Discover Dobrogea

Tag: portul constanta

Primele șine de cale ferată din Portul Constanța, vechi de peste un secol, scoase din uz

Primele șine de cale ferată românești, produse la Uzina Reșița, dar și austriece, construite la începutul anilor 1900, s-au regăsit în Portul Constanța până de curând.

Șine de cale ferată, vechi de peste un secol, în Portul Constanța

Șinele vechi de cale ferată, care nu mai corespund standardelor au fost scoase din uz, cu ocazia lucrărilor efectuate prin Prioritatea 1 și Prioritatea 2 în Portul Constanța. Prin aceste proiecte se reconstruiesc peste 43 de kilometri de cale ferată, în cadrul lucrărilor de reparații și întreținere a infrastructurii feroviare care se au început anul trecut și se vor finaliza în luna septembrie 2023.

Au fost găsite șine de cale ferată, din anii 1913, 1915 dar și din 1939. Șinele de la începutul anului 1900 se aflau pe liniile ce asigurau legătura către silozurile de cereale, care au fost construite de inginerul Anghel Saligny în anul 1909.

La inaugurarea celor trei silozuri a participat inclusiv Regele Carol. Nu a lipsit de la eveniment nici Anghel Saligny, întemeietorul școlii inginerești în domeniul construcțiilor din România, cel care a realizat multe proiecte în Portul Constanța, între care și tunelul care îi poartă numele.

Alte linii ferate vechi sunt cele de la Gara Maritimă din Portul Constanța, care a fost inaugurată în anul 1934.

Și Tunelul Palas sau Carol I cum se numea inițial, proiectat în anul 1902 de către Anghel Saligny, a avut șine de cale ferată construite la începutul anilor 1900.

March 31, 2023
Arhitectul Victor Ștephănescu, autorul Catedralei Încoronării, a realizat lucrări importante și în Constanța

Expoziția ”Arhitectul Victor Ștephănescu, autorul Catedralei Încoronării de la Alba Iulia” poate fi vizionată în holul de la parter al Bibliotecii Județene ”Ioan N. Roman” Constanța, până pe 30 decembrie 2022. Aceasta este realizată cu ocazia evenimentelor generate de Ziua Națională a României și împlinirea a 100 de ani de la încoronarea Regilor României, de către arhitectul Radu Cornescu.

Expoziția se referă cu precădere la construcția Catedralei de la Alba Iulia, la evenimentul Încoronării și la alte construcții importante realizate în țară și la malul mării, după proiectele arhitectului Victor Stephănescu. Textele și fotografiile din acest articol îi aparțin arhitectului constănțean Radu Cornescu.

Arhitectul Victor Ștephănescu – proiectele de la malul mării

O personalitate deosebită ca a arhitectului Victor Ștephănescu pare să-i fi atras pe mai marii urbei constănțene, care plănuiau construcția unei moschei de amploare în oraș, mai ales după ce mulți au admirat geamia proiectată de el, de la Pavilionul Dobrogei din București din 1906, cu ocazia căreia se aniversau 40 de ani de domnie a lui Carol I și 25 de ani de când România a devenit regat.

Moscheea trebuia construită pe locul vechii geamii Sultan Mahmud al II-lea, în apropiere de Piața Ovidiu și, odată luată decizia, în 1909, ca Victor Ștephănescu să se ocupe de lucrare, acesta a plecat în Turcia pentru a se documenta. Se pare că și el a fost atras de aceste locuri, dovadă fiind implicarea sa majoră în realizarea mai multor clădiri însemnate de aici, între anii 1909 și 1940.

Cele mai importante construcții de pe litoral ale arhitectului, sunt: Moscheea Carol I, Palatul Comunal – azi Muzeul de Istorie și Arheologie, Casa Pariano – azi Muzeul Jalea, Casa Cănănău – fostul sediu al Consulatului Chinez la Constanța, Casa Ecsarhu – azi dispărută, reamenajarea Cuibului Reginei de pe digul din nord – dispărut, Sediul Bursei Noi din Portul Constanța, Sediul Pompierilor din Port, Vila Luceafărul, Vila Pretorian – dispărută și Cazinoul din Mamaia, Conacul Rădulescu din Moșneni, clădirea Uzinei Electrice din Balcic. Tot el s-a ocupat de sistematizarea Pieței Ovidiu.

Recomandările făcute de arhitectul Victor Ștephănescu pentru Cazinoul din Constanța

Prima ”întâlnire” a lui Ștephănescu cu orașul Constanța se produce în 1909, odată cu contractarea lucrării Moscheei Carol I, dar și cu altă ocazie, când consilierii comunali au chemat mai mulți arhitecți pentru consultări cu privire la Cazinoul din Constanța. Arhitectul Victor Ștephănescu propune noi funcțiuni pentru Cazinou, la subsol și la etaj, face planurile pentru scena sălii de spectacole de la etaj, extinderea cabinelor pentru actori, pentru decoruri și prevede ”mașinăriile” care le vor manipula. Totodată face un deviz foarte detaliat cu ce lucrări mai trebuie realizate, inclusiv spațiile care au fost menționate de alți doi arhitecți renumiți – Dimitrie Maimarolu și Ion Mincu, spații care însă se vor realiza în 1912, la doi ani după inaugurare.

Toate aceste modificări au fost însușite de Daniel Renard, autorul de facto al Cazinoului, schimbări pe care le-a făcut integrând noile spații în același stil: Art Nouveau.

Clădirea Cazinoului, la început, nu a avut un subsol funcțional. Totuși, infrastructura construcției a fost gândită de Renard ca pe viitor să se poată folosi subsolul. Spațiul acestuia era parțial îngropat, unele încăperi fiind complet astupate, iar la altele având doar o înălțime mică pentru inspectare.

Victor Ștephănescu propune decopertarea completă a acestui nivel și izolarea pereților dinspre mare, iar spațiile astfel rezultate urmând a cuprinde mai multe funcțiuni: centrala termică, grupuri sanitare, pivniță de vinuri, alte spații de depozitare și chiar o parte din bucătărie, aceasta necesitând un spațiu mai mare decât cel de la parter. Apariția subsolului a necesitat și construirea a două scări noi, una exterioară și una interioară, aceasta cu acces chiar din holul principal.

O ultimă recomandare făcută de arhitectul Victor Ștephănescu a fost realizarea a încă unui salon la etaj, în paralel cu sala de spectacole, dar orientat spre mare, deasupra restaurantului de la parter, închizându-se în acest fel terasa destul de mare de aici. Astfel, o a doua modificare majoră, s-a făcut în anul 1914.

