant, fără de care, Constanța și-ar pierde farmecul și ar fi foarte săracă.

Piața Ovidiu, locul de pornire pentru un tur prin zona peninsulară a Constanței

Centrul vechi reprezintă patrimoniul cultural al Constanței, fiind înțesat cu numeroase monumente care au o istorie minunată. Dacă intrăm în Piața Ovidiu, suntem înconjurați de clădiri emblematice, cu povești extraordinare. Construite cu cel puțin 100 de ani în urmă, ele ascund multe legende care ne ajută să reconstituim istoria Constanței, așa cum era ea în urmă cu un veac.

Un tur ghidat prin zona veche nu ocolește strada Titulescu și casele ei de poveste, urmată de B-dul Elisabeta, unde poate fi admirată statuia lui Anghel Saligny, ctitorul Portului Constanța, care își veghează creațiile.

Casele Ion Jalea sau Cănănău, sediul Arhiepiscopiei Tomisului și parcul arheologic din dreptul Catedralei, în care s-au găsit cele mai vechi dovezi ale grecilor în orașul Tomis în secolele VI-V î.Ch sau Cazinoul, reprezintă atracții ale căror detalii pot fi studiate minute întregi și despre care ghizii știu multe povești, spune publicistul Cristian Cealera. Turiștii grăbiți, pot opta pentru un tur de două ore prin zona peninsulară a Constanței, iar cei care doresc să vadă și muzeele și să nu rateze absolut nimic, ar trebui să aibă 4 ore la dispoziție.

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, un monument emblematic

Construit cu destinația de Palat comunal, deoarece Constanța era la acea vreme comună urbană, imobilul care veghează Piața Ovidiu a fost terminat în anul 1921. Clădirea a funcționat până în 1977 ca primărie, după care a devenit sediu al Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

Puțini știu însă faptul că arhitectul impozantului imobil este Victor G. Ștefănescu, cel care a contribuit și la proiectarea Moscheei Carol I, alături de Gogu Constantinescu. Ștefănescu a avut o contribuție și la Palatul Regal, unde s-au succedat mai mulți arhitecți, printre care Gogu Constantinescu și Daniel Renard, cel care a realizat planurile pentru Cazinoul din Constanța, a precizat pentru Discover Dobrogea publicistul Cristian Cealera. El spune că la acea vreme erau câțiva arhitecți la modă, foarte valoroși, care mergeau pe stilul neo-românesc, care îmbină elementele locale românești, cu arta bizantină și cu stilul brâncovenesc, o combinație cu iz oriental. Interesant este că Ștefănescu a construit atât Catedrala de la Alba Iulia, un lăcaș de cult specific ortodoxismului românesc, unde a avut loc încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, dar în același timp a proiectat și Moscheea, pe care Regele Carol I a dedicat-o în 1910 enoriașilor musulmani din Dobrogea.

Strada Titulescu și bijuteriile ei arhitecturale

Liniștită și cu acel parfum de Belle Epoque, strada Nicolae Titulescu le oferă vizitatorilor adevărate bijuterii arhitecturale și istorii foarte interesante. Denumită inițial strada Elenă, apoi Lascăr Catargiu, acum poartă numele diplomatului Nicolae Titulescu. Se numea strada Elenă, pentru că au locuit acolo foarte mulți greci. După Primul și după al Doilea Război Mondial s-a înregistrat însă un exod și au plecat din Constanța foarte mulți oameni veniți din toate colțurile Europei. Inițial, pe strada Elenă acolo au fost foarte multe case de greci, iar după aceea au apărut și alte minorități, afirmă publicistul Cristian Cealera. De fapt, orașul Constanța, în plină dezvoltare după Primul Război Mondial era cosmopolit, așa cum este și astăzi, dar, datorită afacerilor, a tranzacțiilor comerciale extrem de importante care se derulau aici, se înregistra un aflux important de străini.

Pe actuala stradă Titulescu erau foarte multe case ale grecilor, dar și locuințe ale armenilor, evreilor și ale altor naționalități care trăiau în Constanța. Publicistul Cristian Cealera spune că există discuții legate de casa lui Taylor, vicepreședintele comunității evreiești în acea perioadă, o locuință în stil art-nouveau cu elemente grecești, situată pe partea dreaptă când intri pe Titulescu. Se spune că pe locul acela a existat Hotel Metropol, iar în 1864 Alexandru Ioan Cuza, venit la Constanța pentru a se îmbarca spre Constantinopol a petrecut în acel imobil câteva ore împreună cu o delegație venită din București. Cum spuneam, fiecare loc ne oferă câte un indiciu foarte interesant și la fiecare pas este o clădire care îți spune o poveste.

Imobilele cu parfum de epocă, din centrul vechi al Constanței

Casa Hrisicos

Fost hotel și restaurant cu bucătărie internațională, Casa Hrisicos a fost ridicată în 1900 și a atras numeroase personalități.

Restaurantul acesteia era un loc de întâlnire pentru cunoscuții scriitori I.L. Caragiale, Al. Vlahuţă sau Barbu Ştefănescu Delavrancea, în secolul al XIX-lea. Fiecare stradă pe care pornim din piața în care tronează statuia lui Ovidiu, are propriile povești și clădiri de patrimoniu cu o istorie fabuloasă.

Casa cu lei

După Cazinoul din Constanța, Casa cu lei este unul dintre cele mai cunoscute imobile din zona peninsulară. Deși unii critici au afirmat că este un kitsch, stilul eclectic în care este construită casa a atras mereu privirea trecătorilor.

Cele patru coloane spectaculoase, pe care este amplasat câte un leu impozant sculptat în piatră, dar și numeroasele decorațiuni îi oferă originalitate clădirii. Construită pentru negustorul armean Dicran Emirzian, casa a fost inclusiv sediu de bancă și restaurant celebru, însă a avut și numeroși chiriași în perioada în care era naționalizată.

Casa Embiricos

Casa Embiricos are și ea o poveste extraordinară. La sfârșitul secolului al XIX-lea, trei frați din insula Andros din Grecia, al căror nume de familie era Embiricos au venit în România și au făcut școli comerciale. Ei aveau un unchi la Brăila, oraș în care pe vremea aceea era un port foarte important și au început să facă afaceri foarte bănoase în România. În 1921, frații Mihail și Leonidas Embiricos reușesc să construiască în Piața Ovidiu din Constanța, impresionanta clădire de birouri care le purta numele.

