Discover Dobrogea

Category: Istorie&Cultura

Colegiul Mircea cel Bătrân a adunat în 125 de ani, povești impresionante ale elevilor și profesorilor

Colegiul Mircea cel Bătrân a adunat, în cei 125 de ani de funcționare, nenumărate povești de viață, vesele sau triste, ale elevilor și profesorilor. Unitatea de învățământ, care a rezistat celor două Războaie Mondiale și a fost vizitată de Regele Carol I, a educat mulți elevi care au devenit, de-a lungul vremii, personalități, în țară și în străinătate.

Colegiul Mircea cel Bătrân, prima școală românească înființată după unirea Dobrogei cu România

Educația copiilor a prezentat un interes deosebit după revenirea Dobrogei la țară, astfel că, în 1896 s-a înființat în Constanța prima școală românească. Inițial nu a fost liceu, ci gimnaziu de băieți, pentru a cărui reușită a fost detașat de la București Virgil Andronescu, în calitate de prim director al instituției. Acesta s-a adresat Consiliului Comunal Constanța, cu solicitarea de a primi cetățenia orașului, însă i-a fost refuzată, deși venea să întemeieze o școală românească, pentru că nu era născut în orașul de la malul mării.

”Regele Carol I a vizitat de două ori unitatea de învățământ. El s-a preocupat personal de realizarea unei construcții destinată liceului. În 1911, gimnaziul a fost transformat în liceu și Primăria Constanța a cedat Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice 6000 mp din grădina publică a orașului, pentru construcția liceului. Declanșarea Primului Război Mondial a întrerupt realizarea proiectului.

Clădirea, un reper în centrul Constanței, a fost ridicată între 1923-1928. Apoi, ea a fost extinsă înspre vest, cu încă o clădire simetric amplasată arhitectural, care ar fi trebuit să fie Școala Comercială, dar, criza economică mondială a stopat lucrările atunci.

Interesant este că partea de clădire care găzduiește astăzi Teatrul Oleg Danovski era corpul principal al liceului, unitatea de învățământ fiind prevăzută și cu internat, pentru elevii aduși din Dobrogea.

În perioada aceea, elevii liceului erau numai băieți, însă, ei au început să meargă la cursuri la Liceul Mihai Eminescu, numit în vremea respectivă Ana Ipătescu, care era numai de fete, însă, a devenit mixt, iar băieții de la Mircea cel Bătrân făceau cursurile doar după-amiaza. De altfel, o perioadă îndelungată de timp, clădirea Colegiului Mihai Eminescu a găzduit și elevii Liceului Mircea. De aceea, multe generații își regăsesc locul de tinerețe în acea clădire”, a declarat pentru Discover Dobrogea, Vasile Nicoară, directorul Colegiului Național Mircea cel Bătrân.

Liceul Mircea cel Bătrân în perioada Primului Război Mondial

În august 1916, ministrul I.G.Duca le-a trimis prefecților o circulară în care le solicita să meargă în școli și să le vorbească elevilor despre ”cauza dreaptă” a participării României la război.

Profesorii liceului recent înființat și elevii din anii superiori au plecat pe front, în cadrul Diviziei a 9-a Infanterie-Constanța. În bătăliile de la Mărășești, Oituz, Nămoloasa și Turtucaia, Liceul Mircea cel Bătrân i-a dat pe primii săi eroi și martiri.

În Primul Război Mondial, clădirea liceului a fost transformată în spital militar român, iar după căderea oraşului, în urma bombardamentelor din 9 octombrie 1916, în spital militar german.

Sub ocupaţie bulgară, şcolile au fost închise, iar cei care au cerut redeschiderea liceului au fost amenințați cu moartea.

După încheierea războiului, în decembrie 1918, cursurile liceului au fost reluate. Elevii studiau în condiții improprii, unii dintre ei fiind nevoiți să stea în picioare în timpul orelor, din cauza distrugerii bazei materiale a unității de învățământ.

Sculptorul Ion Jalea, unul dintre primii absolvenți ai gimnaziului și-a pierdut o mână pe front

Sculptorul Ion Jalea, unul dintre primii absolvenți ai gimnaziului a plecat pe front în Primul Război Mondial. El avea misiunea de a reda scene de luptă, de a crea ulterior opere care să ridice moralul și entuziasmul populației.

”Din păcate, Ion Jalea și-a pierdut o mână pe front. Alături de el era un grup de foști elevi și profesori ai Liceului Mircea, voluntari sau ofițeri, care au luptat și au căzut pe front, mai ales la Mărășești.

Nu trebuie să uităm că primul șef de promoție al Liceului Mircea cel Bătrân, Vasile Turbure, a terminat liceul în 1915, iar în 1916 s-a dus voluntar în război și a murit la Mărășești.

În 1936, la 20 de ani de la tragica pierdere a tinerilor mirciști, Ion Jalea a realizat un basorelief, pe care îl avem în holul liceului și unde este o listă, la baza căreia apare numele Vasile Turbure. În fața ei este placa de marmură, pe care el apare ca primul șef de promoție.

Este expresia mircistă a mitului sacrificiului, a întemeierii care necesită jertfă pentru națiunea noastră”, a precizat pentru Discover Dobrogea, directorul Colegiului Național Mircea cel Bătrân, Vasile Nicoară.

Inaugurarea actualei clădiri a Liceului Mircea cel Bătrân a avut loc în 1928

Piatra de temelie a edificiului actual al liceului, acum declarat monument istoric, a fost pusă pe 13 octombrie 1923. Construcția a fost realizată cu fonduri provenind din donațiile locuitorilor orașului Constanța, dar și cu bani proveniți de la primărie și Ministerul Instrucției Publice.

5 ani mai târziu, în octombrie 1928 a fost inaugurat noul sediu al Liceului Mircea cel Bătrân. Și în acele vremuri, așa cum se întâmplă și acum, numeroși absolvenți urmau studii superioare la diferite facultăți din țară sau din străinătate, iar unii dintre ei au ajuns să își susțină doctoratul la importante instituții de învățământ superior de peste hotare.

Al Doilea Război Mondial a adus schimbări majore pentru elevii Liceului Mircea

Criza economică și ulterior cel de-al Doilea Război Mondial au afectat bunul mers al Liceului Mircea cel Bătrân. Unii elevi și profesori au fost arestați și chiar condamnați, fiind acuzați că au simpatizat cu mișcarea legionară, iar alții și-au pierdut viața pe front.

”Este un exemplu extraordinar situația din vara anului 1944, când și orașul Constanța era suspus frecvent bombardamentelor trupelor aliate, pentru a determina scoaterea României din războiul contra-aliaților.

Și organizarea bacalaureatului era foarte problematică, era periculoasă în Constanța și, atunci, absolvenții au susținut la Medgidia examenul maturității, în timpul bombardamentelor.

După al Doilea Război Mondial, clădirea Liceului Mircea cel Bătrân a fost ocupată, timp de 13 ani, de armata sovietică. Între 1945-1958 cursurile s-au desfășurat după-amiaza, în clădirea Liceului ”Ana Ipătescu”, astăzi Mihai Eminescu. Clasele au fost exclusiv de fete și de băieți, până la reforma din 1948, când au devenit mixte”, am aflat de la directorul Colegiului Național Mircea cel Bătrân, Vasile Nicoară.

Celebrul chirurg Alexandru Pesamosca a afirmat că datorează întreaga carieră, Liceului Mircea cel Bătrân

”Trebuie să ne mândrim cu toții că, dacă ceva a fost trainic de-a lungul acestor 125 de ani, a fost școala de elită. Aceasta zic eu că a ridicat națiunea. Iar din Liceul Mircea cel Bătrân au fost sute de persoane care au reușit deplin în cariere științifice, medicale, inginerești, tehnice, alții au devenit profesori, oameni de artă și de cultură.

Mi-e foarte greu să fac o listă, dar m-aș opri pentru valoarea dată vieții și școlii, la Alexandru Pesasmosca, celebrul chirurg de origine constănțeană, absolvent al liceului.

El a afirmat, în 1996, la aniversarea a 100 de ani: ”Datorez Liceului Mircea cel Bătrân întreaga mea carieră, iar lansarea mea profesională ca medic important, a fost datorată în primul rând muzicii din liceu.

La o primă ieșire internațională, când eram foarte tânăr, am participat la Milano, alături de vreo 200 de medici din toată lumea. Dintre toți, doar doi dintre noi, eu și un francez, cunoșteam libretul operei la care am fost invitați.

Și, dintr-o dată, din anonimatul celor 200 ne-am desprins și am legat prietenii, am fost evidențiați și admirați și s-a consemnat că am o cultură solidă, iar aceasta o aveam din liceu”, a afirmat cu mândrie profesorul Vasile Nicoară.

Promoția din 1944 de la Liceul Mircea s-a întâlnit timp de 40 de ani, însă pandemia a întrerupt tradiția

George Cușa a început studiile la Colegiul Mircea cel Bătrîn în 1940, fiind strămutat din Cadrilater. El ne-a povestit că a venit de la un liceu mic din Bazargic și a continuat studiile la Liceul Mircea din Constanța, apoi a fost deținut politic.

”În 1940, acum 81 de ani, am intrat în clasa a V-a la Liceul Mircea. În timpul acela, era un singur liceu teoretic de băieți în județul Constanța și unul singur de fete, două licee industriale, unul de fete și unul de băieți și un liceu comercial.

Liceul Mircea era și este așezat la intersecția celor două străzi cu nume de legendă a doi voievozi, Ștefan cel Mare și Mircea cel Bătrân. A fost un liceu în care ne-am adaptat foarte greu, pentru că era de altă factură. Noi venisem din Bulgaria, unde am avut convulsii foarte mari cu bulgarii și am găsit în Constanța o liniște deplină și un liceu în care se făceau în special matematică, fizică și științe naturale.

Era un liceu ca o cetate medievală. Pe mine m-a impresionat extraordinar culoarea aceea cenușie și faptul că imobilul se desfășura pe cele două străzi. Era o clădire impunătoare, cu un nivel, în timp ce la Bazargic aveam un liceu cu doar 5-6 clase. Liceul Mircea avea o anumită ținută, avea director, profesori, pedagogi.

La 35 de ani de la terminarea liceului ne-am întâlnit, în 1979, cu profesorul de științe naturale. El ne-a transmis ca, de atunci, promoția noastră să se întâlnească în fiecare an în luna mai, iar cei care sunt de la țară, o dată la 5 ani.

Îndemnul a fost să ne întâlnim până când vom rămâne doar doi, unul să citească catalogul și celălalt să spună prezent. Eu am respectat acest lucru și din 1979 până în 2019 am fost prezent la Liceul Mircea cel Bătrân. Eram singurul absolvent din clasa noastră, însă, norocul meu a fost că mai era un fost elev din cadrul promoției noastre și astfel am rămas doi.

Noi am lansat această întâlnire anuală, care cred că a rămas unică, ne-am reunit în fiecare an, din 1979 până în 2019. Ne-am fi întâlnit și în 2020, dar domnul director a spus că este imposibil, pentru că avem pandemie. Și pandemie a rămas.