Arhitectul Victor Ștephănescu a proiectat și Moscheea Carol I din Constanța

Moscheea Carol I este începută în 1910 și inaugurată pe 31 mai 1913, prin efortul depus de autoritățile statului român. Ea este amplasată pe locul vechii geamii ”Mahmud al II-lea”, construită în 1823, care se afla în stare de degradare, nemaifiind funcțională. La realizarea ei, arhitectul Victor Ștephănescu a colaborat cu inginerul Gogu Constantinescu, un expert recunoscut pe plan internațional, Moscheea fiind printre primele construcții din beton-armat din România.

Cu o suprafață construită de 460 mp, clădirea este structurată pe mai multe nivele: demisol, parter cu supantă și minaret. Se intră în moschee de pe str. Crângului mai întâi într-o curte interioară, unde de-o parte și de alta, se află spălătoare necesare ritului de abluțiune, purificarea religioasă la orientali. De aici se intră într-un hol din care în dreapta se accede la minaret, până la care se urcă 142 de trepte sau la stânga unde este o cameră a administratorului și scara cu acces la demisol sau la supantă, balconul femeilor. Din hol se ajunge în corpul principal, un pătrat cu dimensiunile de 14,30 x 14,30 metri, având în centru patru coloane pe care se sprijină cupola prin intermediul unor arce mari.

Moscheea Regală este o construcție deosebită, cu înălțimi impunătoare: 6 metri zidurile curții interioare, 14,50 metri corpul principal, 26,30 metri la partea superioară a cupolei, 42 metri înălțimea minaretului. Porticele curții interioare, corpul principal, umbrarul balconului și contraforții sunt acoperiți cu țigle-solzi și cu olane de coamă, iar cupola și turnul minaretului sunt acoperite cu mozaic. Prin volumul său, moscheea se impune în Peninsulă alături de celelalte lăcașe de cult ale diferitelor etnii.

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța a fost realizat după planurile realizate de arhitectul Victor Ștephănescu

Clădirea care domină Piața Ovidiu, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, a fost sediul Primăriei, numită la vremea aceea Palatul Comunal. Construcția ei a fost începută în anul 1911 după planurile realizate de arhitectul Victor Ștephănescu și terminată cu întârziere din cauza războiului, în 1921. Având dimensiuni exterioare de 47 x 38 metri și o înălțime de 42 metri până în vârful turnului, cu o suprafață a parterului de 1668 mp., clădirea, lucrată în stil neoromânesc, are aspect monumental. Ea se întinde pe verticală pe 5 nivele: subsol, parter, două etaje și mansardă.

Pe vremea când era primărie, spațiile interioare aflate pe cele patru laturi ale clădirii, cu o curte interioară la mijloc, aveau diferite funcționalități. La subsol era amenajată o cramă-berărie încăpătoare, pentru 300 de consumatori, cu toate anexele necesare.

La parter se găseau Serviciul Percepției Comunale, Casieria, Serviciul Medical, Serviciul de Igienă a orașului, precum și două săli mari, în lateralele clădirii – o cafenea-cofetărie și un restaurant, având intrările prevăzute cu terase – porticele acoperite, care astăzi adăpostesc vestigiile antice.

La etaj, în traveea centrală, se găsea Sala de Consiliu care avea înălțimea pe două niveluri și o logie monumentală spre Piața Ovidiu. De o parte și de alta a acesteia se aflau Sala de Căsătorii și Cabinetul Primarului. Pe celelalte 3 laturi ale acestui etaj se găseau Secretariatul, Serviciul Juridic și cel de Contabilitate. La etajul al doilea se aflau alte servicii, printre care cel de Arhitectură, Serviciul Tehnic și Edilitar, Arhivele. Alte servicii se aflau la mansardă. Primăria a funcționat aici până în anul 1977 când s-a mutat în noua clădire din Parcul Arheologic (Casa Albă), în locul ei mutându-se Muzeul Arheologic care funcționase până atunci în clădirea Arhiepiscopiei.

În Primul Război Mondial, Constanța cade pradă trupelor inamice (octombrie 1916). Pe timpul ocupației, multe case au fost devastate și românii care nu s-au refugiat au fost maltratați sau chiar uciși. Statuia ”Avântul Țării” din fața fostului Palat Regal a fost distrusă de bulgari și aceeași soartă era s-o aibă și statuia lui Ovidiu, care însă a fost repusă la loc, pe soclu, de nemți. După război, după plecarea trupelor de ocupație, cele mai multe edificii importante din Constanța erau într-o stare deplorabilă, inclusiv Palatul Comunal, refacerea lui durând 3 ani, între 1919 și 1921.

Sistematizarea Pieței Ovidiu, un alt proiect realizat de arhitectul Victor Ștephănescu

O decizie importantă în care va fi implicat arhitectul Victor Ștephănescu a fost cea privind amplasamentul pe care se va construi Palatul Comunal și, cu această ocazie, proiectarea sistematizării Pieței Ovidiu.

Piața, până la stabilirea că aici este cel mai adecvat loc pentru Primărie, era de fapt împărțită în două: privită în plan se poate spune că arăta ca două triunghiuri cu vârful comun – spre sud era piața civică în mijlocul căreia trona statuia lui Ovidiu, iar spre nord era o piață care devenea comercială în zilele de sâmbătă și duminică, în timpuri mai îndepărtate, aici organizându-se oborul.

Existau două străzi, Thetis și Neptun, care coborau din cele două piețe și care se uneau la vale într-una singură. Aceasta debușa în port pe sub podul de cale ferată, care avea un traseu paralel cu str. Ovidiu și care avea cap de linie în locul unde acum statuia lui Anghel Saligny veghează intrarea în port.

Conform planurilor semnate de Ștephănescu, casele, grajdurile și barăcile pe o suprafață considerabilă au fost demolate, făcând loc unei piețe unice, dreptunghiulare, în axul căreia a fost înălțat Palatul Comunal, spre port.

Pe același ax, în centrul pieței, va fi mutată statuia lui Ovidiu, cu fața spre actualul Port Tomis.

Pe bulevardul Elisabeta erau cele mai frumoase case din oraș

După 1900, pe bulevardul Elisabeta, mai-marii orașului își vor construi unele dintre cele mai frumoase case din oraș, astăzi majoritatea figurând pe lista monumentelor istorice. Casa Pariano – astăzi Muzeul Ion Jalea, Palatul Manissalian – bombardat și distrus în 1941, Casa Pâslă, Casa Bârzănescu, Casa Cănănău, Casa Zottu, Casa Cuculis, Casa Șomănescu și Casa Pilescu. Ștephănescu este autorul a două dintre ele – Casa Pariano și Casa Cănănău.