Astfel, de la Constanța puteai să îți iei între 1921 și 1940 bilete pentru cursele transatlantice Constanța-New-York, a precizat pentru Discover Dobrogea publicistul Cristian Cealera. Astăzi nu ne vine să credem când auzim acest lucru, iar Casa Embiricos, care avea afaceri și birouri în toată Europa, deținea 3 transatlantice care făceau navigau pe spre America și retur. Casa Embiricos era absolut impresionantă. În anii 1920 acolo erau birourile, care aveau lifturi și o intrare monumentală. Practic, puteai să achiziționezi de acolo tot felul de servicii, nu doar bilete pentru cursele transatlantice. Le-a mers foarte bine celor doi frați, iar în 1940 au ales să vândă acea clădire. Ea are decorațiuni și detalii absolut incredibile, însă, anii în care a fost naționalizată și-au pus amprenta pe clădire, care a devenit o ruină și urmează să fie reabilitată.

Diversitatea de culturi din Constanța a avut o influență majoră asupra arhitecturii clădirilor din zona peninsulară, în perioada în care au fost construite. Practic, este o poveste de oraș, în care calci pe istorie la propriu, iar mix-ul său de culturi, religii și arhitecturi este unic în lume. Din păcate, multe dintre ele au fost distruse în perioada naționalizării, iar acum se află într-o avansată stare de deteriorare, iar câteva dintre ele urmează să fie reabilitate.

September 11, 2019
Vila Șuțu, un imobil de patrimoniu cu parfum oriental

Impozantă și misterioasă, vila Șuțu, cu parfumul și decorațiunile ei orientale, ne amintește de vremurile în care Dobrogea se afla sub stăpânirea otomană. O putem vedea în toată splendoarea ei, dacă o privim de pe plaja Modern din Constanța. Frumoasa clădire stă semeață, cocoțată pe malul de pământ care împrejmuiește plaja, denumită pe vremuri ”Golful pescarilor”, loc trasformat acum într-o zonă de promenadă.

Vila Șuțu și istoria ei

Indiferent că îi spunem vila Șuțu, Suțu sau Sutzu, vorbim despre una dintre cele mai frumoase clădiri ale Constanței, iar detaliile ei arhitecturale ne amintesc de poveștile din ”1001 de nopți”. Mihail Șuțu, proprietarul inițial al casei, și-a dorit o construcție cu elemente specific orientale. Sacnasiul, de pildă sau balconul închis, era necesar în Orient, pentru că acolo stăteau cadânele și puteau să privească în stradă, fără să fie văzute, a precizat pentru Discover Dobrogea, directorul Muzeului de Artă Constanța, Doina Păuleanu. De asemenea, elementele orientale alcătuite dintr-o serie de arcade, decorațiunile și ornamentele din faianță, consolele largi și chiar domul, toate ne duc cu gândul la palatele orientale.

Clădirea a fost ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar la acea vreme era singurul imobil de pe țărmul de est. Ulterior au apărut și alte construcții, care, însă, nu au avut un fundament de piatră așa cum a fost proiectată vila Șuțu. Tot de la criticul de artă Doina Păuleanu am aflat că există o legendă potrivit căreia nu Mihail Șuțu ar fi avut prima inițiativă de a ridica o casă în acel loc, ci tatăl său, boierul Costache Șuțu. Se spune că el ar fi avut acolo o locuință și că exista chiar și un debarcader, de unde erau furate frumoasele românce și duse în Imperiul Otoman. Acestea sunt însă doar povești ale locului, pentru că vila Șuțu nu a fost precedată de nicio altă construcție, ci, pur și simplu Mihail Șuțu a avut ideea să își facă pe malul mării această casă, motiv pentru care l-a invitat pe marele arhitect Grigore Cerchez, care îi era și prieten, să îi pună în operă ideea, a precizat criticul de artă Doina Păuleanu.

Theodor Pallady a pictat peisajele constănțene din vila Șuțu

Casa Șuțu era la acea vreme un loc pe care îl vizita toată aristocrația timpului. Invitații lui Mihail Șuțu în casa lui celebră au fost oameni de seamă, spune criticul de artă Doina Păuleanu.

Ea a precizat că, între alții, a locuit în imobil și un pictor pe care îl iubim și îl prețuim foarte mult. Este vorba despre Theodor Pallady, care a sosit la Constanța între anii 1913-1914 și a stat în casa Șuțu.

El a realizat aici câteva dintre peisajele constănțene, unicele din creația lui. Două dintre tablouri se află în Constanța, unul putând fi văzut la Muzeul de Artă, iar al doilea Muzeul „Dinu și Sevasta Vintilă”, din comuna Topalu. Inclusiv scriitorul Gala Galaction, a rămas stupefiat de splendoarea casei și a fost lăsat să intre și să vadă locuința cu apetență către arhitectura orientală, către luxurianța decorativă a acesteia.

Mihail Șuțu, numismatul îndrăgostit de Dobrogea

Nu există multe legende despre Vila Șuțu, pentru că Mihail Șuțu și-a trăit viața ”la vedere” și nu a avut pasiuni secrete. El a fost căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora doctorului Ion Cantacuzino celebrul medic și întemietor de școală în țara noastră. Șuțu a mers în multe excursii în Egipt, chiar voiajul de nuntă l-a făcut acolo, dar înainte de a-și construi casa. El a avut o viață de savant și s-a aplecat asupra studiilor sale.

Casa nu a comportat niciun fel de taine, nu fusese făcută cu niciun alt scop, decât cu acela de a-i permite marelui numismat îndrăgostit de Dobrogea să contemple marea și să fie cât mai aproape de obiectul pasiunii sale, care au fost monedele emise la Tomis. Despre acestea, Mihail Șuțu a scris și un articol care a apărut la Paris, primul articol de cercetare științifică asupra monedelor antice emise la Tomis, spune criticul de artă Doina Păuleanu.

Vila Șuțu și elementele ei orientale

Mihail Șuțu și-a dorit o casă cu elemente orientale, deoarece era de părere că Dobrogea este așezată la un punct de confluență, că este o placă turnantă a Orientului cu Occidentul. Șuțu avea o idee foarte interesantă despre această zonă și, de fapt, mare parte din istoria și spiritualitatea noastră se datorează faptului că suntem un popor de graniță, un mix de populații și de tradiții.

În Dobrogea se întâlnește un amestec de Orient și Occident, aspirația locuitorilor către Occident dar profunda lor tradiție culturală Orientală. Toate aceste lucruri care l-au influențat profund pe Mihail Șuțu și l-au deteminat să aleagă, dintre toate soluțiile și sugestiile pe care i le-a propus arhitectul Grigore Cerchez, proiectul cu elemente orientale, expuse efectiv în structura clădirii și care o fac atât de prețioasă.