Ce o să fie de acum înainte, nu știu, dar, pentru mine rămâne amintirea frumoasă, că am avut o prietenie cu fostul meu coleg Eugen Ștefănescu, timp de 69 de ani, dintre care 8 ani în România și restul de la distanță. El a plecat în străinătate, eu am făcut pușcărie și ne-am întâlnit după 1989”, a povestit pentru Discover Dobrogea, dl. George Cușa.

Anul acesta, Colegiul Național Mircea cel Bătrân împlinește 125 de ani, însă, din păcate, din cauza pandemiei de Covid 19 nu poate fi organizat un eveniment fastuos. Instituția de învățământ marchează, însă, cei 125 de ani, prin realizarea mai multor publicații, a unui album monografic pentru întreaga existență a liceului, dar vor avea loc în mediul virtual și expoziții, diverse manifestări și conferințe.

Cover foto: Viorel Cruceru

April 5, 2021
Arhitectura tradițională a caselor rușilor lipoveni din Dobrogea

Admirăm arhitectura tradițională a caselor rușilor lipoveni, de fiecare dată când ne plimbăm prin localitățile din Dobrogea. Simple, colorate, dar deosebit de frumoase, văruite cu alb, cu ușile și geamurile vopsite cu albastrul tradițional lipovenesc, unele cu acoperiș din stuf, aceste locuințe atrag privirile tuturor.

Arhitectura tradițională a caselor lipovenești are elemente specifice

În multe zone din Dobrogea, în special în județul Tulcea, unde se concentrează o populație mai însemnată de ruși lipoveni putem observa cu ușurință arhitectura tradițională a caselor acestora. Sarichioi, Carcaliu, Jurilovca, Slava Cercheză, Slava Rusă din județul Tulcea sau Ghindărești și Năvodari din județul Constanța, sunt principalele localități din Dobrogea în care trăiesc mulți ruși lipoveni.

”Localităţile dobrogene cu populaţie lipovenească se încadrează tipicului aşezărilor ruso-lipoveneşti, care au un stil bine precizat. Gospodăriile sunt distribuite de o parte şi de alta a drumului, iar casele au latura secundară orientată către stradă, iar faţada principală către curte, pentru a păstra intimitatea familiei.

Casele, apropiate unele de altele, se remarcă prin ornamentaţia din lemn traforat a frontoanelor şi prin faptul că sunt dispuse pe străzi largi, dezvoltate după un traseu geometric.

Meşterii constructori erau, de cele mai multe ori, localnici, iar casele existente în localităţile lipoveneşti din Dobrogea sunt reprezentative pentru această etnie.

Majoritatea caselor aparţinând acestei etnii erau construite din piatră şi chirpici, având acoperişul din stuf şi ţiglă, iar pardoseala din pământ.

În general, materialele folosite la construcţia caselor şi anexelor gospodăreşti au fost: piatra pentru temelie, chirpicii şi ceamurul pentru pereţi, lutul pentru lipitură, lemnul pentru tâmplărie, stuful, ţigla, tabla și plăcile de azbociment pentru acoperiş.

La ridicarea caselor, ca şi la strângerea recoltelor, un rol însemnat îl avea claca, o formă benevolă de întrajutorare între localnici, care se întâlneşte în multe alte comunităţi etnice, nu doar la cele lipoveneşti”, scrie dr. Cerasela Dobrinescu în cartea sa ”Rușii lipoveni din Dobrogea – istorie și tradiții specifice (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – 2011”.

Elementele specifice în arhitectura tradițională a caselor rușilor lipoveni din Dobrogea

Un element specific în arhitectura tradițională a caselor rușilor lipoveni din Dobrogea este construirea locuințelor pe lungime. Ele au fațada principală orientată către grădina de flori și curte, căreia rușii lipoveni îi spun dvor.

”În Dobrogea, dominantă este casa cu trei camere şi o bucătărie (cuhnia). Aceasta din urmă, deseori era amplasată într-un corp separat, aflat în curte, fie în faţa casei, fie poziţionat lateral faţă de casă.

Faţada secundară a casei este orientată către stradă, iar pe această latură se află prispa (zavalinka), care capătă, în unele cazuri, aspectul şi dimensiunile unei bănci. Zavalinka avea rostul ei, nefiind construită la întâmplare: „ţinea casa, să nu alunece la vale” şi era, totodată, locul pe care stăteau femeile care „făceau clacă”.

Această latură de la stradă poate fi liberă, neîmprejmuită cu gard, iar la casele mai vechi, fereastra de pe această latură, corespunzătoare camerei curate sau camerei din faţă (peredniia hata), este acoperită cu obloane de lemn, vopsite în culori vii.

Între încăperi, prima cameră (peredniia hata) sau „camera de la stradă” este cea mai însemnată, fiind echivalentul „camerei bune” a locuinţei tradiţionale româneşti. De regulă, în această cameră, se păstrau lucrurile cele mai importante ale familiei, precum mobilierul, hainele de sărbătoare și icoanele vechi. În această cameră se primeau oaspeţii, se îndeplineau anumite ritualuri legate de căsătoria copiilor sau de privegherea celor decedaţi.

Foto: Marian Sterea

Camera de locuit, în care membrii familiei îşi duc traiul zilnic, este camera din spate (zadniia hata), cea care urmează după antreu. Ca şi încăpere, pornind de la stradă, aceasta este cea de-a treia cameră, dar punând la socoteală faptul că antreul, care succedă camerei de locuit, reprezintă doar o cameră de trecere, putem spune ca zadniia hata este a doua cameră a casei.

De-a lungul timpului, structura multor case a fost modificată, în sensul că planului iniţial al casei i s-au mai adăugat şi alte camere, din dorinţa de a avea mai mult spaţiu. Uneori, sub casă se întâlneşte beciul (pogreb), în care se intră printr-o trapă din scânduri”, scrie dr. Cerasela Dobrinescu în cartea sa ”Rușii lipoveni din Dobrogea – istorie și tradiții specifice (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – 2011”.

Frontonul casei, însemnul identitar al etniei rușilor lipoveni

Însemnele identitare ale rușilor lipoveni pot fi observate și în cadrul motivelor care decorează frontonul. Frontoanele din lemn au ornamente traforate cu motive geometrice, florale sau zoomorfe, care se regăsesc şi în decorul capitelurilor de la stâlpii prispei.

”Decorul frontoanelor prezintă motive variate, din lemn traforat, aplicate pe vârful frontonului, sau de o parte şi de alta a ferestrei acestuia.

Paziile sunt şi ele decorate cu traforuri dantelate, puse în evidenţă de cromatica vie a vopselei, care poate fi bleu, verde sau albastră.

Deseori, la baza frontonului triunghiular, în părţile laterale, este construită o mică streaşină, ce are rolul de a apăra peretele de ploi. Această streaşină, asemeni acoperişului, aminteşte de arhitectura slavă nordică, adusă aici de staroveri din ţinuturile lor de baştină.

Deşi nu păstrează semnificaţiile originare, elementele decorative ale casei lipoveneşti sunt o dovadă a legăturii acestor etnici cu mitologia slavă.

Astfel, frontoanele prezintă motive ce amintesc de respectul pe care vechii slavi îl aveau faţă de Vodeanoi, spiritul apelor, care avea în grijă peştii, plantele şi animalele acvatice.

În acest sens, pe frontoanele caselor lipoveneşti dobrogene există motive florale, valuri sau peşti, dar şi elemente decorative ce duc cu gândul la mitul sirenei, din panteonul slav. Uneori, în mijlocul frontonului, erau plasate motive solare sau rozete.

Casele pescarilor prezentau, în trecut, în partea superioară a acoperişului un suport, pe care se afla vetrennik-ul, indicatorul direcţiei vântului, care avea forma unei săgeţi, a unei păsări sau a unui peşte. Vetrennik-ul era deosebit de important pentru pescari, care trebuiau să ştie în permaneţă din ce direcţie bătea vântul.

Faţada principală, dar şi cea de la stradă prezintă uneori elemente plastice menite să le pună în valoare, acestea fiind realizate prin finisaje cu pământ colorat, sub formă de brâie, care subliniază partea de jos a peretelui” scrie dr. Cerasela Dobrinescu în cartea sa.

Arhitectura tradițională a interiorului locuinței rușilor lipoveni

Construindu-şi o casă, oamenii îşi creează un spaţiu propriu, personalizat, iar lucrurile cu care se înconjoară transformă o locuință în ceea ce ei numesc „acasă”.

”Camerele locuinţei lipoveneşti tradiţionale aveau podelele din scânduri sau lut, în cazul celor mai vechi, iar tavanul era străbatut de o grindă mediană (matiţa), care avea rol de susţinere.

În prima cameră (peredniia hata) se găseau o masă, scaune, precum şi un pat (koika), care era aşezat pe latura lungă a camerei. Patul, confecţionat din lemn, era prevăzut la capete cu două tăblii, având o saltea din pânză umplută cu paie. De asemenea, pe peretele dinspre curte se afla o bancă lungă, iar în colţul dinspre uşă era aşezată poliţa (polka), un fel de masă – dulap, în care se păstrau diferite obiecte ale familiei.

O particularitate a locuinţei lipoveneşti este prezenţa icoanelor, câte trei-patru în fiecare cameră, amplasate pe o etajeră din lemn numită bojnicika („locul unde stă Dumnezeu”) sau bojniţa, fixată în colţul camerei, spre răsărit, şi încadrată de perdele din pânză albă sau de dantelă (perdeaua de sus – pazorka, perdeaua de jos – pelena, perdelele laterale – bokovinki).

Conform unei ancestrale tradiţii ruseşti, o persoană venită în vizită, se oprea în prag, căuta cu privirea „colţul cel frumos”, îşi scotea căciula, făcea semnul crucii, bătea trei mătănii, după care saluta gazda. În acest colţ, stăpânul casei amenaja masa cu bucate şi-l poftea pe oaspete să se înfrupte. Acest obicei, al „salutului” adresat mai întâi „colţului cu icoane” şi apoi gazdelor, a fost conservat de ruşii lipoveni până în zilele noastre.

Unele piese de mobilier existente în prima cameră se regăsesc şi în cea de a doua cameră, iar pentru a economisi spaţiul din cea de-a doua cameră, masa era amplasată în antreu, încăpere care pe timpul iernii prelua rolul bucătăriei”, scrie Cerasela Dobrinescu în cartea ei.

Lejanka, nelipsită din casele tradiționale lipovenești

Un element specific în arhitectura tradițională a caselor rușilor lipoveni îl reprezintă lejanka. Denumită și sobă sau cuptor întins, lejanka este folosită atît ca sursă de încălzire, cît şi ca pat în zilele friguroase.

”Lejanka (de la cuvântul „ležat” – a sta culcat) este un fel de pat din pământ, construit în prelungirea sobei, care, datorită unei construcţii ingenioase, comunică cu soba şi se încălzeşte simultan cu aceasta.