Casa Pariano, care astăzi găzduiește Muzeul Ion Jalea, la intersecția b-dului Elisabeta cu str. Arhiepiscopiei, a fost printre primele comenzi particulare, în 1913, pe care Victor Ștephănescu le are în Constanța și naște și o controversă. Această casă de pe malul mării, care va domina peste ani intrarea în Portul Constanța, a aparținut prefectului județului Constanța, Constantin Pariano. Surpriză: la Arhivele Statului, proiectul care a obținut autorizația de construcție de la Primărie nu seamănă deloc cu clădirea actuală, nici ca formă sau volum, nici ca fațade și nici ca funcțiuni interioare. În acest proiect se recunoaște perioada scurtă prin care a trecut Victor Ștephănescu, și anume- o combinație dintre stilul victorian cu elemente stilistice neoromânești, așa cum îl vom vedea și la Casa Cănănău, fostul consulat chinez. Era perioada când se terminaseră lucrările la Biserica Anglicană din București. Casa Pariano era o clădire impunătoare cu coloane masive și un foișor peste etajul 1 care îi dădea un accent pronunțat. Dar s-a întârziat construirea ei și a venit războiul.

În condițiile refacerii de după conflagrație, Pariano a schimbat proiectul inițial, care era mai grandios și clădirea ar fi costat mult mai mult. Actuala clădire, lucrată într-un stil neo-brâncovenesc și realizată între 1920-1922, este pusă de cercetători tot pe seama lui Victor Ștephănescu, dar nu există o dovadă clară. La Arhivele Statului nu se găsește nici un document al acestui din urmă proiect – multe acte ale diferitelor clădiri aflate în arhivele Serviciului Tehnic al Primăriei Constanța s-au pierdut sau au fost distruse în cele două războaie prin care a trecut orașul.

Casa Cănănău, un monument istoric realizat de arh. Victor Ștephănescu

În dreptul Casinului – cazinoul al II-lea, 1892-1910, peste stradă, între casele Zahariade și Zottu a funcționat mult timp Teatrul de Vară. Acesta avea acces direct atât din b-dul Elisabeta, cât și din str. Vânătorilor – în spate. Acest teren, care a aparținut lui Gh.F. Lusi, a fost utilizat pe timpul sezoanelor de vară pentru ”Low Tennis” și pentru ”un mic Teatru de Vară”. Atât Casinul, cât și Teatrul de Vară au rezistat aici doar până în anul 1920. Casinul, care era realizat în mare parte din lemn, a fost demolat imediat după inaugurarea celui de-al treilea Cazinou, cel existent astăzi.

Teatrul de Vară, funcționând doar în sezon, a fost și el desființat, iar terenul a fost cumpărat de la Gh. F. Lusi de către Titus Cănănău, primar al Constanței între 1910-1912, acesta construindu-și aici, în 1913, o vilă impunătoare proiectată de arh. Victor Ștephănescu. Clădirea, în stil victorian, dar având și elemente neoromânești, este impunătoare, având înălțimi mari ale nivelelor. Și acoperișul, conceput cu înclinație accentuată, îi întregește expresia majestoasă.

Regimul de înălțime al Casei Cănănău este de D+P+1, având un pod foarte înalt, distanța de la trotuar la coama acoperișului fiind de 20 de metri. La demisol se aflau spații de depozitare (mai târziu și o centrală termică). Parterul era grandios și avea trei intrări: una principală, chiar prin față (astăzi aceasta este blocată și aici există acum o logie spre stradă), una laterală, cu acces tot din b-dul Elisabeta și una posterioară, cu acces de pe str. Luntrei.

Intrarea principală era folosită numai în cazuri de protocol, în mod curent se folosea intrarea laterală, de unde, prin intermediul câtorva trepte se ajungea într-un hol imens având pe fundal o scară grandioasă ce urca la etaj. De-o parte și de alta a acestui hol se aflau un salon și un birou – spre stradă, iar spre spate- bucătăria și sufrageria, un grup sanitar, o cameră pentru servitori și o scară secundară cu acces spre demisol sau etaj. Etajul avea două dormitoare mari spre stradă, cu o baie comună între ele. Din holul cu scara principală se ajungea la alte două dormitoare, iar în spate exista un atelier fotografic, care avea și o mică cameră obscură, încă o baie, camera servitorilor și scara secundară de unde se putea accede și în pod. Coșurile de fum ale sobelor și șemineelor sunt și ele foarte înalte și intră în compoziție cu acoperișul, întreaga volumetrie dându-i clădirii un aer victorian.

Detaliile, prin diversitatea de elemente ale fațadelor, completează armonios compoziția casei. Tâmplăria cu forme dreptunghiulare alternează cu forme terminate în boltă. Înălțimea mare a etajului permite ca golul boltit de la etaj, cu acces la terasa-balcon dinspre stradă, să fie înscris într-o mini-nișă care se termină cu un arc frânt. Placajul de piatră al clădirii urcă pe hornuri printre țiglele-solzi ale acoperișului; cele două coloane solide ale porticului de la intrare – astăzi transformat în logie- susțin balconul din axul central. Fațada principală e completată de vasele ornamentale masive, de colțurile rotunjite, de bovindoul salonului de la parter care se termină cu un balcon semioval ce conține frize decorative – având ca motiv frunze de castan, dând o imagine romantică unei case cu o priveliște extraordinară spre mare.

Casa Ecsarhu a fost proiectată de arh. Victor Ștephănescu în stil neoromânesc monumental

Casa Ecsarhu de pe str. Arhiepiscopiei, proiectată în 1912 de către Arh. Victor Ștephănescu pe 4 niveluri – subsol, parter și două etaje, în stil neoromânesc monumental, astăzi nu mai există. Din cauza unor probleme de fundare și a neîntreținerii corespunzătoare în timp, ea a fost mai întâi remodelată și modificată în anii socialismului (după 1959), fiind transformată dintr-o clădire cu apartamente și magazine la parter, într-o clădire care adăpostea primul Muzeu de Artă al Constanței.

Până la urmă, din cauza precarității structurii de rezistență și a existenței pregnante a igrasiei, această clădire a fost demolată. Pe locul ei, astăzi este Casa Parohială a Monseniorului Bisericii Catolice Sf. Anton din Padova.