Proiectele lui Șuțu pentru Constanța

Mihail Șuțu a fost un personaj complex și fascinant, care era introdus între marii oameni de cultură ai timpului, care își făceau servicii reciproce în privința obiectelor de patrimoniu pe care le achiziționau, spune criticul de artă Doina Păuleanu. El făcea parte din celebra familie a Șuțuleștilor. Era un om cu studii extraordinare, un erudit, un istoric pasionat, un numismat care a și scris primele volume despre numismatica dobrogeană și a realizat o colecție impresionantă pe care a donat-o ulterior Academiei Române.

Mihail Șuțu s-a fost implicat, printre altele, pentru construirea unui muzeu regional de arhoelogie, fiind el însuși numismat și un mare cunoscători al istoriei antice. O altă idee a lui, de care beneficiem și astăzi, a fost comanda statuii lui Ovidiu, poetul care și acum veghează centrul vechi al Constanței.

Imobile care s-au ambiționat să reziste

Nu trebuie să uităm că în comunism s-a dorit dispariția clădirilor de patrimoniu din Constanța, cele care reprezintă, practic, identitatea culturală a orașului de la malul mării. Atunci, în zona Peninsulară și în casele cu un trecut interesant și cu povești frumoase, au fost introduși oameni care nu aveau nici cea mai mică legătură cu acele imobile, cu familiile care le-au clădit sau cu cele care au visat la construcția lor. După naționalizare, din dorința autorităților ca aceste bijuterii ale Constanței cu o bogată istorie să se degradeze și să ajungă să se dărâme singure, ele au fost populate cu familii de rromi.

Daunele produse să văd și acum, iar multe dintre clădiri au rămas deteriorate, investițiile necesare reabilitării lor fiind foarte mari. Abia de curând, unele dintre clădirile superbe din Peninsulă au început timid să fie reabilitate, însă, până când zona va ajunge să aibă aspectul de odinioară, va mai dura.

September 6, 2019
Tradițiile și obiceiurile musulmanilor din Dobrogea, de Kurban Bayram

Kurban Bayram, unul dintre cele mai importante evenimente religioase din religia islamică este sărbătorit începând de astăzi, timp de 4 zile, de către musulmanii din România și din întreaga lume. Săbătoarea Sacrificiului sau Eid al Adha mai este denumită Crăciunul de către creștinii ortodocși, deoarce august sau Zilhigge este ultima lună din calendarul islamic. Specific acestei sărbători este și pelerinajul la locurile sfinte de la Mecca. Copiii musulmani așteaptă cu nerăbdare sărbătoarea, atât pentru a-și întâlni rudele, cât și pentru a primi cadouri. Potrivit tradiției, la cele două mari sărbători religioase, Kurban Bayram și Ramazan Bayram, atât copiii cât și restul familiei se îmbracă în haine noi.

Kurban Bayram, sărbătoarea care îi apropie pe credincioși

În limba arabă, Kurban reprezintă apropierea de Divinitate, iar din punct de vedere religios înseamnă sacrificarea unui animal, conform cerințelor islamice. De asemenea, această sărbătoare are rolul de a-i apropia pe oameni, a declarat pentru Discover Dobrogea imamul Moscheei Regale Carol I, Ali Selcin. El spune că în aceste zile, prietenii și familia trebuie să fie aproape și este important să îi ajute pe cei aflați în nevoie. Tinerii își vizitează rudele mai vârstnice, în semn de respect.

Potrivit tradiției de Kurban, carnea animalului sacrificat se împarte în trei părți egale. O parte se oferă celor săraci, o altă parte le este dată musafirilor care intră în casă și a treia parte rămâne pentru familia care a tăiat animalul. Musulmanii respectă tradiția, deoarece acest obicei este cel mai important aspect în cadrul Sărbătorii Sacrificiului, spune imamul Ali Selcin.

”Noi, musulmanii, nu trebuie să folosim această sărbătoare pentru a ne trufi, ci, dimpotrivă, pentru a ne smeri în fața Lui Allah. Dacă nu înțelegem profunzimea spirituală a sacrificării, atunci acțiunile întreprinse vor fi doar de a suprima viața acestor animale. Kurbanul (animalul sacrificat) înseamnă apropiere… chemarea la apropiere”, a precizat muftiul Muurat Iusuf.

Geamia Hunkar, locul în care muftiul oficiază rugăciunea de Kurban Bayram

Marea rugăciune comună sau Bayram Namazi a fost oficiată în această dimineață, la ora 06,17 la Geamia Hunkar din municipiul Constanța, de Muftiul Iusuf Muurat. Acesta a participat ulterior la o serie de sacrificii ritualice și le-a oferit familiilor nevoiașe din județele Constanța, Tulcea și Călărași, pachete care conțin carne de kurban, oferite de Muftiatul Cultului Musulman din România, împreună cu reprezentanţii unor asociații social-umanitare din țară și din străinătate.

Semnificația Sărbătorii Sacrificiului

De Kurban Bayram se comemorează gestul de sacrificiu al Profetului Ibrahim (Avraam pentru iudeo-creștini). El a fost pus să aleagă între dragostea față de unicul său fiu Ismael și adorația pentru Allah și a optat pentru devoțiunea față de divinitate. Potrivit Coranului, pentru a-și exprima credința și supunerea față de Allah, Ibrahim era în stare să își sacrifice fiul, pe Ismael, așa cum a promis atunci când i-a cerut Creatorului un copil. Deoarece a văzut credința neclintită a lui Ibrahim, Allah l-a trimis pe Arhanghelul Gabriel cu un berbec mare și frumos, la altarul sacrificiului. Astfel, lama cuțitului a tăiat gâtul animalului, nu pe cel al copilului mult iubit, de Kurban Bayram fiind celebrată Sărbătoarea Sacrificiului, de către lumea musulmană.

Într-unul dintre versetele din Cartea Sfântă, Creatorul spune: ”Nici animalele sacrificate, nici sângele scurs din animalele sacrificate nu vor ajunge către Allah. La el va ajunge doar smerenia voastră.” Această sărbătoare a sacrificiului nu simbolizează îndestularea credincioșilor și aprovizionarea lor cu carne. Cele mai importante sunt apropierea față de semeni, comuniunea, întrajutorarea și atmosfera de sărbătoare, a prezicat imamul Ali Selcin.