De-a lungul timpului, lejanka, nelipsită din arhitectura interiorului lipovenesc, a suferit unele modificări, iar în prezent se construieşte doar din plăci de teracotă”, spune dr. Cerasela Dobrinescu.

Bania sau baia cu aburi, sauna rușilor lipoveni

Bania este o anexă, care nu lipsește din arhitectura tradițională a caselor rușilor lipoveni, despre care am scris mai multe informații în acest articol.

Foto: Asociația Delta Dunării

Se spune că bania este foarte importantă pentru rușii lipoveni, astfel că, atunci când o familie își construiește o casă, baia cu aburi este prima încăpere pe care o ridică.

Bania sau baia neagră nu lipsește din gospodăria lipovenească, fiind o marcă identitară a acestei etnii, moștenită din perioada veche rusească.

Specialiștii spun că baia cu aburi a devenit ”o adevărată instiuție de sănătate”. Bania era construită în curte, la o anumită distanță de casă, pentru a fi evitat pericolul unui incendiu. ”Prima încăpere a băii este predbannik-ul, un fel de vestibul în care cei ce se îmbăiază îşi lasă hainele şi prosopul.

Camerele caselor tradiționale ale rușilor lipoveni sunt decorate cu fotografii de familie

În toate camerele caselor tradiționale lipovenești sunt agățate pe pereți, fotografii cu membrii familiei.

”Deasupra uşii sau a ferestrelor se pun perdeluţe din pânză albă, simple sau cu broderie perforată şi cu dantelă pe margini.

În general, podelele erau acoperite cu preşuri sau covoare din iută. Pe unul din pereţi, în camera de zi, se pune un fel de buzunar (karman) din pânză, în care se păstrează pieptănul, aţa, acele, nasturii.

Deşi, în ultimii ani, în multe dintre interioarele lipoveneşti şi-au făcut apariţia elemente moderne, acestea nu le-au înlăturat pe cele tradiţionale care pun amprenta de specificitate asupra etniei”, a declarat pentru Discover Dobrogea, dr. Cerasela Dobrinescu.

Casele tradiționale ale rușilor lipoveni au numerose anexe

Arhitectura tradițională a caselor rușilor lipoveni este adaptată satisfacerii necesităţilor cotidiene ale familiei, depozitării utilajelor agricole, uneltelor de pescuit, animalelor si produselor rezultate în urma desfăşurării muncilor agricole.

”Anexele gospodăriei lipoveneşti se află în prelungirea casei, uneori sub acelaşi acoperiș sau în spatele acesteia. Ele cuprind: baia cu aburi (bania), una sau două magazii (sarai), bucătăria de vară (cuhnia), cuptorul (pecica), porumbarul (coşniţa), grajdul sau coteţul pentru păsări (curiatnic și cocina pentru porc (saj).

Bucătăria de vară (gornuşka), era separată de casa mare şi avea atât plită, cât şi cuptor mare pentru prepararea hranei. O altă anexă a casei este şopronul (saltîn), care avea doar trei pereţi, iar aici se depozitau diferite obiecte existente în gospodărie: butoaie, unelte agricole, lemnele de foc pentru iarnă.

Un alt element care trebuie menţionat, aflat în afara curţii, dar întâlnit în multe localităţi lipoveneşti, este băncuţa de la poartă, în prezent construită din lemn, iar în trecut din pământ bătut.

Deşi este situată în afara curţii, băncuţa face parte din gospodăria respectivă, fiind un loc de socializare între vecini. Seara, după ce se termină treburile, membrii familiei obişnuiesc să iasă la poartă, unde alături de vecini, deapănă poveşti sau află noutăţi din sat”, a precizat pentru Discover Dobrogea dr. Cerasela Dobrinescu.

Case colorate ca în povești, cu acoperișuri din stuf

Casele frumos colorate ale rușilor lipoveni, cu acoperișurile din stuf au devenit o atracție pentru turiștii români și străini.

”Casele rușilor lipoveni sunt zugrăvite în culori tari, verde sau albastru, iar ferestrele corespunzătoare camerelor sunt amplasate de o parte şi de alta a uşii care permite accesul în interior. Pe latura lungă, la intrarea în casă, se desfăşoară o prispă (povetca), care în dreptul uşii este mai largă.

Acoperişurile caselor sunt în două sau patru ape, iar vechile învelitori din stuf, specifice aşezărilor aflate pe malul Dunării, au fost înlocuite, pe măsura trecerii anilor, cu ţiglă, tablă sau plăci de azbociment.

Dintre toate acestea, stuful a fost mult timp învelitoarea preferată a ruşilor lipoveni, aceştia procurându-l uşor, direct din baltă.

Meşterii aveau două tehnici prin care realizau aceste învelitori din stuf: ruseşte, prin dispunerea snopilor dinspre coamă spre streaşină, şi nemţeşte, prin aranjarea stufului în straturi scurte, suprapuse peste şarpanta ale cărei leţuri sunt bătute des.

Astfel, în localităţile aflate în apropierea apelor, stuful, găsindu-se din abundenţă, a fost folosit cu precădere în realizarea acoperişului, în timp ce în satele Slava Rusă şi Slava Cercheză, situate în preajma unor păduri, frontoanele şi paziile caselor au cunoscut o mare varietate stilistică”, am aflat de la dr. Cerasela Dobrinescu.

Arhitectura tradițională a caselor rușilor lipoveni din Dobrogea poate fi admirată în numeroase localități, printre care Sarichioi, Carcaliu, Jurilovca, Slava Cercheză, Slava Rusă din județul Tulcea sau Ghindărești și Năvodari din județul Constanța.

April 4, 2021
Cetățile din Tulcea, obiective turistice unice, cu povești extraordinare

Cetățile din Tulcea au numeroase legende și sunt obiective turistice extrem de interesante, amplasate în zone în care peisajele sunt spectaculoase. Argamum, Enisala, Halmyris, Noviodunum, Ibida sau Aegyssus, toate au o poveste și îi așteaptă pe vizitatori să o descopere.

Cetățile din Tulcea, locuri încărcate de istorie și legende

Toate cetățile din Tulcea au o poveste care este fundamentată din punct de vedere arheologic și istoric. În plus, ele sunt amplasate în locuri extrem de frumoase, astfel că devin atractive chiar și pentru cei care nu sunt pasionați de istorie.

”Dacă ar fi ca eu să fac o recomandare pentru câteva din siturile din județul Tulcea ar fi Slava Rusă, de departe cel mai mare oraș roman din Dobrogea.

Dacă ne raportăm la Argamum am putea spune că avem prima așezare urbană de pe teritoriul României.

De asemenea, Isaccea, care este situl care furnizează cea mai mare cantitate de obiecte arheologice și zona în care au fost martirizați cei care propovăduiau noua credință.

Dacă mergem pe epoci ceva mai recente, Enisala nu are egal, atât prin peisaj, cât și prin acel ”cuib de vulturi”, unde este așezat obiectivul istoric și arheologic. Și nu putem să trecem peste bisericuța Sf Atanasie de la Niculițel.

Am punctat 5 dintre obiectivele care, din punctul meu de vedere sunt importante și au o poveste în spate. Asta nu înseamnă că Halmyris nu este la fel de important. Toate au o poveste și așteptăm vizitatorii să descopere aceste povești”, a declarat pentru Discover Dobrogea, șeful Biroului de Arheologie Preventivă din cadrul Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Gavrilă Simion din Tulcea, cercetătorul științific Aurel-Daniel Stănică.

Cetatea Argamum-Orgame, un sit important, într-un loc spectaculos

Una dintre cetățile din Tulcea de care turiștii sunt atrași ca un magnet este Argamum-Orgame. Se spune că orașul Orgame este prima așezare atestată istoric din România, deși mulți specialiști afirmă că Histria este cea mai veche.

”La 8 km de localitatea Jurilovca se află, în punctul Capul Doloșman, cetatea Argamum. Este o cetate grecească, menționată în sec. V de Hecateus din Milet, ca Orgame-Poli, fiind considerată prima așezare cu caracter urban de pe teritoriul României.

Sunt arheologi și istorici care spun că Histria ar fi prima așezare cu caracter urban, dar, dacă ne referim strict la documentele istorice, Argamum este menționată prima dată în secolul al V-lea.

Situl nu este foarte cunoscut, dar turiștii care ajung în acest loc au ocazia să viziteze și punctul de informare de la Cetatea Argamum, unde vor regăsi o serie de date istorice și arheologice.

Într-adevăr și peisajul este spectaculos, stânca de la Capul Doloșman îți oferă o priveliște extraordinară asupra Lacului Razim.

Cei care nu sunt doar iubitori de istorie cunosc faptul că Jurilovca este un punct de plecare spre Gura Portiței. Până în perioada Otomană se naviga foarte mult pe acest lac și se făcea o legătură între cele două canale Dunavăț și Dranov cu Brațul Sfântu Gheorghe, pentru că nu întotdeauna acesta din urmă era propice navigației, în special din cauza înnisipării gurii de vărsare.

Cetatea Argamum le oferă celor care o vizitează un peisaj extraordinar și ne ajută să ne transpunem în timp, pentru că este vorba de epoca romană. Situl a existat între secolele I și sfârșitu sec. VI, aici fiind o așezare urbană de epocă romană foarte importantă, care suprapune vestigiile de perioadă greacă. De asemenea, poate fi vizitată și zona de necropolă”, a precizat cercetătorul științific Aurel-Daniel Stănică.

Cetatea Ibida din Slava Rusă, unul dintre cele mai frumoase sate din Tulcea

Cetatea Ibida este acoperită parțial de satul Slava Rusă, astfel că nu e la fel de spectaculoasă ca multe dintre cetățile din Tulcea.

Totuși, vă puteți bucura de o plimbare prin localitatea Slava Rusă, una dintre cele mai verzi și frumoase din județul Tulcea, împrejmuită de dealuri, cu numeroase case tradiționale, multe dintre ele părăsite.

”În Slava Rusă există una dintre cele mai mari fortificații de epocă romană din Dobrogea, Ibida sau Libida cum spun arheologii. Cetatea este suprapusă parțial de satul actual Slava Rusă.

Cei care merg în zonă pot să viziteze atât perimetrul unde se desfășoară investigațiile arheologice, unde vor vedea atât zona zidurilor de incintă cu turnurile aferente, cât și magaziile de provizii.

Mai există o construcție care ține de necropola orașului roman, pe care arheologii o numesc ”Cavoul Tudorca”. Numele pornește de la cel care a descoperit acest cavou, cercetat ulterior de către specialiști.

Turiștii au ce să vadă și la Slava Rusă. În plus, cei care vizitează mânăstirea Uspenia trec prin această cetate și în felul acesta am pomenit și un alt obiectiv care poate fi vizitat în zonă”, povestește cercetătorul științific Aurel-Daniel Stănică.