Casa Ecsarhu, o clădire masivă cu o deschidere la stradă de 46,70 metri, avea patru intrări cu bovindouri deasupra, creând patru regiștri mai înalți, apărând ca niște turnuri față de restul fațadei. Din cauza sobrietății, a încărcării cu ornamente, a rigurozității ferestrelor atât pe orizontală, cât și pe verticală, clădirea avea un aspect mai apropiat de un sediu administrativ decât de un bloc de locuințe.

Cazinoul din stațiunea Mamaia, opera arh. Victor Ștephănescu

După anul 1930, la inițiativa viceprimarului Scarlat Huhulescu, se pune problema demarării lucrărilor pentru Cazinoul din Mamaia. În 1933, Primăria Constanța colaborează cu arh. Constantin Iotzu, profesor la Școala Superioară de Arhitectură din București, dar proiectul acestuia pentru noul Cazinou, cu un buget de 27 de milioane de lei, este considerat prea costisitor de către primărie. Astfel, i se încredințează proiectul arhitectului Victor Ștephănescu. În ședința din 23 februarie 1934, Consiliul Local a aprobat planurile și devizele pentru Pavilionul Central, în valoare de 6,748 milioane de lei, construcții și instalații și a transmis proiectul spre aprobare Consiliului Tehnic Superior al Ministerului Lucrărilor Publice.

Cazinoul din Mamaia a fost realizat după proiect în trei etape: 1. Pavilionul central, 2. Cabinele de băi, 3. Pasarela cu bar maritim și tobogane, fiecare având buget, avizare și execuție separate. Corpul central a fost început la 1 aprilie 1934 și a fost terminat la 1 iulie 1934. Cădirile băilor și pasarela au început a fi construite în primăvara anului 1935. Cu această ocazie s-a mutat și linia de cale ferată de aici pe malul lacului Siutghiol, construindu-se în dreptul Cazinoului și o mică gară de călători.

Pavilionul central a fost conceput în stil modernist, cu accente Art-Deco, pe un plan simetric, excepția făcând-o turnul cu scări din colțul de nord-vest, care se mai înalță cu două etaje. Clădirea cuprindea, la origine, în subsolul parțial – grupuri sanitare, terasă parțial acoperită, prăvălii, sediul poliției și cabine telefonice, la etaj – terasă acoperită pentru dans și locuința administratorului.

Sistemul constructiv a fost realizat din zidărie din cărămidă și planșee din beton armat, dar și pe cadre la partea dinspre mare, unde sunt restaurantul și terasa, pe fundații din beton. Clădirea avea pardoseli din mozaic, tâmplărie din lemn de brad, învelitoare din olane, instalații de apă, canalizare, iluminat electric.

Pavilionul central a fost realizat piramidal, cu corpuri dispuse în trepte spre plajă, spre nord și spre sud, iar fațada principală dinspre vest are ca dominante o intrare majestoasă și un turn-semnal. Pavilionul continuă cu terase înspre mare și, în alveolele create de cabine s-au realizat bazine, alei și obeliscuri în stil Art-Deco.

Construcția avea simetrie de o parte și de alta a pavilionului central, 182 de cabine, pe parter și etaj, cu câte un corp perpendicular la capete, cuprinzând vestiare comune, dușuri, grupuri sanitare, anexe cu porticuri și, spre plajă, platforme cu spații verzi.

Pasarela peste mare era lungă de 130 metri până la o terasă-bar, simetric dotată, de o parte și de alta, cu două tobogane și două debarcadere pentru șalupe și bărci.

Cazinoul a aparținut Primăriei Constanța. În perioada socialistă a aparținut ONT Litoral, iar după 1990, S.C. Mamaia S.A. De curând, clădirea a fost înstrăinată și are ca proprietari două societăți comerciale care au făcut modificări nu prea inspirate, pierzându-se din atmosfera stilului inițial.

Bursa de Mărfuri și Sediul Pompierilor din Portul Constanța au fost proiectate de arh. Ștephănescu

Două construcții din perioada interbelică purtând semnătura lui Victor Ștephănescu se găsesc în Portul Constanța. Este vorba despre Bursa de Mărfuri (Bursa Nouă) și Sediul Pompierilor.

Bursa este amplasată în imediata vecinătate a silozurilor și a uzinei electrice (proiectate de arh. Petre Antonescu și ing. Angel Saligny), în dreptul Porții 2 de la intrare în port. Este o clădire impunătoare, având la sol o suprafață de 960 mp. și care are înălțimi variabile pe diferitele corpuri care o compun. Ea are trei intrări, intrarea principală dinspre sud, dinspre silozuri, fiind una majestoasă, urmată de un hol generos. Bursa este o clădire care are majoritar două etaje, totuși la intrarea dinspre nord, corpul expoziției – spațiu folosit mai apoi, în socialism, ca sală de mese, are o înălțime considerabilă, ridicându-se deasupra corpurilor P+2 care o înconjoară.

Ștephănescu a conceput o dominantă deasupra celorlalte volume, așa că turnul care include scara dinspre nord are înălțimea a șase etaje. Lângă această scară mai există un corp, mai scurt, cu trei etaje. Aripa dinspre vest este uniformă P+2 și are o scară de acces în capătul de sud. Trebuie adăugat faptul că imobilul are și un demisol parțial. Toate corpurile, deși au intrări separate, comunică între ele, rezultând o clădire multifuncțională, cu o arhitectură pe linia modernismului și având elemente Art-Deco.

Clădirea Pompierilor este amplasată în apropiere, imediat lângă accesul de la Poarta 2. Are o amprentă dreptunghiulară la sol de 520 mp. Ca regim de înălțime are demisol parțial, parter și etaj cu un accent (turn) așezat central, marcând casa scării în dreptul intrării principale. Fațada principală este orientată tot spre sud, având în partea stângă trei garaje pentru mașinile pompierilor (în trecut).

Casa Damadian, o altă clădire de patrimoniu

O clădire supusă actualului studiu, care a născut controverse cu privire la ultimul autor al ei, este Casa Damadian, aflată în extremitatea Pieței Ovidiu, pe malul portului, în partea dreaptă a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie (fostul Palat Comunal).

Inițial, această clădire era mai mică – o casă cochetă cu un subsol cu două niveluri, parter și etaj și cu încă un cat al turnulețului aflat în colțul dinspre nord-vest. Fusese construită în anul 1894 și aparținea lui Maximilian Wegener, șeful serviciului de întreținere al portului și autorul proiectului propriei case. Casa a fost vândută succesiv, mai multor proprietari, penultimul fiind Ion Xenopol, iar ultimii fiind Armenag și Haigouhi Damadian. După război, soții Damadian au fost proprietarii casei până la naționalizare.