De Kurban Bayram, copiii musulmani merg să colinde

Una dintre bucuriile musulmanilor cu ocazia sărbătorii de Kurban Bayram este să îi primească pe copii cu colindul. Cei mici le sărută mâna gazdelor și le urează, fie în limba tătară ”Kurban Bayram Quairli Bolsin!”, fie în limba turcă ”Kurban Bayraminiz Mubaeki Olsun!” sau în arabă ”Eid Al-Adha Mubarak!”care înseamnă sărbători fericite!

Cei mici primesc în schimbul colindului bani sau delicioasele baclavale sau sarailii, pregătite cu drag de gospodine. În general, copiii au păstrat tradiția colindului în mediul rural, dar se mai practică și în Constanța, în special în cartierele în care sunt mulți etnici musulmani, cum ar fi Coiciu, Poarta 6, Palazu sau KM 4-5.

În urmă cu câteva zeci de ani, copiii așteptau să iasă vârstnicii de la slujba care se ține în dimineața sărbătorii de Kurban Bairam la geamie sau la moschee și abia după ce le pupau mâna acestora plecau să colinde, și-a amintit cu bucurie imamul Ali Selcin.

Ce animale se sacrifică de Kurban Bairam?

Animalele sacrificate de Kurban sunt cele din categoria ovinelor, care trebuie să aibă cel puțin un an. Există și o excepție în cazul acestora, ele pot avea și 6 luni, dacă sunt mari precum oaia care are pui. Pot fi sacrificate și caprine cu vârsta de cel puțin un an, iar dacă sunt preferate bovinele, acestea trebuie să aibă cel puțin doi ani. În alte state se sacrifică și cămile de Kurban Bairam, iar vârsta pe care trebuie să o aibă acestea este de cel puțin 5 ani. Aceste condiții sunt valabile doar pentru sărbătoarea de Kurban, în orice altă perioadă nu contează vârsta animalelor tăiate, spune imamul Ali Selcin.

În plus, un aspect important este acela că animalul sacrificat trebuie să fie cel mai bun și cel mai frumos din turmă, deoarece reprezintă o ofrandă adusă Creatorului. De asemenea, puțini români știu că la Sărbătoarea Sacrificiului, carnea care se împarte oamenilor nevoiași sau prietenilor nu poate fi cumpărată din magazin. Potrivit tradiției, animalul trebuie să fie sacrificat special pentru această sărbătoare, aceasta fiind practic semnificația Kurban Bairam-ului. În celelalte zile din an, carnea oferită familiilor aflate în nevoie poate fi cumpărată, deoarece nu are nicio legătură cu această sărbătoare.

Kurban Bairam Qayirli Bolsin! Kurban Bayraminiz Mübarek Olsun! Eid Al-Adha Mubarak!

August 10, 2019
Grecii din Dobrogea ne transmit prin obiceiurile lor bucuria de a trăi

Dansurile spectaculoase, mâncărurile simple dar extrem de gustoase și dragostea pentru păstrarea tradițiilor sunt transmise din generație în generație de grecii din Dobrogea, de mii de ani. Le place viața și îi încurajează pe cei din jurul lor să se bucure că trăiesc. Până la urmă, ce-ar fi viața fără dans, zâmbete și momente frumoase? Tocmai de aceea probabil, pe 28 mai 2016 s-au strâns pe Plaja Modern din Constanța aprope 6500 de adulți și copii de diferite naționalități, să danseze sirtaki. Președintele Comunității Elene ”Elpis” și-a dorit atunci să batem recordul mondial la numărul de participanți care își strâng mâinile și dansează cu bucurie pe ritmuri grecești. Deși totul era pregătit ca la carte și au participat mai multe persoane decât era necesar, o ploaie torențială a stricat planurile și recordul nu a mai fost înregistrat, deoarece arbitrii au spus că nu pot fi numărați dansatorii în acele condiții neprielnice. Cu toate acestea însă, experiența tuturor celor care au făcut parte din această poveste frumoasă a fost de cartea recordurilor. Au venit oameni din Australia, Marea Britanie, Noua Zeelandă, Grecia, Bulgaria și Turcia, doar pentru a lua parte la acel eveniment extraordinar. Pentru că dansul este trăire și bucurie, iar grecii, fie că sunt din Dobrogea sau din țara lor de origine, ne sunt dragi.

Grecii din Dobrogea ne învață să trăim frumos și să fim generoși

Cine a ajuns o dată în Grecia își dorește să se mai întoarcă acolo. Iar cei care nu au mers încă pe tărâmul vechii Elade privesc admirativ dansurile pe care grecii din Dobrogea le prezintă la diferite festivaluri. Președintele Comunității Elene ”Elpis” Constanța, Anton Antoniadis a precizat pentru Discover Dobrogea că în ADN-ul său este cu siguranță ceva grecesc, de aceea ține foarte mult la păstrarea tradițiilor.

”Grecii transmit prin toți porii bucuria de a trăi. Ei când vorbesc despre o persoană decedată întreabă întâi cum a trăit, pentru că asta contează cel mai mult. Este importantă buna-dispoziție, să trăiești frumos și să fii om în primul rând. De-aia când te duci la cârciumă, grecul scoate o sticlă cu apă și ți-o pune gratis pe masă sau îți oferă un desert din partea casei. Important este să te simți bine și să nu îți pară rău că i-ai trecut pragul. Sunt multe lucruri care îmi plac la greci, cam aceleași le apreciază și românii”, spune Anton Antoniadis.

Constanța, orașul adoptiv al refugiaților eleni

Prezența grecilor în Constanța este atestată încă din antichitate, ei fiind cei care au fondat Cetatea Tomis în sec. VI î.Hr. După jumătatea secolului al XIX-lea, Constanța a devenit orașul adoptiv al refugiaților greci din regiunile aflate sub dominație otomană. Președintele Comunității Elene ”Elpis” Constanța, Anton Antoniadis spune că grecii au fost cei care au construit prima școală în orașul de la malul mării, în anul 1865 și primul teatru, ”Elpis”, în 1898, în care în prezent funcționează Teatrul de păpuși. Înaintea celui de-al doilea război mondial, în Constanța trăiau peste 6000 de greci, iar Comunitatea elenă deținea un patrimoniu important, avea școală, teatru, biserică, spital și numeroase clădiri care acum au devenit istorice.

Stradela Vântului, granița între două mahalale

Stradela Vântului situată în zona veche a Constanței este a doua cea mai îngustă arteră din România, după Strada Sforii din Brașov. Puțini știu însă faptul că în anul 1900 acest culoar îngust despărțea cartierul grecesc de cel armenesc. Foarte fotografiată de turiști și de constănțeni în ziua de astăzi, străduța stâmtă care delimita mahalaua grecească de ce armenească, adăpostește numeroase clădiri de patrimoniu.