Cetatea Enisala, cel mai vizitat obiectiv turistic din Tulcea

Dintre toate cetățile din Tulcea, fortăreața de la Enisala este cel mai vizitat obiectiv turistic din județ. În anul 2020, peste 48.000 de turiști au ajuns la ruinele cetății medievale Enisala.

”Cetatea Enisala, situată pe Dealul Gras, a fost datată în diferite perioade, însă un lucru este clar, că fortăreața a fost ridicată în a doua jumătate a sec. al XIV-lea de către genovezi, cei care controlau traficul comercial în Marea Neagră.

Și aceasta este o zonă cu un peisaj extraordinar, iar de pe Dealul Gras se poate vedea, chiar la poale și zona investigată de arheologi în anul 2013, când am cercetat vechiul sat medieval aflat aici, în vecinătate.

La Enisala avem un punct de informare care este foarte util pentru vizitatori. Aceștia pot afla foarte multe date despre zona arheologică de la Enisala, dar și câteva informații despre rezervațiile naturale din zonă”, spune șeful Biroului de Arheologie Preventivă din cadrul Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Gavrilă Simion din Tulcea, cercetătorul științific Aurel-Daniel Stănică.

Cetatea Halmyris, fortificația romană de la Murighiol

Mulți dintre turiștii care merg spre Murighiol au ca destinație Delta Dunării. Puțini știu însă, faptul că în apropierea localității Murighiol se află Cetatea Halmyris. Merită și ea să fie vizitată, deoarece a fost un punct important.

”Cetatea Halmyris este o fortificație romană, care a existat în perioada cuprinsă între secolele I-VII d.Hr. Este una dintre locațiile care găzduiește basilica în care au fost găsite moaștele primilor sfinți creștini din Dobrogea, Epictet și Astion, dar și situl cunoscut drept ”Satul Corăbierilor”. Aici, a fost descoperit inclusiv portul cetății.

Turiștii care ajung în zonă apreciază și produsele tradiționale preparate de localnici. În Murighiol, dar și la Dunavățul de Jos ori în Mahmudia, vizitatorii pot mânca pește și preparate din pește gătite ca în Delta Dunării, după ce vizitează vestigiile istorice”, am mai aflat de la cercetătorul Aurel-Daniel Stănică.

Cetatea Dinogeția, un important punct turistic

Înconjurată de bălțile și gârlele pe care le formează Dunărea în apropierea localității Garvăn din comuna Jijila, Cetatea Dinogeția este și ea amplasată într-o zonă spectaculoasă.

”Fortăreața romană și bizantină de lângă satul Garvăn a fost locuită în perioada romană, între secolele I-VI și în perioada medie bizantină, între sec. X-XII.

Cetatea Dinogeția este foarte cunoscută datorită investigațiilor arheologice realizate în perioada interbelică, dar și în perioada recentă”, afirmă cercetătorul științific Aurel-Daniel Stănică.

Cetatea Dinogeția este situată pe o mică insulă, denumită de către localnici ”Bisericuța Garvăn”. Fiind amplasată între ape, fortăreața avea avantajul unei apărări naturale.

Turiștii care ajung Dinogeția, una dintre cetățile din Tulcea, pot observa zidul de incintă, care are o grosime de 3 metri și este străjuit de 14 turnuri. De asemenea, vechea fortăreață păstrează și ruinele unei bazilici.

Cetatea Noviodunum, un sit cu numeroase legende

În apropierea cetății Dinogeția, urmând traseul Dunării, ajungem la Isaccea, unde se află fortăreața Noviodunum, foarte accesată în perioada medievală și în cea antică. Cetatea Noviodunum se află pe lista siturilor arheologice din Dobrogea, selecționate pentru evaluare, în vederea includerii în dosarul pentru înscrierea în Patrimoniul Mondial UNESCO.

”La Noviodunum exista vadul de traversare a Dunării. Era punctul unde Dunărea era cea mai îngustă și putea fi traversată de către cei care voiau să acceseze de la nord la sud sau invers, drumurile din diferitele perioade istorice.

Cetatea Noviodunum este un sit pluristratificat, cu locuire din perioadă preistorică, plecând din perioadă romană, apoi medie bizantină și ulterior perioada otomană.

Interesant pentru vizitatori este să afle că era sediu al Flotei Romane de Dunăre și una din așezările importante ale provinciei Scythia, care avea titlul de municipium. Noviodunum era un oraș destul de important, un loc în care au fost martirizați foarte mulți dintre cei care îmbrățișaseră creștinismul, noua credință apărută în sec II-III d.Hr.

Noviodunum un sit cu o suprafață uriașă, care ajunge undeva la 600 de hectare, însemnând orașul propriu-zis, zona de așezare civilă și zona de necropolă.

A fascinat de-a lungul timpului această zonă, pentru că devenise, la un moment dat, un loc încărcat de legende pentru locuitorii din Isaccea de perioadă otomană.

Oamenii acelor vremuri nu știau că a existat o perioadă și mai veche, astfel că atribuiau cetatea unor căpetenii care treceau prin zonă. Și nu trebuie uitat că pe aici și-a trecut Darius armatele în campania lui contra sciților.

De asemenea, este o zonă în care au ajuns de-a lungul timpului împărați romani și sultani otomani, care au trecut pe la Isaccea să traverseze Dunărea în campaniile lor, iar acestea nu sunt niște legende, ci realități istorice.

Noviodunum și Isaccea, care sunt două locații diferite, cu legende și povești extraordinare, care au în spate și un adevăr istoric”, povestește cercetătorul Aurel-Daniel Stănică.

Există legende pentru fiecare dintre cetățile din Tulcea, însă, ele sunt mai interesante atunci când vizităm ruinele fortărețelor antice și medievale, cu atât mai mult, cu cât ele sunt amplasate în zone foarte pitorești.

March 26, 2021
Ziua Greciei și Buna Vestire sunt sărbătorite și de grecii din Dobrogea

Ziua Greciei și Buna Vestire sunt sărbătorite în fiecare an pe 25 martie și de grecii din Dobrogea. Ei comemorează Ziua Independenței, deoarece în urmă cu 200 de ani Grecia a intrat în lupta împotriva Imperiului Otoman, pe care a câștigat-o 7 ani mai târziu.

Ziua Greciei, 200 de ani de la Revoluţia ce a scris istoria moderna a Eladei

În urmă cu 200 de ani, Principatul Țarii Românești era cuprins de revoluția condusă de Alexandru Ipsilanti împreună cu Tudor Vladimirescu, o mișcare cu puternice conotații sociale și naționale.

Cauzele interne care au determinat izbucnirea revoluției erau profunde, fiind resimțite în mod diferit de fiecare categorie socială în parte. Erau nemulțumirile față de condițiile insuportabile de viață datorate taxelor, corvezilor și abuzurile fiscale și administrative ale dregătorilor locali și se dorea înlăturarea suzeranității otomane.

În urmă cu 200 de ani, în 1821, s-a pornit lupta armată avându-l în frunte pe Alexandru Ipsilanti, lupta pentru Independența și suveranitatea Eladei.

Puțini dintre ei au izbutit să ajungă în patria mamă, marea majoritate pierzându-și viața alături de pandurii români, în timp ce au înfruntat oștile otomane la Drăgășani și Mănăstirea Secu. În memoria sacrificiilor româno-elene, edilii orașului au ridicat un impunător monument la sfârșitul secolului XIX.

Grecii ei au fost în primele rânduri ale mișcării de eliberare națională care cuprinsese arealul elen, pornind din Peloponez și regiune după regiune au izbutit să-și dobândească Independența, cu grele sacrificii.

Mai bine o viață liberă timp de o oră, decât 40 de ani de sclavie

”Pionierul luptei pentru independență a Greciei, Rigas Fereos spunea: “mai bine o viață liberă timp de o oră decât 40 de ani de sclavie”.

Și Tudor Vladimirescu, în proclamația de la Padeș afirma: ”patria este poporul nu tagma asupritorilor”.

”Libertate sau moarte” spunea și Alexandru Ipsilanti, iar determinarea și spiritul de sacrificiu de care au dat dovadă luptătorii greci și români, sunt cele ce au devenit simbolurile revoluției elene care a dus în final la crearea, în 1829, a statului modern grec”, spune președintele Comunității Elene Elpis Constanța, Anton Antoniadis.

25 martie, Buna Vestire pentru credincioșii creștin-ortodocși

Tot pe 25 martie, grecii, la fel ca românii sărbătoresc Buna Vestire. Evenimentul creștin-ortodox marchează momentul în care Maria a fost înștiințată de Arhanghelul Gavril că va da naștere lui Isus Hristos.

Grecii sărbătoresc această zi alături de familie și prieteni, în jurul unei mese îmbelșugate, de pe care nu lipsesc mâncărurile tradiționale, printre care musaca, souvlaki cu tzatziki sau salată grecească, spanakopita și loukoumades, mici gogoși prăjite, glazurate cu sos de miere și sirop și ornate cu scorțișoară.

Ziua Greciei sărbătorită fără fast și anul acesta, din cauza pandemiei

Dacă în anii precedenți, Comunitatea Elenă Elpis Constanța organiza de Ziua Greciei un spectacol cu melodii și dansuri tradiționale grecești pe 25 martie, din 2020 manifestările se rezumă doar la o slujbă de comemorare.

Uniunea Elenă din Romania a depus, pe 21 Martie 2021, coroane de flori la monumentul ridicat spre cinstirea eroilor Români și Greci ce au căzut în luptele de la Drăgășani și Mănăstirea Secu la 1821, la monumentul ridicat spre cinstirea lor la Drăgășani.

Comunitatea Elenă Elpis Constanța, nu poate celebra Ziua Greciei așa cum obișnuia, deoarece dorește să respecte legile în vigoare și sănătatea locuitorilor.

În acest an, Comunitatea Elenă Elpis Constanța va organiza doar o slujbă de comemorare, un Te-Deum pentru cinstirea martirilor căzuți în luptele de eliberare, la Biserica Greacă Metamorphosis în data de 25 martie, la ora 12.00.

Zito H Ellada, La mulți ani România!

March 22, 2021
Nawrez, sărbătoarea primăverii, la musulmani

Nawrez sau Nevruz este o sărbătoare foarte veche, în cadrul căreia musulmanii celebrează sosirea primăverii astronomice și marchează, prin tradiții și obiceiuri transmise de părinți și bunici, echinocțiul de primăvară, pentru a duce mai departe moștenirea culturală și spirituală.

Nawrez, sărbătoarea care marchează sosirea primăverii

”Este o sărbătoare foarte veche, în care se celebrează Anul Nou și sosirea primăverii. Femeile pregătesc casa și curtea în întâmpinarea Nawrez-ului și gătesc diferite mâncăruri tradiționale.

Se vopsesc ouă, existând și o vorbă precum că, până nu cade coaja de ou pe jos, nu vine primăvara. Bărbații merg la geamie și se roagă pentru un an îmbelșugat, iar la întoarcere, prin faptul că aduceau vestea acasă, ”oficializau” sosirea primăverii”, a declarat pentru Discover Dobrogea, Meryem Mambet, președintele Asociației Agiacai Saladin.