Xenopol se decide să extindă această clădire, însă noua sistematizare a zonei a făcut ca rezolvarea acestei probleme să devină mai complicată. Vechea casă se afla pe un dâmb, între str. Pescarilor și str. Thetis, ultima fiind în dreptul ei foarte joasă, coborând spre port. Odată cu construirea Palatului Comunal, str. Thetis a dispărut, ca și accesul spre port și malul s-a completat și consolidat cu umplutură de pământ care avea acum cotă apropiată Pieței Ovidiu. Extinderea casei cu spații comerciale la parter și noua intrare (devenită principală) dinspre Palatul Comunal a condus la altă cotă a parterului față de cea a vechii case. Acum, cota restaurantului este mai joasă, parterul vechii case devenind mezanin. La această extindere (terminată după Primul Război Mondial), Casa Wegener a fost pur și simplu înglobată în noua construcție și s-a mai adăugat încă un etaj deasupra ei, păstrându-i-se însă volumetria inițială a turnulețului (nu și acoperișul).

Actele acestei transformări a Casei Damadian nu s-au păstrat, dar cercetătorii vehiculează faptul că autorul acestei extinderi a fost Victor Ștephănescu. Perioada acestor lucrări corespunde cu cea în care Ștephănescu a lucrat aici la mai multe obiective (printre care și Casa Pariano și Palatul Comunal – înainte și după război), arhitectura casei păstrează același limbaj stilistic cu Palatul Comunal din vecinătate, ca proporții și ca elemente (forma ferestrelor, ancadramentele, inclusiv capitelurile și ornamentele de pe fațade).

Astăzi, clădirea complet renovată, are un regim de înălțime -2+P+M+2+mansardă și se încadrează între clădirile istorice cu care Constanța se poate mândri.

Victor Ștephănescu, un arhitect talentat și premiat

Arhitectul Victor Ștephănescu este o personalitate de prim rang a țării, unul dintre ”giganții” de la început de secol XX care au promovat arhitectura noeomânească, numindu-i aici pe arhitecții Ion Mincu, Dimitrie Maimarolu, Petre Antonescu, Ion Berindey, Ștefan Burcuș, Grigore Cerchez etc. El a fost unul dintre cei doi arhitecți-șefi ai Expoziției Naționale din 1906 ținută la București (celălalt arhitect-șef a fost Ștefan Burcuș). Ștephănescu este autorul, printre altele, al mai multor clădiri de mare importanță din România. La capitolul arhitectură religioasă, Victor Ștephănescu mai este autorul Moscheei Regale din Constanța și al Bisericii Anglicane din București.

Facultatea o studiază mai întâi la Dresda, la Politehnică, apoi, la Paris, la Belle-Arte a făcut și Arhitectura, terminând pe locul întâi, cu diplome de arhitect și salubrist. Primește la Paris premiul ”Amphiteatre” în anul 1900 pentru cea mai bună compoziție arhitecturală și premiul ”Alphred Durand-Claye” în 1901, dovedind încă de atunci valoarea talentului său.

Întors în țară, începe să proiecteze câteva case pentru persoane importante din București. În paralel cu meseria de arhitect, este și profesor la Academia de Arte Frumoase din capitală. Casa Lăzărescu, realizată în 1904 de către Victor Ștephănescu, este astăzi sediul Bibliotecii Metropolitane din apropierea Pieței Amzei.

Cochetează cu pictura, mai ales în tehnicile de acuarelă și creioane colorate, având lucrări expuse în câteva expoziții, semnează grafica pentru felicitări și cărți poștale, cât și pentru revista ”Arhitectura”.

Realizează grafica pentru câteva serii de timbre cu imagini din Basarabia și Bucovina, scoase de Poșta Română. Desenează și machetează troițe și monumente dedicate eroilor Primului Război Mondial, printre care și Monumentul Unirii din Cernăuți. Contribuie inclusiv la designul interior la câteva vase de pasageri, precum ”Regele Carol al II-lea”, ”Basarabia” și ”Transilvania”.

Textele și fotografiile îi aparțin arh. Radu Cornescu, fost președinte al Ordinului Arhitecților filiala Constanța și fac parte din albumul propriu ”Arhitectul Victor Ștephănescu între Stilul Național și Modernism”, finanțat din Timbrul de Arhitectură.

December 2, 2022
Pavilionul Regal, ”Cuibul reginei” din Portul Constanța

Pavilionul Regal din Constanța, ”cuibul” iubit de reginele Elisabeta și Maria, are o poveste care a început cu peste 140 de ani în urmă, după Congresul de la Berlin, din 1878, când Dobrogea s-a alipit României. Regele Carol I avea o viziune economică despre mare și a insistat pe lângă politicienii români să fie construit Portul Constanța, iar 10 ani mai târziu au început lucrările de construcție și amenajarea un port modern în orașul de la malul mării. Pavilionul Regal sau Cuibul Reginei cum i se mai spune căsuței modeste din port a fost construit în anul 1909, de către Anghel Saligny și inginerii săi, în semn de omagiu față de familia regală. Acum, în clădirea care nu mai seamănă cu cea inițială, este Muzeul Portului Constanța.

Pavilionul Regal, darul inginerilor din Portul Constanța pentru Regele Carol I

Inginerii care au lucrat la realizarea Portului Constanța sub conducerea lui Anghel Saligny au construit un mic pavilion, în semn de omagiu față de Regele Carol I, care a insistat foarte mult pentru construcția portului. Regele nu știa că va fi realizată această construcție și abia în 1911, când a venit în prima sa vizită în port, a fost condus la Pavilionul Regal.

Clădirea inițială era foarte modestă, cu un picior de piatră deasupra căruia se afla o cabană mică din lemn susținută pe console de fontă, căreia i-au spus Pavilionul Regal. Deși familia regală avea un Palat Regal în Constanța, Regina Elisabeta se simțea înstrăinată în acea reședință. Ea spunea că este prea departe de mare și a optat pentru Pavilionul regal, după ce acesta le-a fost dăruit.

”În zona digurilor și a Cuibului Reginei au lucrat doi ingineri, Petrică Zahariade și arhitectul-șef, constructor și antreprenor, care avea nume italian dar trăia în Constanța, Batinelli. Cred că Zahariade este cel care a făcut schițele pavilionului.