Casele grecești sunt frumoase, dar mai importantă este istoria lor

Reședințele grecilor bogați care au trăit în Constanța sunt și astăzi admirate și fotografiate de cei care ajung în zona Peninsulară și dau farmec centrului vechi. Casele Embiricos, Manicatide, Hrisicos – primul hotel de lux ridicat în Piața Ovidiu în anul 1900, vilele Șuțu sau Constantinidi și multe altele, toate se află acum în ruină, deși pe vremuri erau imobile cu o arhitectură deosebită.

Anton Antoniadis spune că toate casele grecești din Dobrogea sunt frumoase, însă apreciază că istoria lor este mai importantă decât arhitectura. ”Mai puțin contează casa, important este cine a locuit în acea casă și ce a făcut pentru comunitate.

Casa e făcută din cărămizi, beton, paiantă, chirpici, însă esențială este istoria ei. Mă doare faptul că multe astfel de clădiri istorice sunt în ruină, mă deranjează că nici până acum nu ni s-a retrocedat vechea Școală Greacă. Ne doare că mai sunt 10 centimetri de mal și se surpă atât Teatrul Elpis, cât și Biserica Greacă, monumente clădite din banii etnicilor greci. Ne dor foarte multe lucruri. Tot malul stă să se prăbușească, iar dacă Primăria Constanța va prelua acel teren, va trebui să îl consolideze cât mai repede”, a precizat pentru Discover Dobrogea președintele Comunității Elene ”Elpis” Constanța.

Familia Antoniadis, de 5 generații în Constanța

În anul 1900 erau două familii Antoniadis în Constanța, între care nu exista legătură de rudenie. Una avea magazinul care îi purta numele, situat la intersecția străzilor Ștefan cel Mare cu I.Ghe.Duca, iar cealaltă era a străbunicilor actualului președinte al Comunității Elene ”Elpis”. Ei au venit din Constantinopol în Dobrogea de Sud în Cadrilater, prin anul 1900. La acea vreme, Iani Karaghiozi și-a schimbat numele din Antoniadis în Mainoff, să poată scăpa din Imperiul Otoman.

Ajunsă în Dobrogea, familia și-a cumpărat 1000 de oi și a deschis mai multe fabrici de cașcaval sau cășării cu li se spunea, atât în cadrilater cât și în județul Constanța, în localitățile Engherezu și Cotul Văii. Anton Antoniadis se mândrește și cu faptul că din partea mamei sale arborele genealogic începe de la Neamul Șoimăreștilor, iar istoria familiei este foarte lungă. El spune că a fost la Sâmbăta de Jos, unde se păstrează toată arhiva familiei, documentele, medaliile și hrisoavele de când le-a dat voievodul pământ.

Casa în care au copilărit Anton Antoniadis și tatăl său încă mai există pe strada Ștefan cel Mare din Constanța. Revoluția din 1989 a scăpat locuința de la demolarea propusă pe vremea lui Ceaușescu, atunci când se dorea a fi ridicată o sală de sport pentru fosta Școală 25. Ambele familii Antoniadis și alți vecini din zonă se adăposteau în timpul bombardamentelor în buncărul care era construit sub magazinul care le purta numele, povestește președintele Comunității Elene ”Elpis” Constanța, care a aflat aceste lucruri de la bunicul său.

Ansamblul ”Elpis” păstrează tradițiile grecești

Grecii și-au păstrat tradițiile chiar și în perioada comunistă, în care nu le era permis să părăsească țara pentru a-și vizita rudele din vechea Eladă. Dansurile și obiceiurile nu le-au putut fi confiscate, iar după anul 1990 comunitatea elenă din Dobrogea s-a reactivat.

Ansamblul de dansuri grecești ”Elpis” Constanța este extrem de apreciat în orice colț de țară ar merge. Indiferent că dansează Kalamatiano, denumire care provine de la frumoasele batiste din mătase făcute în Kalamata, Tsamiko, un dans tradițional în care băieții își pot demonstra talentele acrobatice, numit după îmbrăcămintea luptătorilor din munți în timpul Războiului de Independență al Greciei sau Sirtaki, devenit cel mai cunoscut dans grecesc datorită filmului ”Zorba Grecul”, tinerii din ansamblul ”Elpis” sunt admirați și aplaudați. Ei ne transmit bucuria de a dansa și de a se bucura de viață, dar ne prezintă în același timp și costumația tradițională a grecilor, pe care o poartă cu mândrie.

Amintiri din copilărie

Mulți dintre noi tânjeam în perioada comunistă după haine și încălțăminte, altele decât găseam în magazine. Lucruri care acum ni se par banale, precum Coca-Cola, încălțăminte de firmă sau blue jeans, erau doar vise frumoase și le puteam admira doar la turiștii care ajungeau pe litoral. Traian Antoniadis povestește că a găsit prin anii 70 o revistă grecească prin casă, în care a văzut tot felul de obiecte vestimentare și încălțăminte sport. Atunci s-a decis să le scrie în engleză reprezentanților magazinelor care aveau trecută adresa în acea broșură. I-a impresionat și cu faptul că provine dintr-o familie de greci stabilită în România, astfel că nu mică i-a fost mirarea când a aflat după o lună, că i-a ajuns acasă prin poștă o pereche de adidași Puma. ”Când am ajuns acasă m-a luat tata la încins și mi-a dat un pantof în cap, că nu-l uit nici acum. Era speriat că miliția era cu ochii pe noi ca pe butelie, așa cum se întâmpla cu toți cei care primeau ceva din străinătate. Habar n-aveți ce mult am iubit acei adidași. După vreo trei ani în care i-am purtat intens, m-am dus pe stabilopozii de la Poarta 1 să pescuiesc stavride. Fiind prea cald afară, m-am descălțat și din greșeală i-am atins, astfel că unul mi-a căzut în apă și acolo a rămas. Parcă mi s-a rupt ceva din suflet, îi purtasem câțiva ani buni. Asta este o amintire extraordinară din vremea comunismului”, spune Anton Antoniadis, mândru că i-a convins pe greci să îi trimită acea pereche de încălțăminte sport.

Românii cu sânge grecesc din Comunitatea Elenă ”Elpis”

Noi trăim de 5 generații în Constanța, dar eu nu spun că sunt grec, ci că sunt român, precizează președintele Comunității Elene ”Elpis” Constanța. ”Că am în suflet ceva pentru greci, asta este altă poveste. Comunitatea Elenă Elpis Constanța are o particularitate, nu primește greci în comunitate.