Nawrez, ziua în care se cântă și se dansează

Toți membrii familiei se adună la masă de Nawrez, iar bucatele sunt dintre cele mai alese.

Această zi poate fi sărbătorită și în natură, iar musulmanii se bucură de faptul că vine sărbătoarea și susțin spectacole artistice, în cadrul cărora cântă și dansează, am aflat de la Filiz Ismail, președintele Comisiei de Femei a Uniunii Turce din România. Ea spune că se vopsesc și ouă cu frunze de ceapă, cu această ocazie, astfel încât totul să fie cât mai natural.

Copiii vestesc prin colinde sosirea primăverii

Cu două săptămâni înainte de sărbătoare, musulmanii pun grâu la încolțit, pentru ca fiecare familie să aibă primăvara în casă. De asemenea, de Nawrez, copiii îmbrăcați cu haine noi, merg să colinde prietenii, vecinii și rudele.

”Cei mici merg cu colindul la vecini și la rude, cu ocazia acestei sărbători. Ei împodobesc o creangă de copac înmugurită cu flori de primăvară. Aceasta este denumită ”Nawrez bayragı” în tătară, care înseamnă steag.

Fiecare dintre cei colindați primesc flori și, la rându lor, adaugă la acea creangă, diferite obiecte, precum batiste, marame, batice și le dăruiesc copiilor ouă vopsite, fructe, dulciuri sau bani”, a precizat Meryem Mambet, președintele Asociației Agiacai Saladin.

Nawrez, ziua care marca începutul sezonului agrar

”Nevruz/ Nawrez (din persană ن وروز / Noruz – ziua nouă) este o sărbătoare echinocțială cu dată fixă, 21 martie, de origine preislamică. Era numită și Gündönümü (întoarcerea zilei), pentru că din acest moment ziua începe să crească.

În trecut, această zi marca începutul sezonului agrar. Dintre practicile asociate acestei zile amintesc colindatul sau vestitul primăverii.

Tinerii, în special băieții, interpretau cântece de Nawrez (Nawrez cirı) în gospodăriile sătenilor, având ca instrumentar un steag (Nawrez bayragı) format dintr-o ramură de arbore, împodobită progresiv cu flori de primăvară, monede, batiste, ștergare și alte țesături decorative. Tinerii ofereau gazdelor flori, oferindu-li-se în schimb dulciuri și bani”, spune cercetătorul Alexandru Chiselev, din cadrul Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Gavrilă Simion, din Tulcea.

Nawrez, sărbătoarea închinată focului

Nawrez este și sărbătoarea închinată focului și purității, spune Meryem Mambet. ”Această zi coincide, conform calendarului solar iranian, cu prima zi a Noului An. Nawrez sau Nevruz se traduce prin nev- ”nou” și ruz- ”zi”, cu înțelesul de ”ziua cea nouă”. Prin chiar etimologia cuvântului, sărbătoarea implică ideea de renaștere, de reînnoire, de început al unui nou ciclu.

Profitați de acestă nouă etapă și începeți ziua cu gândul de a deveni mai buni, sănătoși și de a vă implica în proiecte noi și benefice”, transmite comunității musulmane Meryem Mambet, președintele Asociației Agiacai Saladin.

Nevruz bayraminiz kultu olsun!

Fotografiile ne-au fost oferite de Meryem Mambet, președintele Asociației Agiacai Saladin.

March 20, 2021
Ismail: ”Viața asta greu estem. Trebuie făcut un pic bine când putut.”

Am citit aseară o povestire frumoasă și emoționantă, pe contul de Facebook al Monicăi Vidoni. Este o lecție de bunătate, empatie și generozitate, pe care ne-o oferă un musulman. Mulți au spus că le-au dat lacrimile când au citit-o, dar, nu este greu să facem și noi lucruri bune și să le oferim momente de fericire celor din jur. Trebuie doar să mai exersăm.

Ismail, musulmanul care ne învață ce este generozitatea

Povestea asta e de acum fix trei ani, de la un târg. Dar cumva se potrivește. Be kind, people, ne îndeamnă Monica Vidoni și începe să ne relateze o întâmplare, la care, din fericire, a fost martoră.

”Astă seară după 8 mall-ul s-a golit și nu prea mai aveam clienți la standuri. După 3 zile pline de târg și noi eram deja obosiți. Se oprește o doamnă în vârstă la standul lui Ismail, vecinul nostru turc. Se uită la o râșniță mică ornamentată și întreabă cât costă.

Ismail răspunde. Deși suma e modică, doamna pune cu regret micul obiect înapoi. Șoptește ”Din păcate nu mi-l permit.”…Dă să plece, dar Ismail o oprește. O întreabă câți ani are. Doamna roșește cochetă și ocolește răspunsul. Turcul insistă ”Tu pensionară? Ai copii? Ești singură?”.

Doamna se sperie, probabil nu știe obiceiul turcesc de politețe de a întreba de familie interlocutorul. Aproape fuge, dar îi spun să nu se sperie, domnul e foarte OK. Răspunde stingherită ”Da, singură, pensionară, nu am pe nimeni”. Dă să plece, iar Ismail ocolește masa și o oprește.

Ia râșnița mică și o întreabă ”Place la tine?”. Doamna speriată zice da, dar nu pot să o cumpăr. ”Atunci eu fac cadou la tine” zice omul și îi pune râșnița în mână. Doamna se blochează, se uită la mine disperată, vede că eu zâmbesc, șovăie, o împinge înapoi, crede că e ceva tertip de marketing.

L-am văzut pe om timp de trei zile cat de frumos s-a comportat cu toată lumea, îmi dau seama că vorbește serios. O liniștesc și îi spun să accepte liniștită.

Complet șocată și cu un zâmbet luminos de copil, doamna acceptă. Nu-i vine să creadă și întreabă ”Vai dar cum, de ce, nu pot să accept, sunteți sigur??”.

Ismail îi urează sănătate și o bate ușor pe mână. Seara bună!

Doamna pleacă mulțumind din suflet și strângând micul obiect la piept. Ismail se duce și se asează pe bancă obosit. Îi spun că e frumos ce-a făcut. El ridică din umeri, dar ochii albaștri sunt puțin înlăcrimați și-mi zice: ”Viața asta greu estem. Trebuie făcut un pic bine când putut” și se întoarce la butonat telefonul mobil”, scrie Monica Vidoni, despre această întâmplare petrecută pe 18 martie 2018.

Musulmanii învață de mici lecția generozității

Gestul lui Ismail nu este unul singular, pentru că musulmanii știu să dăruiască. Este o lecție pe care noi trebuie să o mai repetăm. Religia îi învață să fie uniți, să se gândească și la cei săraci, flămânzi sau care au nevoie de ajutor. Mulți dintre ei respectă tradiția și le oferă și altora din puținul lor.

Este o adevărată lecție de generozitate, pe care am putea să o aplicăm și noi, din când în când. Tu când ai făcut ultima dată un gest frumos, pentru o persoană necunoscută?

March 19, 2021
Maslenița, sărbătoarea rușilor lipoveni de întâmpinare a primăverii

Masleniţa este sărbătoarea prin care rușii lipoveni celebrează Soarele și venirea primăverii. Denumită și Săptămâna Brânzei sau Săptămâna Albă, Maslenița are loc în ultima săptămână de dinaintea intrării în Postul Paştelui. Masleniţa adună laolaltă fetele şi femeile, îmbrăcate în costume tradiţionale, care ţin în mână câte o batistă (kasinka) şi merg pe străzi, într-un dans ritual, cântând cântece specifice acestui obicei, asemeni colindelor româneşti.

Maslenița, sărbătorită anul acesta la Cetatea Enisala

Asociația Delta Dunării, alături de rușii lipoveni din comunele Jurilovca și Sarichioi organizează ”Ziua Iertării”, ultima zi din „Maslenița”, la Cetatea Enisala și vă invită să urmăriți confruntarea artistică on-line. Evenimentul va fi transmis live, pe pagina de Facebook a Asociației Delta Dunării.

Duminincă, 14 martie, la ora 14.00, reprezentanții celor mai mari comunități de ruși lipoveni din județul Tulcea, Sarichioi și Jurilovca se vor întâlni la poalele Cetății Enisala și își vor lua, împreună, rămas bun de la iarnă.

Ansamblurile Juraveli din Jurilovca și Landâș din Sarichioi vor cânta cele mai frumoase melodii din repertoriul lor, iar costumele din moși strămoși și veselia care îi caracterizează vor învălui sărbătoarea.

Maslenița nu s-a sărbătorit în mod public în perioada comunismului

Săptămâna Maslenița sau Maslenîia, reprezintă o perioadă în care rușii lipoveni sunt foarte veseli și interpretează cântece și dansuri tradiționale. Fiind o sărbătoare în care este celebrat soarele, rușii lipoveni din Tulcea lansau, pe vremuri, săgeți aprinse de pe Colnicul Hora, lucru care acum nu mai este permis, pentru a nu fi provocate incendii.

”Masleniţa este o denumire de origine slavă (maslo înseamnă ulei) şi are legătură cu faptul că multe din mâncărurile preparate cu această ocazie sunt cocături unse, date cu unt.

În perioada comunismului, timp de 25 de ani, Masleniţa nu s-a mai sărbătorit public în comunităţile lipoveneşti, dar după anul 1990 acest obicei a fost revigorat în majoritatea localităţilor dobrogene cu populaţie ruso-lipovenească.

Cei dintâi care au reluat serbările dedicate Masleniţei, în Dobrogea, au fost ruşii lipoveni din oraşul Tulcea, iar acest eveniment a avut loc, oficial, la data de 25 februarie 1993, la iniţiativa Comunităţii Ruşilor Lipoveni.

La Ghindăreşti, obiceiul a renăscut după anul 1999, astfel încât în fiecare an, cu o săptămână înainte de intrarea în post, de luni până vineri, toţi locuitorii satului se distrează, pentru că Săptămâna Albă este una a „petrecerii”.

După această perioadă, vin săptămânile de smerenie ale Postului Mare, în care veselia şi dansul sunt interzise.

La Carcaliu, în judeţul Tulcea, sărbătoarea a fost revitalizată din 1994, la iniţiativa profesorului Feodor Chirilă, în prezenţa a sute de oameni.

Textul cântecelor performate la Carcaliu prezintă două variante: prima se referă la sfatul fetelor pentru primirea sau respingerea unui flăcău, iar cea de-a doua, la sfatul mamei cu feciorul ales de cea mai frumoasă fată din sat, în ceea ce priveşte acceptarea sau respingerea ei.

Maslina na Kamenka prezintă momente preluate din obiceiurile de nuntă, de fapt o succesiune de secvenţe ceremoniale, cu valenţe magice, dar mai ales ludice, ce se desfăşoară în joia săptămânii albe”, scrie Cerasela Dobrinescu în cartea sa „Ruşii lipoveni din Dobrogea – istorie şi tradiţii specifice (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – 2011)”.