În 1909-1911, construcția avea forma unei ambarcațiuni și camerele semănau cu niște cabine de vapor. După ce imobilul a ars în 1927 din cauza unui scurt-circuit, el a fost reconstruit între anii 1928-1929, iar cerința pentru realizarea celui de-al doilea pavilion a fost ca arhitectura să fie asemănătoare, dar să se folosească beton și cărămidă.

Al doilea pavilion a fost proiectat de Victor Ștefănescu, unul dintre marii noștri arhitecți și tot el a făcut schițele pentru mobilierul care a existat în clădire. Singura cerință a fost să păstreze forma de ambarcațiune care plutește spre valurile mării, motiv pentru care a păstrat piciorul din piatră”, a declarat pentru Discover Dobrogea, George Varsami, custodele Muzeului Portului Constanța.

Cel mai mult s-a bucurat de această construcție regina Elisabeta, pentru că iubea marea. Regina Elisabeta spunea că ”dacă ar exista o noțiune a eternității, aceasta ar fi marea”, deoarece este în necontenită mișcare.

Regina Maria a fost în vizită la Pavilionul Regal

Regina Maria a mers la Pavilionul Regal din Portul Constanța de mai multe ori și a povestit în memoriile sale că Regina Elisabeta iubea acel loc.

”Constanța nu e mare sau excepțional de largă, alăturată cu alte porturi, dar nouă ni-a fost de însemnătate deosebită, cu interes, cu mulțumire ne-am uitat zi de zi la creșterea ei.

Îi cunoșteam corăbiile, ofițerii, marinarii, îi cunoșteam sunetul fiecărui semnal, rostul fiecărui steag și în cele mai încurcate colțuri am străbătut ca să le cercetăm, pe vreme liniștită și în vijelie am pornit de acolo spre luciu.

Marea noastră mulțumire era să vedem cum intră și pleacă vasele și un veșnic interes era să descoperim ce steag poartă pe dânsele. Bătrâna Regină Elisaveta împărtășea iubirea noastră pentru Constanța. Un mic pavilion fusese ridicat pentru dânsa în jos de oraș, pe dig, unde cheltuia în anii din urmă multe din zilele ei în odihnită mulțumire.

Mă întreb dacă mai stă în picioare căsuța cea iubită unde și eu am trăit în atâtea rânduri. Apele se băteau de temeliile ei, goelanzii zburau în nori albi în jurul acoperișului, soarele făcea să scapere scântei din geamuri și în zilele de furtună vântul urla, dând târcoale zidurilor.

Îmbrăcată toată în alb, bătrâna Regină putea fi văzută totdeauna pe terasă, într-un jeț comod, cercetând cu ochii obosiți zările largi, pe când un dor tot așa de larg ca și dânsele îi umplea sufletul acela care părea totdeauna neîmpăcat.

Vuietul Mării îi întovărășea gândul și albele pânze plutind pe ape i se păreau atâtea iluzii care-i părăseau sufletul una câte una… Noaptea, ea se ridica de mai multe ori din pat ca să salute corăbiile în plecare ori să întâmpine pe cele care-și făceau intrarea în port. Marinarii cunoșteau bine figura ei albă ca zăpada și Constanța era mândră de iubirea pe care i-o păstra ea. Purtând grija unei vieți mai active, eu nu stăteam necontenit în același loc ca să cercetez cu ochii Marea”, povestește Regina Maria în memoriile sale.

Cuibul Reginei a fost refăcut în 1923

Pavilionul a fost distrus în Primul Război Mondial. În 1923 el a fost reparat şi amenajat și a devenit una dintre destinaţiile favorite ale familiei regale române.

”În 1923 a fost refăcut în întregime Cuibul Reginei, pe același schelet al cabanei cu pereți din lemn, care trona deasupra consolelor de piatră.

Chiar mă uitam într-un articol din Dobrogea Jună din 1920, în care Cuibul Reginei era arătat, fotografiat, după Primul Război Mondial. Probabil, când trupele bulgare au venit aici nu a mai rămas absolut nimic, a fost distrus aproape în întregime. Au dispărut instalațiile de încălzire, cele electrice, iar pagubele erau estimate de către inginerii portuari de la vremea respectivă la aproximativ 200.000 de lei. Dar, bineînțeles că Pavilionul Regal nu se afla pe lista de priorități privind reconstrucția țării.

Abia în 1923 Ministerul Comunicațiilor le-a cerut conducătorilor Portului Constanța să întocmească un deviz estimativ pentru lucrări. Ei trimiseseră deja din 1922 un astfel de deviz, care ajungea la suma de 13.000, dar, prin adăugarea coeficienților de reparații s-a ajuns la circa 500.000 de lei.

Din păcate, în ianuarie 1927, din cauza unui scurt-circuit, clădirea a luat foc în întregime și a fost distrusă. Astfel, s-a decis să se refacă după planurile inițiale, dar pentru a nu risca un nou incendiu s-a propus folosirea de materiale ”incombustibile”, cum scria în document și s-au realizat pereți din cărămidă și plafon din beton armat.

Iarna din 1929, considerată cea mai cruntă a secolului trecut, a provocat înghețul mării și prinderea unor vapoare în gheață, chiar lângă Farul Carol I. S-au realizat multe fotografii la vremea respectivă și, spre norocul nostru, dar ghinionul celor care au trăit atunci, câteva fotografii surprind Cuibul Reginei în noua sa formă.

Din anul următor, 1930, regele Carol al II-lea a preluat puterea și vizitele sale s-au redus la participarea la Ziua Marinei pe 15 august, fără a sta însă prea mult pe aici. El nu a pomenit în jurnalul său absolut niciodată de faptul că a venit la Constanța și s-a cazat la Cuibul Reginei sau la Pavilionul Regal.

În schimb, regina Elisabeta era foarte încântată de acest cuib. Regina Maria a precizat în memoriile sale, că regina Elisabeta era singura persoană căreia îi plăcea cu adevărat vântul și putea să stea ore în șir în curentul de pe malul mării. În lateral spre partea stângă se afla poarta de intrare în port și stătea toată ziua pe terasă scuturând o batistă albă și strigând binecuvântări, marinarilor de pe navele care intrau și ieșeau chiar pe lângă pavilionul dumneaei.

În presă se spunea deja Pavilionul Reginei, regele fiind mai rar prezent în zonă. Tot Regina Maria își amintește că unchiul, așa cum îi spunea Regelui Carol I, le-a făcut o surpriză deosebită și au putut să stea 3 săptămâni la Pavilionul Regal, vacanță despre care a spus că a fost fericirea vieții lor, atât pentru Majestatea Sa, cât și pentru Regina Elisabeta.”, a precizat pentru Discover Dobrogea, George Varsami, custodele Muzeului Portului Constanța.