Nu are membri în comunitate care sunt greci. În statutul comunității scrie că nu se primesc greci, ci români cu sânge grecesc. În prezent, sunt peste 1600 de membri titulari în cadrul comunității și cam 1200 de membri simpatizanți”, afirmă președintele comunității. El spune că îi plăceau constănțenii din anii 60-70, când toți erau cu zâmbetul pe buze și cu spatele drept. ”Acum, dacă ne uităm pe stradă o vedem pe doamna aceea cu pălărie albă care merge cu capul în jos. Uitați-vă pe fața ei, numai fericire nu se citește pe chip. Lumea a uitat să se bucure de viață”, observă cu regret Anton Antoniadis.

Chiar dacă în Dobrogea nu cresc măslini și portocali, marea nu este turcoaz precum Mediterana și dansurile noastre sunt diferite de cele grecești, nimic nu ne poate opri să descoperim mici bucurii care să ne aducă zâmbetul pe buze și să ne determine să trăim viața frumos, așa cum grecii știu să o facă de mii de ani pe meleagurile noastre.

August 4, 2019
Musulmanii din Dobrogea transmit tradițiile generațiilor următoare

Musulmanii din Dobrogea transmit tradițiile generațiilor următoare. Vremurile în care se realizau cusături migăloase pe pânză extrem de fină la lumina lămpii sau broderiile făcute cu multă răbdare pe mătase de către turcoaice și tătăroaice cu un secol în urmă, au apus. Aceste obiecte însă, au fost păstrate generații de-a rândul și reprezintă un motiv de mândrie pentru familiile de musulmani din Dobrogea, care le oferă copiilor zestrea străbunilor, astfel încât obiceiurile din vechime să nu fie uitate. Femeile din comunitățile turcă și tătară de pe plaiurile dobrogene se întâlnesc frecvent și discută despre identitatea culturală care le definește, pentru ca aceasta să nu se piardă în secolul vitezei în care trăim și în care tinerii vor să fie de multe ori în pas cu moda, uitând care le sunt rădăcinile. În Dobrogea trăiesc în armonie 18 minorități etnice, care îmbogățesc și colorează prin tradițiile și obiceiurile lor, acest ținut al multiculturalității.

Musulmanii din Dobrogea au elemente simbolistice comune pentru turci și tătari

Turcii și tătarii din Dobrogea au împrumutat unii de la alții simbolistica modelelor țesute pe mătase, pe in sau tafta, astfel că ele sunt asemănătoare. Vicepreședintele Comisiei de Cultură din cadrul Uniunii Democrate Turce din România, Melek Osman a declarat pentru Discover Dobrogea că multe elemente simbolice au fost preluate de ambele minorități, astfel că nu poți spune că unele sunt ale turcilor și altele ale tătarilor.

Țesăturile sunt similare, iar cultura a primit influență de ambele părți. De exemplu, nu există deosebiri între obiectele de nuntă din zestrea miresei turcoaice și a celei tătăroaice, spune Melek Osman. Cusăturile sunt asemănătoare, iar ca simbolistică, floralul este regăsit în ambele culturi. În Dobrogea nu mai este nimic strict autentic turcesc sau tătăresc, deoarece multe elemente au fost preluate, iar cultura a suferit schimbări și de o parte și de cealaltă.

Populația tătară din Dobrogea se distinge de alte neamuri, prin obiceiuri și creațiile sale populare, pentru că tradițiile, datinile, cântecele rituale însoțesc viața omului de la naștere până la moarte. Comunitatea tătară din Dobrogea, originară din Crimeea și stabilită pe tărâmul situat între Dunăre și Marea Neagră și-a creat o tradiție culturală variată, în care folclorul ocupă un loc important, spune Mamut Aisun, reprezentata tătarilor din cadrul UDTTR.

Simbolurile de pe țesăturile vechi

Fiecare model cusut pe haine, pe ștergare, pe ”kese” sau trăistuțele pentru bani cum le spunem noi sau pe alte lucruri pe care turcii le păstrează cu multă dragoste, are o poveste, afirmă reprezentanta UDTR, Melek Osman. Ea spune că modelele țesute pleacă de la o simbolistică anume. De exemplu, pe punguța pentru bani simbolul este Adam și Eva, iar femeia și bărbatul apar de o parte și de alta.

De asemenea, este reprezentată toată familia, într-un fel de arbore genealogic stilizat. Desenul reprezintă împreunarea celor doi și tot ce va porni de la ei încolo, spune Melek Osman. Ca simbolistică, motivul floral există doar pentru asemenea lucruri, dar în general, la turci sunt folosite mai mult figurile geometrice, chiar și florile fiind reprezentate în figuri geometrice. Laleaua, trandafirul sau alte plante decorative reprezintă familia, comunitatea și au o simbolistică mai profundă. Tot ce este floral se regăsește în zestrea miresei, în timp ce figurile geometrice intră pe modelul oriental.

Cultura turcilor și a tătarilor din Dobrogea, influențată de români

O comparație între tradițiile turcilor și ale românilor, a fost făcută de vicepreședintele Comisiei de Cultură a UDTR, Melek Osman. Aceasta a observat că există numeroase asemănări între obiceiurile celor două culturi. În cartea pe care a publicat-o, ”Identitatea culturală a comunității turce din Dobrogea-între tradiție și modernitate”, ea scrie că, în cadrul obiceiurilor de nuntă, ceremonia numită ”masa mare” a fost preluată de etnicii turci de la români, după anul 1930. Odată cu ”masa mare” ei au împrumutat de la români și personajele numite ”naș” și ”nașă”. De asemenea, în Dobrogea există o îmbinare a bogatelor tradiții ale turcilor de origine anatoliană și a celor de origine crimeeană, mai punctează Melek Osman, iar concluzia este că în spațiul dobrogean s-a format un tip comun de cultură, ceea ce numim astăzi ”cultură pontică”.

Tradițiile sunt foarte importante și nu trebuie uitate

Etnicii turci din România sunt foarte legați de obiceiurile și tradițiile lor, a precizat pentru Discover Dobrogea, președintele Comitetului de femei din cadrul Uniunii Democrate Turce din România, Filiz Ismail. Aceasta afirmă că turcii își vizitează rudele și prietenii cât pot de des și nu se limitează doar la rețelele de socializare sau la telefoane pentru a discuta, ci preferă să fie față în față.