Maslenița, sărbătoarea primăverii, a iubirii și a luminii

Maslenița este o sărbătoare emblematică a rușilor lipoveni. Din punct de vedere etimologic, denumirea săptămânii și a tradiției derivă din termenii slavi maslo, care înseamnă unt sau ulei sau sîr cu sensul de brânză.

”Maslina, Maslenița, Sîrnăia reprezintă o sărbătoare slavă ancestrală, de întâmpinare a primăverii, care înglobează rituri agrare, elemente legate de cultul familial și de cel al strămoșilor.

În trecut, în această perioadă se performau acțiuni magice, cu rolul de a asigura recolte bogate și totodată fertilitate.

În timp, aceste aspecte s-au diluat, sărbătoarea fiind înglobată de biserică în calendarul sărbătorilor mobile, sub forma Săptămânii Lăsatului de Sec de Brânză (Sîropustnaia Nedelia).

Caracterul familial al sărbătorii, care cristaliza legăturile sociale în interiorul grupului, poate fi decodificat din denumirile unor zile ale acestei perioade: vineri – serile soacrei (mama soției), sâmbătă – șezătorile cumnatei (sora soțului).

În această perioadă elementul feminin imprimă comunității anumite reguli, prin performarea unor gesturi. Maslenița este o sărbătoare exclusiv feminină, cele mai multe roluri sunt asumate de femei: pregătirea alimentelor, efectuarea dansurilor circulare, în special în ziua de joi, cusutul batistelor cu rol ceremonial sau pregătirea instrumentarului ritual.

În alte situații, chiar dacă dispozitivul ritual era realizat de băieți, el era destinat fetelor, de exemplu construirea leagănelor decorate cu flori, la Jurilovca”, scrie cercetătorul Alexandru Chiselev, în cartea sa ”Dinamica rituală a tradițiilor de peste an”.

De Maslenița, fetele se dădeau în leagăn și se făceau întreceri cu caii

Unele dintre obiceiurile pe care rușii lipoveni le practicau de Maslenița s-au diminuat sau au fost eliminate. În prezent, în special ansamblurile tradiționale ale comunităților locale sunt singurele care mai mențin formele publice ale sărbătorii.

Rușii lipoveni preferă să sărbătorească Maslenița în familie și să consume preparate pe bază de lapte sau brânză și să facă gestul prin care cer iertare.

”Multe elemente rituale performative, precum datul fetelor în leagăn, întrecerile cu caii, plimbatul cu căruțele, lansarea săgeților aprinse de pe Colnicul Hora din Tulcea nu se mai practică de mult timp.

Repertoriul contemporan prezintă cântece specifice acestei sărbători, care au ca motiv central Strela, simbol al săgeții și al despărțirii de sezonul rece sau melodii legate de anumite preparate alimentare consumate în această perioadă, precum blinî sau vareniki.

Alte cântece au ca motive principale hameiul sau seraja utița, pasăre mitică ordonatoare a haosului primordial.

Tot cu ocazia acestei sărbători se confecționau păpuși, Ciucila Mucila, Maslenița, îmbrăcate în vestimentație tradițională. Acestea aveau mai mult rolul de a impresiona audiența, nu de alungare simbolică a iernii”, afirmă cercetătorul Alexandru Chiselev.

La Slava Cercheză, rușii lipoveni ard o păpușă botezată Ciucelo

În săptămâna Maslenița era veselie în tot satul. Supărările erau uitate, cine era certat cu cineva se împăca, să nu-l prindă postul supărat.

”La Slava Cercheză, conform unei vechi tradiţii, s-a păstrat obiceiul arderii unei păpuşi mari din paie sau câlţi, botezată „Ciucelo”. Arderea păpuşii are loc în timpul unui ritual specific, în cadrul căruia oamenii cântă şi dansează în jurul păpuşii.

Înainte de acest sacrificiu simbolic, păpuşa, care este o întruchipare a iernii sau a duhurilor rele, este plimbată prin sat. Ritualul arderii are menirea de a alunga anotimpul rece, dar şi de a purifica spaţiul de tot ceea ce era considerat „rău”.

Obiceiul arderii păpuşii din paie este o moştenire de pe tărâm rusesc, unde se desfăşoară un adevărat spectacol al funeraliilor Masleniţei, ca personaj care simbolizează iarna. Mult timp, în mediul starover, această tradiţie a fost considerată un păcat.

În Ghindăreşti, cu ani în urmă, băieţii făceau întreceri cu caii, pe dealul de la marginea satului, dinspre Topalu. Caii erau împodobiţi cu panglicile luate sau primite de la fete.

Conform unor vechi cutume, fetele îşi strângeau părul lung într-o coadă la spate, pe care o legau cu o panglică (lenta), iar în perioada Masleniţei, fetele dăruiau băieţilor din aceste panglici, în semn de simpatie.

Masleniţa avea o „coregrafie” specifică: se împletea un un fel de gard uman din braţele femeilor care ţineau batiste în mâini, treceau pe sub un pod din mâini şi rămâneau acolo, apoi se cânta să se despletească gardul acesta. Ele plecau de pe o stradă și veneau pe alta, iar oamenii ieşeau la porţi cu vareniki, plăcinte și vin”, a precizat Cerasela Dobrinescu.

Clătitele au o însemnătate aparte în cadrul acestei sărbători

Mâncărurile preparate în „Săptămâna Albă” sunt cele pe bază de lactate şi ouă, precum vareniki, tradiționalii colţunaşi cu brânză, vişine şi miere, blinî, clătite cu urdă sau brânză, pirojeniki, gogoşi cu brânză, dar şi din peşte: borş de peşte, tocăniţă de peşte și peşte prăjit.

”Clătita, ”blinî” are o însemnătate aparte, iar la ruşii lipoveni există superstiţia potrivit căreia „câte blîni ai mâncat, atâţia ani din viaţă ai câştigat”.

Forma acesteia, rotundă, aspectul rumenit, fierbinte, simbolizează soarele, izvor de viaţă şi lumină. Soarele, vechi simbol arhetipal, este prezent în aproape toate culturile lumii, fiind sursă şi întruchipare a luminii diurne, cu toate valenţele ei spirituale.

În ultima zi a Masleniţei, numită şi „Duminica Iertării” sau „Ziua Iertării”, supărările sunt uitate, iar cei care au fost certaţi au datoria de a se împăca.

Cu acest prilej, se face un schimb de replici: „Iartă-mă, dacă ți-am greşit!”, „Iartă-mă şi tu!”, iar protagoniştii îşi oferă daruri.

Întotdeauna, primii care îşi cer iertare sunt cei mai tineri. Tot în „Duminica Iertării” sunt pomeniţi şi morţii, iar rudele merg la cimir cu blinî, pe care le împart în memoria decedaţilor. Simbolic, se cere iertare şi celor trecuţi la cele veşnice.

Utima zi din săptămâna Masleniţei marchează „lăsatul secului” şi începutul Postului Paştelui, care se va întinde pe o perioadă de şapte săptămâni, dar şi despărţirea de iarnă şi începutul unui nou ciclu de viaţă.

În prezent, comunităţile din oraşe sărbătoresc Màslina, cum mai este numită sărbătoarea, prin petreceri organizate în restaurante sau la sediile locale ale comunităţii, unde ansamblurile artistice pun în scenă secvenţe ale acestui obicei”, scrie Cerasela Dobrinescu în cartea sa „Ruşii lipoveni din Dobrogea – istorie şi tradiţii specifice (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – 2011)”.

March 12, 2021
9 martie, Ziua Mucenicilor și a celor care nu poartă nume de sfânt

Ziua Mucenicilor, sărbătorită în fiecare an pe 9 martie, este și ziua tuturor celor are nu poartă nume de sfânt, iar în lumea satului debuta un nou an agrar. Primăvara vine la pachet cu multe tradiții și obiceiuri în Dobrogea, însă unele dintre ele au fost uitate, chiar și în mediul rural. După zilele babelor urmează zilele moșilor, pentru că intrăm în altă perioadă. Dacă babele reprezintă zilele capricioase, care fac legătura anotimpului rece cu cel cald, moșii simbolizează zilele călduroase care vor veni, pentru că, vremea începe să se încălzească.

9 martie, Ziua Mucenicilor

Mulți dintre noi așteaptă cu nerăbdare ziua de 9 martie sau Ziua Mucenicilor, pentru a gusta delicioasele preparate denumite mucenici. Ei ne amintesc de bunicile care pregăteau cu multă migală opturile dulci și gustoase.

”Pe data de 9 martie avem o sărbătoare foarte importantă, mai ales la sate. Este ziua mucenicilor, o sărbătoare în care, în calendarul ortodox sunt sărbătoriți cei 40 de mucenici din Sevastia, care, se știe că au fost soldați martirizați în Armenia, în sec. IV, pentru că nu doreau să renunțe la creștinism”, a declarat pentru Discover Dobrogea, muzeograful Cerasela Dobrinescu de la Muzeul de Artă Populară Constanța.

De Ziua Mucenicilor, în Dobrogea se pregătesc două feluri de mucenici

În această perioadă, în multe sate din Dobrogea, dar și în alte zone ale țării, femeile fac copturi, așa numiții mucenici sau sfinți, în formă de 8, care este considerată cifra infinitului, cifra echilibrului cosmic.

”În Dobrogea, mucenicii sunt de două feluri, cei fierți în zeamă de nucă, cu miere și scorțișoară și cei copți în cuptor și unși cu miere. Mucenicii copți se fac în special în Moldova, dar îi regăsim și în Dobrogea. Pentru Dobrogea însă, este generalizată este rețeta cu mucenicii fierți, cu nucă și miere”, spune muzeograful Cerasela Dobrinescu.

În Ziua Mucenicilor, se spune că bărbații trebuie să bea 40 sau 44 de pahare cu vin roșu

Pe 9 martie, în Ziua Mucenicilor, se spune că bărbații trebuie să bea 40 sau 44 de pahare cu vin roșu, cu trimitere directă la cifra celor 40 de mucenici.

”Practic, cele 40 de pahare sunt în legătură directă cu numărul mucenicilor, iar cifra 44 reprezintă, de fapt, numărul zilelor care se scurg de pe 9 martie, ziua mucenicilor, până pe 23 aprilie, când se sărbătorește Sfântul Gheorghe.

Acesta, la rândul său a fost un personaj real, care a trăit în perioada împăratului roman Dioclețian, în sec II-III. Sfântul Gheorghe era și el mucenic, iar în mediile țărănești era considerat patronul regimentelor militare. Practic, prin tradiția celor 44 de pahare este o legătură directă între acești mucenici și Sfântul Gheorghe. Vinul roșu simbolizează sângele și se spune despre această licoare că le dă putere bărbaților”, povestește muzeograful Cerasela Dobrinescu.

Pe 9 martie începe și noul an agrar

Tot pe 9 martie, în Ziua Mucenicilor, în lumea satului debuta un nou an agrar și se trăgea prima brazdă. Era o brazdă simbolică, dar acest lucru se realiza în cadrul unui ritual foarte bine pus la punct.