În anii 60 Cuibul Reginei trebuia să fie demolat

Prin anii 60 s-a luat decizia demolării integrale a clădirii, pentru a fi construite platformele portuare.

”Bineînțeles că era un pretext pentru dărâmarea unei clădiri care amintea de familia regală și de simbolurile regalității și, sub pretextul construirii digului de larg, s-a dispus demolarea întregii clădiri. Din fericire pentru noi, inginerii din vremea respectivă au cerut un spațiu pentru amenajare de șantier și în felul acesta a mai rămas o treime din clădirea inițială.

Din fericire există multe fotografii, mulțumită celor care se ocupau cu editarea cărților poștale, vederi cum le spunem astăzi. Multe dintre ele surprind imagini din port și în special Cuibul Reginei. Chiar la vizitele oficiale din 1911, 1912, regina era prezentă și apare îmbrăcată în alb, tot timpul ușor de recunoscut. Datorită acestor cărți poștale avem destule imagini din perioada respectivă.

Din păcate, după anii 60, din ce a mai rămas s-a revenit cu planșee care au acoperit acest imobil și astfel a dispărut senzația pe care ți-o dădea o clădire care parcă se ridica în aer. Acum este mai pământeană, ca să zic așa”, spune George Varsami, custodele Muzeului Portului Constanța.

Regele Mihai nu a mai recunoscut Pavilionul Regal în care se juca în copilărie

Regele Mihai a venit în 1998 la un eveniment la Muzeul Portului Constanța și și-a amintit cum își petrecea vacanțele la Pavilionul Regal.

”Am văzut o fotografie a Majestății Sale Regele Mihai, bănuiesc că este făcută prin 1926, înainte de incendiu, când avea cam 5 ani. Atunci când a venit la pavilion a spus că de pe terasa pe care este fotografiat pescuia gingirică.

Mă amuză faptul că și-a putut aminti acest termen, uzitat numai de cei care sunt în zonă. Cu siguranță a avut lângă el pescari din clase sociale diferite, pentru că nu putea să îl învețe altcineva acest termen.

Ne-a povestit cum era amenajat pavilionul, dar nu a mai recunoscut nimic, pentru că toate lambriurile, monogramele, mobilierul, totul a dispărut, nu se mai păstrează nici un obiect din vremea în care acolo mergea familia regală”, a afirmat pentru Discover Dobrogea, George Varsami, custodele Muzeului Portului Constanța.

La Pavilionul Regal a fost în vizită și familia imperială rusă

Un moment important în istoria Constanței este legat de Pavilionul Regal, unde, pe 1 iunie 1914 a venit familia imperială rusă. Acolo, au avut loc întâlniri și a fost luată o masă de prânz, de către familia regală română și cea imperială rusă, pentru că se punea la cale căsătoria Prințului Carol cu Marea Ducesă Olga.

Ei nu s-au plăcut și nu s-au iubit, dar, locotenentul Dragalina, care se afla acolo, povestește că s-au întâlnit pe terasa Pavilionului regal în câteva rânduri, nu prea își vorbeau, dar au stat împreună pentru că așa prevedea protocolul.

La un moment dat, Maria, una dintre fiicele țarului a făcut niște fotografii extraordinare, care se găsesc în Arhivele din Sankt Petersburg și din care se vede cum arăta Portul Constanța fotografiat chiar de pe terasa Pavilionului regal de către o principesă rusă, care avea să moară alături de întreaga familie imperială rusă, câțiva ani mai târziu. De fapt, a fost ultima vizită în afara țării a acestei familii cu un destin tragic.

De la Pavilionul Regal au mers spre Catedrală, printr-un spațiu special amenajat de Petre Antonescu, apoi au fost pe faleza Cazinoului, unde regele și țarul au primit defilarea trupelor și ulterior s-a desfășurat tot programul care a fost foarte amplu. A fost o zi importantă în istoria Constanței, pentru că a avut nenumărate semnificații. Vizita s-a făcut, teoretic, pentru această proiectată căsătorie, dar practic ea viza orientarea României în războiul care bătea la ușă.

”În cadrul vizitei familiei imperiale ruse la Pavilionul Regal au început discuțiile între miniștrii de Externe rus și român, la vremea aceea Ionel Brătianu, care era premierul României, dar deținea și portofoliul Externelor.

El a stat de vorbă cu ministrul rus de externe, Sergey Sazonov și au convenit amândoi că nu este frumos să discute politică în fața doamnelor, astfel că nu au continuat discuțiile în pavilion și au plecat împreună cu trenul spre București, în timp ce familia imperială rusă a plecat cu o navă, chiar în acea seară.

Momentul întâlnirii între Brătianu și Sazonov a înseamnat intrarea României de partea Puterilor Antantei și ruperea relațiilor cu Puterile Centrale, cu care aveam pact și tratate anterioare, dar acestea fuseseră făcute tot din cauza temerilor față de o Rusie agresivă. Țarul Nicolae al II-lea a dat asigurări că nu mai are pretenții în zona Dobrogei și România a putut să intre în alianță cu Franța, Anglia și Rusia”, a afirmat George Varsami, custodele Muzeului Portului Constanța.

Pavilionul Regal a aparținut întotdeauna Portului Constanța, nu a fost al familiei regale

Trebuie făcută distincția între domeniile Coroanei și proprietățile Coroanei. Pavilionul Regal nu a aparținut nici domeniilor, nici proprietăților Coroanei, a fost o clădire administrativă care a aparținut întotdeauna Portului Constanța și implicit statului român. Cuibul Reginei nu a fost niciodată legat de familia regală printr-un act, ci doar ca un domiciliu sau o locuință de protocol.

Muzeul Portului Constanța a fost înființat în anul 1996

În general, Muzeul Portului Constanța poate fi vizitat, însă nu le poate fi oferit celor care doresc să îl vadă, un orar fix.

”Nu există un program de vizitare stabilit, deoarece putem avea vizite la nivel de conducere a portului și atunci delegațiile vin și la muzeu, astfel că am fi obligați să îi ținem pe turiști sau pe localnici în afară.

În al doilea rând suntem subalternii Biroului Documentare și Arhivă, iar eu am și alte îndeletniciri în afară de a fi custode al muzeului. Dar, în general, de luni până vineri, între orele 8-16, Pavilionul Regal sau Muzeul Portului Constanța poate fi vizitat.