La populația turcă, în special în mediul rural sunt foarte puternice legăturile de familie. Tocmai de aceeea, membrii comunității se întâlnesc frecvent și organizează diferite evenimente, pentru a fi mereu aproape.

Cafeaua cu sare și furatul pantofilor, caznele la care era supus mirele

Existau câteva obiceiuri menite să mai destindă atmosfera, atunci când mirele mergea împreună cu familia să discute cu părinții fetei. Cafeaua cu sare este unul dintre ele, spune Filiz Ismail, președintele Comunității de femei din cadrul UDTR. În timp ce familia viitorului mire se află în vizită, fata trebuie să prepare cafeaua turcească. În funcție de cât de mult îi plăcea băiatul, eapunea mai mult zahăr sau adăuga sare. Datoria tânărului era să bea cafeaua, indiferent că era bună sau rea. Acest obicei merge pe principiul că în viață, doar împreună treci peste toate. O altă caznă la care era supus viitorul mire era cea privind furatul pantofilor, a precizat Filiz Ismail. Ea spune că tânărul trebuia să fie foarte atent să nu se descalțe, deoarece mătușile miresei erau cu ochii pe pantofii lui. Ele îi transmiteau că trebuie să își dea pantofii jos, pentru că au făcut curat și așa este frumos. Când băiatul se descălța, ele îi furau pantofii, pe care mirele trebuia să îi răscumpere. Toată lumea se amuza, iar atmosfera devenea mai relaxată.

Banii, bomboanele și aleasa inimii

La turci, părinții mirelui trebuie să plătească familiei miresei o sumă stabilită inițial, în monede de aur, numită ”prețul miresei”. Astfel, se consideră că soția care este câștigată greu, va fi mult mai prețuită și respectată, spune Melek Osman. Ea a raportat acest obicei la basmul popular românesc, în care tânărul prinț este supus unor încercări pentru a-și demonstra dragostea și sacrificiile pe care este în stare să le facă pentru iubita lui.

Cererea fetei în căsătorie este făcută de femei și bărbați, rude și pețitori, care merg la fată acasă. Este nelipsită de la această ocazie, cutia cu bomboane, dar se împart și mici cadouri. Cu acest prilej sunt prezentate calitățile tânărului, sumele care le vor fi date socrului mic și viitoarei mirese, dar și data logodnei. La turcii din Dobrogea petrecerile și ceremonialul legat de nuntă se desfășoară timp de 4 zile, de joi până duminică, atât acasă la fată, cât și la băiat.

Casa mirilor, împodobită ca-n poveștile din 1001 de nopți

Un obicei despre care turcoaicele din Dobrogea spun că nu trebuie uitat, este cel privind decorarea casei ca un palat din povești. Camerele împodobite cu zestrea miresei semănau cu o expoziție. Turcii dobrogeni obișnuiau să ornamenteze casa cu șaluri de mătase, articole de artizanat, marame, perne de toate formele geometrice și carpete pe care le puneau pe pereți.

Melek Osman spune că tinerele mirese păstrau camerele împodobite timp de șase luni, timp în care tânăra soție se îmbrăca foarte frumos și își primea oaspeții, care admirau lucrurile expuse și o lăudau pe mireasă pentru modul în care decora încăperile. Locul în care noul cuplu urma să își continue viața împreună, amintea de un palat din povești.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus câteva dintre poveștile aflate de la femeile din comunitățile turcă și tătară din România. Filiz Ismail afirmă că toate momentele importante din viața turcilor, nașterea, botezul, căsătoria și chiar decesul, dar și obiectele tradiționale ale turcilor din Dobrogea trebuie păstrate, deoarece fac parte din identitatea culturală a acestui popor.

July 23, 2019
Ziua Universală a Iei. În Dobrogea, nu s-au purtat ii, ci cămăși tradiționale cu căptuf

Astăzi sărbătorim Ziua Universală a Iei, o zi despre propriile noastre origini, despre rădăcinile pe care le avem și cu care ne mândrim. Ia tradițională este un obiect vestimentar foarte feminin, care scoate în evidență frumusețea femeii, iar bucuria cea mai mare este că a început să fie purtată din ce în ce mai des de către doamne și domnișoare, la oraș sau la țară. În plus, iubitoarele de costume populare apreciază migala cu care au fost realizate iile și spun că orice creație a caselor de modă pălește în fața frumuseții cusăturilor de pe cămășile vechi.

Ziua Universală a Iei, sărbătoarea modernității

Ziua Universală a Iei este un fel de sărbătoare a modernității, un efort pe care contemporaneitatea îl face pentru a restitui memoria portului tradițional.

De fapt, ia românească este piesa cea mai prețioasă a costumului popular al femeilor și reprezintă un simbol național și identitar. Practic, promovarea costumului tradițional este modalitatea prin care ne demonstrăm unitatea și apartența.

Ziua Universală a Iei, sărbătorită la Muzeul de Artă Populară Constanța

Ziua Universală a Iei este sărbătorită astăzi în Constanța, la Muzeul de Artă Populară.

Manifestarea este foarte apreciată de turiștii aflați pe litoral, deoarece reprezintă întâlnirea la Constanța, cu meșteșuguri vechi, tradiționale. De asemenea, cei care ajung la Muzeul de Artă Populară Constanța pot vizita expoziția permanentă în care sunt expuse costume populare tradiționale din toate zonele etnografice ale țării și pot fi văzute ii și cămăși, atât de femei, cât și bărbătești, din toate regiunile.

Ia, simbol național și identitar

De Ziua Iei, atât femeile, cât și copiii și bărbații poartă cămașă tradițională. În mediu rural, în general, ia este un simbol național și identitar. Cămașa fără poale este denumită ie doar în Oltenia și în Muntenia. În alte zone din țară, cămașa se întâlnește sub alte denumiri: ciupag sau spăcel în Transilvania, în timp ce în alte zone etnografice, acest obiect vestimentar este denumit cămașă cu poale.

În trecut, ținutele erau realizate în mod special pentru anumite sărbători. În sud-estul Dobrogei, în satele de pe limesul dunărean, Oltina, Ostrov, Satu Nou, Seimeni, Capidava, Topalu, Negureni sau Viile, tradițiile românești s-au păstrat nealterate, deși Dobrogea s-a aflat pentru o perioadă îndelungată sub stăpânire otomană. În aceste sate avem mărturii ale costumului tradițional dobrogean așa cum s-aa putat el în trecut în aceste sate, spune muzeograful Cerasela Dobrinescu din cadrul Muzeului de Artă Populară Constanța.