”Pe 9 martie, plugul era sfințit de către preot, care venea și făcea o slujbă. El stropea cu aghiazmă, atât plugul, cât și brazda sau animalele.

Mai mult decât atât, prima brazdă se trăgea în propria gospodărie și apoi se mergea pe câmp. Toate acestea se făceau, pentru ca viitorul an agrar să fie de bun augur, să își asigure oamenii viitoarea recoltă.

Tot în Ziua Mucenicilor se obișnuia să se aprindă focuri în satele din Dobrogea, în curți și în grădini.

Cu acest prilej, copiii săreau peste foc, pentru ca fumul să le pătrundă în haine, în semn de purificare.

În multe culturi, fumul, care este un agent de legătură între pământ și cer, prin faptul că se înalță, este un omagiu adus divinității, dar, în același timp, este un agent purificator și toate fumigațiile acestea sunt nelipsite în riturile de purificare, la toate popoarele lumii și bineînțeles în obiceiurile tradiționale românești.

Se consideră că fumul ne ferește de boli, de grindină, iar în această perioadă se făceau focuri și în jurul livezilor, pentru a se alunga dăunătorii și se afuma gospodăria.

Practic, se închidea gospodăria într-un cerc de fum și se afuma de jur-împrejur, pentru a-și asigura gospodarii protecția împotriva a tot ceea ce este rău.

Focul este o proiecție simbolică a soarelui pe pământ, iar ca simbolistică, se ardea anotimpul vechi și îmbătrânit, pe lângă faptul că fumul are un puternic rol purificator. Practic, se ardea, simbolic, anotimpul rece”, povestește muzeograful Cerasela Dobrinescu.

În Ziua Mucenicilor sunt sărbătoriți creștinii care nu au nume de sfânt

Pe 9 martie, în Ziua Mucenicilor sunt sărbătoriți toți creștinii care nu au un nume de sfânt.

Dacă la fiecare sărbătoare religioasă sărbătorim pe cineva care poartă numele sfântului respectiv, ei bine, în această zi pot fi sărbătoriți toți cei care nu poartă un nume de sfânt.

Predicții meteorologice făcute pe 9 martie

În ziua de 9 martie se făceau, în mediul rural, predicții meteorologice.

De exemplu, se spune că dacă plouă de mucenici va ploua de Florii și de Paște.

De asemenea, dacă tună se zice că vara va fi îmbelșugată. Toate aceste predicții se întâlnesc la majoritatea sărbătorilor.

La sate, mucenicii se mâncau în jurul focului

În mediul rural se obișnuia ca mucenicii, fie ei copți sau fierți în zeamă să se mănânce în jurul focului. După ce se stingea focul, cenușa era împrăștiată în jurul caselor și al adăposturilor de animale, nu se lăsa în locul în care a ars focul respectiv, am aflat de la muzeograful Cerasela Dobrinescu.

”În unele zone din sud-estul țării exista obiceiul ca pământul să fie bătut cu bâtele, de către copii, ca să iasă căldura și să intre gerul în pământ.

Era și o formulă pe care o spuneau copiii în timp ce băteau cu bâtele: ”Intră frig și ieși căldură, pentru plug și arătură”. Toate acestea se făceau în vederea unor recolte bogate.

Tot în ceea ce privește începutul anului agrar, dacă se trăgea prima brazdă, putem spune că uneltele agricole, fiarele de plug erau pregătite încă din luna februarie, fapt pentru care aceasta poartă și numele de Făurar, pentru că se făureau, se puneau la punct uneltele pentru viitorul an agrar”, precizează muzeograful Cerasela Dobrinescu.

Pe 25 martie, de Buna Vestire este și Ziua Cucului

Primăvara vine cu multe tradiții în satele din Dobrogea. După această perioadă a mărțișoarelor, a babelor și a mucenicilor, pe data de 25 martie avem Buna Vestire, o altă sărbătoare cu semnificație religioasă.

”Pe 25 martie se sărbătorește vestirea Fecioarei Maria de către arhanghelul Gavril, care îi spune că îl va aduce pe lume pe Isus.

În satele tradiționale, în această perioadă, pe lângă faptul că este o zi în care se dă dezlegare la pește, se fac pomeni și praznice, se consideră că pământul este blagoslovit, în sensul că se înmulțesc insectele, sosesc rândunelele și celelalte păsări, totul înverzește, pentru că ne aflăm în plină primăvară și începe să cânte cucul.

Acesta este ziua cucului, o pasăre oraculară. Chiar și noi avem în Muzeul de Artă Populară Constanța câteva ștergare decorate cu acest motiv.

Legendele spun că pe perioada iernii, cucul a fost transformat în uliu, iar acum, de Buna Vestire revine la forma sa inițială și începe să cânte.

Se spune că, dacă în această perioadă ai buzunarele goale vei avea ghinion. Nu trebuie să fii flămând sau supărat de Buna Vestire și, foarte important, să nu dormi când cântă cucul, pentru că se spune că vei fi somnoros tot anul.

Din punct de vedere meteorologic se spune că dacă vremea va fi frumoasă de Buna Vestire, așa va fi și de Paște.

De asemenea se aprind focuri și în această zi, dar mai mult la marginea cimitirelor. Dacă în perioada mucenicilor, focurile ardeau în gospodării, de Buna Vestire, focurile se aprindeau la marginea cimitirului, pentru a vesti morților venirea primăverii și se fac pomeni și praznice, în memoria celor plecați dintre noi”, am aflat de la muzeograful Cerasela Dobrinescu.

Toate fotografiile din acest articol sunt realizate de Alex Andronic.

March 8, 2021
Arheologia subacvatică, mărul discordiei între Ministerul Apărării și cel al Culturii

Arheologia subacvatică este un domeniu extraordinar, iar cercetătorii constănțeni au descoperit numeroase artefacte în timpul scufundărilor în Marea Neagră. Din păcate, ei nu își mai pot practica meseria, chiar dacă au făcut cursuri și au atestat în acest sens, deoarece reprezentanții Centrului de Scafandri consideră că ar trebui să facă o pregătire în cadrul unității militare. România devine astfel, singura țară lume care condiționează activitatea arheologilor subacvatici de efectuarea unor cursuri într-un centru militar.

Arheologia subacvatică, un domeniu nou, căruia i se pune piedici

Profesionalismul și pregătirea arheologilor subacvatici de la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța au fost puse la îndoială în ultima vreme, deși, activitatea lor de pionierat a scos la iveală multe vestigii și artefacte antice din Marea Neagră.

Ca urmare a materialelor ce vizează discreditarea arheologilor subacvatici, reprezentanții Muzeului de Istorie își exprimă susținerea și încrederea în profesionalismul acestora. Ei spun că cercetătorii din cadrul instituției de cultură sunt atestați în domeniul arheologiei subacvatice de către Centrul Internațional de Arheologie Subacvatică Zadar, abilitat de către UNESCO să formeze specialiști.

”Biroul de Arheologie Subacvatică funcționează din anul 2016 în cadrul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, iar problemele au apărut cam de la sfârșitul anului 2019.

Noi am încercat să explicăm, să rezolvăm această situație, dar la un moment dat am și renunțat, pentru că ni s-a pus în vedere că nu mai putem face lucrări de scufundări și am încercat să ne facem meseria așa cum putem.

Ministerul Culturii ne susține, dar reprezentanții Centrului de Scafandri Constanța consideră că ar trebui să facem o pregătire în cadrul unității militare respective. Noi sau alți colegi mai tineri, pentru că, spun ei, noi avem o vârstă mai înaintată și nu mai putem să practicăm această meserie de arheologi subacvatici”, a declarat pentru Discover Dobrogea arheologul Cătălin Dobrinescu.

Arheologia subacvatică trebuie reglementată, pentru a nu intra în derivă

Deși se face arheologie de peste 140 de ani în Dobrogea și avem multe informații despre artefactele de pe uscat, știm prea puține lucruri despre vestigiile din mare. Acest lucru l-a determinat pe arheologul Cătălin Dobrinescu să se specializeze în domeniul arheologiei subacvatice.

”În cadrul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța avem specialiști care lucrează în domeniul arheologiei subacvatice. Suntem pregătiți în străinătate, pentru că România nu are o instituție academică în care să poată fi antrenați astfel de specialiști.

Ministerul Culturii, prin Centrul UNESCO a decis să ne trimită la Institutul de Arheologie din Croația, abilitat de către UNESCO să formeze specialiști. Astfel, am lucrat pe șantiere arheologice subacvatice, alături de specialiști din diverse zone ale lumii, persoane recunoscute în domeniu de lumea științifică, am susținut niște examene și cu atestatul obținut și recunoscut de statul român, de Ministerul Culturii, practicăm arheologia subacvatică.

Cei mai mulți dintre noi provenim din arheologia de uscat, adică, înainte să devenim arheologi subacvatici am fost ani buni, arheologi de uscat.

De altfel, o regulă a celor de la Centrul UNESCO este ca toți cei care se prezintă la cursurile de arheologie subacvatică să facă parte din Registrul Arheologilor din România, să fie angajați ai unei instituții abilitate care desfășoară lucrări arheologice, recunoscută în statul respectiv și să fie scafandri recreaționali cu atestat internațional. Abia apoi, după ce aceste condiții sunt îndeplinite, candidații se pot să se înscrie la curs și pot să fie admiși sau nu”, afirmă arheologul Cătălin Dobrinescu.

Acreditările și atestatele arheologilor subacvatici sunt recunoscute în peste 170 de țări, mai puțin în România

Este foarte ciudat faptul că acreditările și atestatele arheologilor subacvatici din Constanța sunt recunoscute în peste 170 de țări, dar, în România, ei nu-și pot practica meseria pentru care s-au pregătit.

Nici măcar politicienii nu înțeleg care este problema, dar, se pare că nici nu încearcă să afle cum o pot soluționa, pentru că situația privind arheologia subacvatică trenează din 2019. Am discutat cu vicepreședintele Consiliului Județean Constanța, Petre Enciu, care a afirmat că există o problemă la Muzeul de Istorie, pentru că arheologii subacvatici nu sunt atestați. Totuși, nu a stat nimeni de vorbă cu acești cercetători, specialiști care au înființat pentru prima dată în România un Birou de Arheologie Subacvatică.

”Acreditările și atestatele noastre sunt recunoscute în peste 170 de țări. Practic, putem să lucrăm oriunde în cadrul Uniunii Europene și nu numai, în baza cardurilor de scufundare recreațională și a atestatelor de arheolog.

Probleme întâmpinăm doar la noi în țară, pentru că tot o instituție a statului român nu ne recunoaște atestatele. Am lucrat în străinătate, pe șantiere arheologice din Europa, am participat la proiecte importante ale Uniunii Europene și nu am avut nicio problemă privind nerecunoașterea autorizației.

Eu fac parte dintr-o Organizație a Arheologilor Subacvatici Europeni și toți au fost uimiți să afle ce se întâmplă în România.