Ia spune multe lucruri despre statutul social al celei care o poartă

După materialele cu care este cusută ia, după motivele ornamentale și cromatica folosită, după folosirea anumitor fire mai deosebite la broderie, cum este firul metalic sau mătasea, ia vorbește despre vârsta celei care o poartă. Muzeograful Ioana Tiompe afirmă că portul tradițional transmite anumite coduri vestimentare: vârsta purtătoarei, starea ei civilă, dacă era sau nu căsătorită, dar și statutul social, care se observa după bogăția materialelor folosite la realizarea acestei cămăși.

Potrivit codului cromatic, la costumul de sărbătoare, o femeie tânără purta întotdeauna culori deschise și nu lipsea roșul, în tip ce la persoanele vârstnice, negrul era culoarea predominantă. Statutul social era un alt cod reflectat la costumele tradiționale de femeie. În plus, erau cămăși cusute special pentru a fi purtate la nuntă de către mireasă, de către nașă sau la diferite sărbători de peste an.

Fetele tinere purtau cămășile foarte bogate, în culori foarte vii, brodate cu motive florale. Odată cu înaintarea în vârstă, acestor cămăși le erau retrase decorurile foarte fastuoase și erau brodate doar cu fire în culori mai închise, spune muzeograful Ioana Tiompe, de la Muzeul de Artă Populară Constanța. Sub toate aspectele, această cămașă transmitea anumite coduri pe care comunitatea le recunoștea și elementul comun era acela că, fiecare fată, fiecare femeie, dorea să prezinte duminica, la sărbătoarea bisericească sau la hora satului, o cămașă cât mai frumos colorată și decorată. Cel mai important moment era cel al prezentării miresei în cămașa cusută special pentru acest eveniment.

Regina Maria, ambasadoarea iei tradiționale

Regina Maria a fost îndrăgostită în mod special de portul românesc din zona Muscelului, Argeș. Ea a purtat foarte multe costume complete din zona aceea. Regina Maria a fost prima figură feminină importantă a epocii sale care a redescoperit tradiția românească.

Ea a integrat costumul popular în garderoba sa și îl purta atât în țară, cât și în timpul vizitelor pe care le făcea în străinătate. Regina Maria a promovat ia şi portul popular ca brand de ţară şi a generat un adevărat val de influenţă pentru acesta, astfel că toată aristocrația feminină a timpului purta cu mândrie costumele populare românești, de câte ori reprezenta Casa Regală la evenimente.

Marii artiști au fost inspirați de ia românească

Există foarte mulți artiști care au fost impresionați de costumul tradițional, care a reprezentat pentru ei o sursă de inspirație. Un exemplu în acest sens, este pictura lui Daniel Rosental, ”România revoluționară”, unde este pictat simbolul românesc, ia. Englezoaica Maria Rosetti, soția lui C.A. Rosetti, purta ie și năframă, deoarece îi plăcea mult costumul nostru tradițional. Artiștii acordau o atenție deosebită costumului tradițional românesc și pictau cu multe detalii decorațiunile cămășilor, ale salbelor românești sau maramelor. De cămașa populară românească a fost fermecat și pictorul Henri Matisse, care a realizat 4 picturi reprezentând colecția ”La Blouse Roumaine”.

În Dobrogea nu s-a purtat ie, ci cămașă cu platcă

Dobrogea nu are o ie propriu-zisă, aşa cum se întâlneşte în celelalte regiuni ale ţării. Costumul tipic zonei dobrogene este compus din cămașă cu poale lungi, așa-numita cămașă de-a-ntregul. Este cămașa croită cu platcă, cu mâneci largi și slobode, confecționată dintr-o pânză învărgată, de o foarte bună calitate.

Dantela croșetată de la gât era adăugată ulterior, dar în general cămașa avea o platcă, iar decorațiunile erau amplasate pe aceasta. Foile erau încheiate cu croșeta prin cheițe, iar aceasta prezintă pânza învărgată la încheietura foilor, am aflat de la muzeograful Cerasela Dobrinescu, de la Muzeul de Artă Populară Constanța. Pistelca este denumirea catrinței. Catrința este piesa care îmbracă trupul femeii de la mijloc în jos. Este de fapt un șorț țesut la război și reprezintă o piesă de sărbătoare.

Costumul de femeie din Dobrogea este de două feluri, spune muzeograful Cerasela Dobrinescu. Este așa-numitul costum cu două catrințe și cămașă și cel cu pistelcă și androc, androcul fiind fusta. Costumul expus la Muzeul de Artă Populară Constanța în expoziția temporară și are două pistelci, una în față și una în spate, pentru că este un costum de sărbătoare. În această variantă, apare pe cap marama țesută din borangic. Cămașa este din zona Viile, dar este același tip de cămașă întâlnită și în celelalte localități. Diferă doar decorul care era pe platcă, aceasta fiind numită ”căptuf” în regiune. Acest tip de cămașă este foarte rar și nu se mai găsește, el a dispărut demult din sate, dar a rămas în memoria bătrânilor.

Și bărbații purtau costume populare

De multe ori, hainele de sărbătoare, cele mai frumoase pe care le avea familia, erau cele cu care s-au căsătorit. Bărbații purtau în ziua nunții o cămașă cu guler sub formă de bentiță. Cămașa era, de regulă, țesută de către mireasă, iar bărbatul o mai purta pe parcursul vieții de câteva ori. De obicei, ea era pusă bine în lada de zestre, iar bărbații erau înmormântați cu această cămașă. Bărbații în vârstă, purtau un pantalon închis la culoare, brâu de culoare deschisă sau din lână.

Costumul popular bărbătesc este compus din cămașă, pantalon și brâu. Brâul ne indică vârsta purtătorului. Bărbații tineri purtau brîu roșu, iar cămașa bărbătească nu are decorațiuni colorate, ea este brodată manual, pe fire trase. Acum nu se mai realizează astfel de cămăși și nici nu prea se mai găsesc, sunt piese rare, spune muzeograful Cerasela Dobrinescu.

Din păcate, costumul popular din Dobrogea nu face parte din categoria acelor costume care încă se mai găsesc. În sate, nu mai găsim oameni mergând în costume tradiționale pe stradă, așa cum vedem în alte zone ale țării, pentru că este un costum care a dispărut. De câțiva ani însă, au început să fie reconstituite aceste straie populare, deoarece au redevenit căutate atât de către oamenii din mediul urban, cât și de cei din mediul rural. Am început să conștientizăm că ținuta tradițională este cea care ne definește și reprezintă un element de identitate națională.

June 24, 2019