Și aceasta, cu atât mai mult, cu cât statul român a acceptat Convenția UNESCO din 2001 de la Paris, privind Patrimoniul Submers Subacvatic. Parlamentul României a adoptat Convenția în 2006 și ea este baza, fundamentul pe care se pot construi legislația și procedurile pentru arheologia subacvatică”, spune cu multă dezamăgire arheologul Cătălin Dobrinescu, despre a cărui activitate am scris mai multe informații, în acest articol.

Interese sau dezinteres față de arheologia subacvatică?

Nu ar fi prima dată când România este mai catolică decât Vaticanul, iar în situația arheologilor subacvatici au apărut foarte multe ipoteze. De la interese ascunse ale anumitor instituții, până la incompetență sau dezinteresul politicienilor, toate par credibile, tocmai pentru că nimeni nu dorește să se implice să rezolve o problemă simplă, care în toate statele europene este reglementată.

”Nu prea a venit lumea să vorbească cu noi și să se intereseze de acreditările pe care le avem pentru a practica arheologia subacvatică. Într-adevăr, legislația nu este foarte clară, dar nu e problema noastră.

Noi primim niște ordine și autorizații de la Ministerul Culturii, în baza cărora trebuie să efectuăm niște cercetări arheologice, pe uscat sau sub apă. Singura entitate care ne autorizează și de care ținem cont, este Ministerul Culturii.

Noi trebuie să facem aceste lucrări conform standardelor și procedurilor adoptate de către minister și prin legislația aflată în vigoare în România.

Problema este că au apărut discuții în ultimii doi ani cu Centrul de Scafandri din Constanța, care consideră că trebuie să avem și o atestare de la respectiva unitate militară.

Dar, aceasta nu este problema noastră. E o chestiune care trebuie rezolvată între cele două ministere, al Culturii și al Apărării Naționale și ar fi bine ca această situație, pentru interesul național al patrimoniului și al arheologiei să fie soluționată, dar noi nu putem să facem ceva în această privință.

Este, mai degrabă, o problemă interministerială care trebuie rezolvată, pentru că altfel se creează confuzie în toată această situație privind arheologia subacvatică, respectiv dacă trebuie sau nu să fim atestați și de către Ministerul Apărării”, a precizat arheologul Cătălin Dobrinescu.

Cătălin Dobrinescu: ”Simțim presiuni din anumite părți în ceea ce privește munca noastră”

”Au apărut mai multe materiale în ultima vreme, care pun la îndoială rigoarea științifică și profesionalismul specialiștilor Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, cu privire la raportul de diagnostic arheologic din zona Cazinoului din Constanța, realizat în cadrul proiectului național Protecția și reabilitarea litoralului românesc al Mării Negre, în zona Tomis-Cazio Constanța”, au precizat reprezentanții muzeului.

”Simțim presiuni din anumite părți în ceea ce privește munca noastră. Sunt oameni care consideră că au o pregătire mai bună decât a noastră sau care au impresia că dacă practică diving-ul sau dacă descoperă ceva, automat devin și arheologi.

Eu am propus Ministerului Culturii, ca, împreună cu colegii de la București, care au aceeași pregătire ca noi, să formăm un Centru Național de Arheologie Subacvatică, în subordinea ministerului, pentru că astfel am fi protejați și de anumite presiuni.

Până una, alta, specialiștii din cadrul Muzeului de Istorie sunt cei acreditați de către Ministerul Culturii să facă astfel de lucrări de arheologie subacvatică. Și aceasta, deoarece arheologia se face de către arheologi și este o știință care necesită foarte mult timp, pregătire, lucrări în numeroase șantiere arheologice, la care participăm lună de lună și an de an.

Sunt sigur că există o confuzie sau o neînțelegere, dar lucrurile vor fi lămurite. Noi am aplicat metodele de cercetare în conformitate cu legislația și, până acum, rezoluțiile noastre, date de specialiștii Ministerului Culturii au fost pozitive, nu există umbră de îndoială asupra cercetărilor științifice și nici asupra moralității noastre, pentru că s-a pus și problema moralității în articolele apărute în presă”, afirmă arheologul Cătălin Dobrinescu.

România, țara în care toți se pricep la fotbal și la arheologie

”Referitor la anumite date care au apărut în presă, potrivit cărora nu facem cum trebuie lucrările de la Cazinoul din Constanța sau cele privind lărgirea plajelor din Mamaia, vă pot spune că noi, doar în baza autorizației emise de Ministerul Culturii ne deplasăm și facem un diagnostic arheologic non-intrusiv. Noi nu putem să facem lucrări decât în baza legii și a unor reguli impuse de către cel care apără patrimoniul submers, respectiv Ministerul Culturii.

În baza acestor diagnostice arheologice se fac niște propuneri. S-a vehiculat că noi dăm niște certificate de descărcare, de deplasare și așa mai departe.

Raportul acesta trece printr-un filtru, tocmai de aceea, Ministerul Culturii are la dispoziție câteva comisii importante. Una dintre ele este Comisia Națională de Arheologie, care are 21 de arheologi cu experiență în domeniu și care analizează astfel de rapoarte, indiferent că ele sunt realizate pentru lucrări pe uscate sau submerse.

De-abia în urma unei analize minuțioase a Comisiei Naționale de Arheologie se acceptă sau nu raportul. De asemenea, comisia poate propune modificări, iar dacă există neclarități, are dreptul să le ceară arheologilor care întreprind cercetările și diagnosticele să aprofundeze tema.

Apoi, există Comisia Monumentelor Istorice, o altă structură importantă a Ministerului Culturii. Sunt filtre care verifică rapoartele. Noi putem să scriem orice în rapoartele noastre, însă nu ar trece, pentru că sunt specialiști care le verifică. Sistemul este creat tocmai pentru a putea să oprească un presupus abuz sau o neregulă din partea arheologilor.

Noi avem diagnosticele acestea arheologice, valori de teren non-intrusive, care se fac pe nisip, în baza unor scanări care cuprind întreaga suprafață. Facem, de asemenea, scufundări.

În cazul în care apar anomalii, trebuie să filmăm și să fotografiem. Apoi, analizăm toate aceste date și întocmim un raport care este înaintat ministerului și trece prin niște comisii.

La sfârșit, după ce trec prin ochii a zeci de specialiști se dau niște decizii. Nu se poate spune că se încearcă să se ascundă ceva, din contră, noi asta ne dorim, să găsim ceva, pentru că aceasta este meseria noastră.

În urma unor astfel de diagnostice avem descoperiri remarcabile pe platforma continentală a Mării Negre, care, la un moment dat vor fi publicate”, afirmă Cătălin Dobrinescu.

În privința lucrărilor de la Cazinoul din Constanța, ce prevede acel raport, care este obligația arheologilor?

”Există un studiu de 40 de pagini, un raport la care au participat mai mulți colegi de la Muzeul din Constanța, unii arheologi, alții specializați în perioada modernă-contemporană. În acel raport se spune clar că zona este de maxim interes științific din punct de vedere arheologic și istoric.

În condițiile acestea, noi am propus supravegherea arheologică, iar Comisia Națională, care cunoaște foarte bine Zona Peninsulară și știe că acolo sunt și pot apărea lucruri foarte importante a considerat că este cea mai bună soluție.

Înainte să se apuce constructorul să scoată vreo piatră de acolo sau să demareze lucrările, trebuie să existe un contract de supraveghere arheologică, cu o instituție abilitată, nu știm dacă instituția noastră sau alta. Dar, condiționează prezența constructorului de cea a arheologului la fața locului, încă de la început, pentru că în zonă sunt artefacte.

Acolo se vor ridica o parte din pietrele care au fost folosite la construcția digului vechi, pe partea dinspre mare de pe faleza de la Cazinoul Constanța. Pietrele acelea, probabil că au fost luate acum 100 de ani și din Tomis, poate au inscripții pe ele, poate găsim sub ele artefacte, de aceea s-a procedat la obligativitatea supravegherii, pentru că, dacă apar lucruri interesante, supravegherea se poate transforma în cercetare arheologică.

Aceasta presupune o altă procedură, care blochează constructorul, prin lege, să stopeze lucrările pe un anumit perimetru. Lucrurile sunt foarte clare din punctul nostru de vedere, al Ministerului Culturii și al Comisiei Naționale de Arheologie, care au dat o rezoluție în acest sens.

Lucrările nu au început, dar, când vor demara, vor avea arheologii la fața locului. Iar în momentul în care apar elemente, iar zona nu va fi afectată, conform Convenției UNESCO se va da o arie de protecție și vestigiile vor fi în continuare vizitate de cluburile de dive, iar turiștii vor putea să le vadă. Ideea este să nu le scoatem din apă, pentru că este mult mai bine să le păstrăm în mediul lor”, a mai spus Cătălin Dobrinescu.

Arheologia este o știință, însă se creează o confuzie între partea de cercetare, cea de recreațional și partea militară

Trebuie să ținem cont de faptul că arheologia este o știință, iar în activitatea arheologilor se află ani de muncă, de bibliotecă, de șantiere.

”Noi avem ani întregi adunați pe șantierele arheologice, bătuți de vânt, pe apă, sub apă, pe uscat, iarnă, vară, pentru că arheologia este o știință cumulativă.

Nu poate un scafandru să se ocupe de arheologie. Scafandrii, centrele de dive, chiar și scafandrii militari, toți putem lucra împreună, să dezvoltăm proiecte culturale împreună. Noi suntem deschiși către ceilalți care fac scufundări, recreaționale sau militare și să dezvoltăm ceva pentru orașul nostru. Nu suntem împotriva acestor centre, dar este ca și cum noi, niște civili, niște cercetători, ne ducem către Centrul de Scafandri și le spunem cum să facă treaba lor militară.

Se creează o confuzie între partea de cercetare, cea de recreațional și partea militară. Aici, lucrurile trebuie reglementate de către ministere, pentru lucrurile acestea nu fac bine nimănui. Începem să ne contestăm între noi, în condițiile în care lumea științifică este deschisă pentru conlucrare cu celelalte entități.

De aici apar reclamații, suspiciuni, oameni care consideră că ei sunt cei mai buni în domeniul acesta.

Este ca și cum un pacient ar trebui să aleagă dacă preferă să îl opereze brancardierul sau un medic specialist, pentru că așa se pune problema în privința arheologiei subacvatice.

Trebuie să lăsăm arheologia arheologilor, pentru că, dacă amestecăm meseriile și fiecare contestă calificarea celuilalt, acest lucru nu duce la nimic bun”, a declarat pentru Discover Dobrogea, arheologul subacvatic Cătălin Dobrinescu.

În condițiile în care aceste nereguli și conflicte afectează deja activitatea arheologilor subacvatici din Constanța, sperăm că autoritățile abilitate vor lua rapid o decizie și vor reglementa situația, așa cum este legiferată în toate statele europene, fără să existe presiuni asupra cercetătorilor, a căror muncă este recunoscută.

March 4, 2021