Ca o curiozitate, la Muzeul Portului vin constănțeni care au lucrat în port sau care au avut rude care au lucrat în port. Turiștii își fac planurile înainte și știu ce obiective să viziteze, iar când dau de această atracție, mulți dintre ei nu au ocolit-o”, am aflat de la George Varsami.

În Portul Constanța mai există construcții din perioada în care acesta a fost inaugurat

Din păcate, Pavilionul Regal sau Cuibul Reginei, acum Muzeul Portului Constanța, nu poate intra în lista a clădirilor de patrimoniu, deoarece că a fost mutilat și 2/3 din clădire nu mai există.

În schimb, Farul Carol I, care se află chiar în spatele Muzeului Portului, nu mai este funcțional, dar poate fi văzut. Se mai păstrează și basorelieful lui Traian pe fațada nordică, opera sculptorului Dumitru Pavelescu-Dimo. Din nefericire, basorelieful Regelui Carol I așezat pe fațada estică a fost dărâmat de către soldații ruși eliberatori și reconstruit în 1996, dar nu mai este opera lui Wladimir Hegel, unii dintre marii noștri sculptori.

Tot de la inaugurarea Portului Constanța se mai păstrează clădirea bursei, Bursa Veche, care este încă funcțională, acum fiind clădire de birouri și bineînțeles silozurile, opera lui Anghel Saligny. Aceste clădiri sunt încă funcționale și pot fi văzute.

July 22, 2021
Regina Maria a rătăcit cu mare plăcere prin ”satele pierdute” din Dobrogea

Regina Maria a fost fascinată de ”țara ciudată a Dobrogei” și vorbea uluitor de frumos despre satele ei uscate, cu drumuri prăfuite și crăpate de căldură, ce se întind de la Dunăre până la Marea Neagră. În plimbările sale prin Dobrogea, regina era încântată să vadă multitudinea de nații care trăiesc pașnic unele lângă altele: români, turci, tătari, ruși, nemți și alte minorități, ”cu fețele cel mai puțin potrivite între ele”, cum îi plăcea să spună.

Regina Maria în satele tradiționale din Dobrogea

Regina Maria a vizitat Dobrogea, probabil mai mult decât unii dintre noi. Ea povestea că a ”rătăcit prin sate pierdute în locuri uitate, pe șesuri fierbinți. Pe țărmuri de Mare am descoperit sătucele unde turcii locuiau în ”singuratică răzlețire”.

Lângă Dunărea largă am rătăcit printre târguri locuite de pescari ruși, al căror tip se deosebește așa de mult de al țăranului român. De la prima vedere recunoști neamul lor: uriași înalți, cu bărbi frumoase și ochi albaștri, cu cămășile roșii ce se văd cât de colo”, spunea Regina Maria a României.

De la Mangalia până în Constanța și de la Cernavodă până în Tulcea și în Delta Dunării, Regina Maria s-a plimbat neobosită, pentru a descoperi această regiune minunată, pe care o descria ca fiind ”Un amestec de bordeie de pământ și de bisericuțe încunjurate de umbră, de căsuțe albe, de câni ce latră și de cai care trezesc zvârlind din picioare nouri de praf.”

”Am fost într-un sat din Dobrogea, care era în parte românesc, în parte rusesc, în parte nemțesc, în parte turcesc. Am mers de la un capăt la altul, cercetând atâtea căsuțe, intrând în fiecare biserică, isprăvindu-mi înconjurul la mica moschee rustică, tapisată cu covoare vestejite. Acolo, într-o mulțime de turci de rând, am ascultat slujba lor ciudată, din care n-am înțeles nimic”, povestea Regina Maria.

Musulmanii se bucurau când o vedeau pe Regina Maria

Numeroasele etnii care trăiau în Dobrogea au fascinat-o pe Regina Maria, care rătăcea într-o lume pe care n-a mai cunoscut-o până atunci.

”Într-o arzătoare zi de vară am venit într-un orășel locuit aproape numai de turci. Împărțeam bani mărunți între săraci și cei fără sprijin și mă purtam de ici-colo.

Așa le-a fost de mare bucuria la venirea mea, încât m-am găsit înconjurată de un roi de femei aprinse, în haine ciudate, ciripind o limbă neînțeleasă mie. Îmi ziceau “Sultană” și fiecare simțea nevoia de a mă pipăi. Puneau degetele pe hainele mele, mă atingeau pe spate, ba o bahadârcă bătrână m-a apucat de bărbie. Mă duceau din colibă-n colibă, din curte-n curte.

Mă târau cu ele printr-un labirint de mici colibe clădite din lut, de grădini ridicol de mici, de ogrăjoare dosite, făcându-mă să intru în locuințele lor, să pun mâna pe copiii lor, să mă așez pe scaunele lor.

Ca un zbor de ciori se certau și se băteau după mine, punându-mi întrebări, copleșindu-mă cu bune urări, la care nu puteam răspunde decât cu o mișcare din umeri și zâmbete.

Femeile acestea poartă ciudate culori de un albastru șters și mov. Chiar și negrul hainelor lor nu e cu adevărat negru, ci a luat nuanțe ruginii, care se amestecă plăcut cu mediul în floarea noroiului în care locuiesc.

Când se îmbracă pentru drumuri mai lungi, portul lor e în negru, cu o pânză albă-ca-zăpada pe capetele lor, în așa fel înfășurată încât ascunde toată fața, în afară de ochi.

Nespus de pitorești și de tainice sunt aceste întunecate figuri când vin către tine, atingând ușor pereții și purtând un băț greu în mâini. Este în ele ceva biblic, ceva care duce pe om îndărăt spre vremuri foarte îndepărtate”, scria Regina Maria.

România, țara pe care Regina Maria a iubit-o

Născută în Marea Britanie și crescută în castele mari și luxoase, Regina Maria a ajuns în România la vârsta de 17 ani, după căsătoria sa cu prințul Ferdinand. Maria, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii, a fost uimită să vadă satele sărace din țara care a adoptat-o, dar i-a plăcut poporul simplu, cu inima caldă și priveliștile vii din România.

Firea de artistă a Reginei Maria a făcu-o să iubească această țară. Ea vorbea cu țăranii și cu ciobanii, cu oamenii simpli, săraci și umili și era interesată să afle care le sunt datinile și obiceiurile, bucuriile și tristețile.

”Simțeam o dorință de a-i cunoaște pentru a-i înțelege, de a fi primită fără neîncredere în mijlocul lor. Îmi era drag de spațiile largi în care locuiau, de mireasma bunului pământ în care-și înfigeau plugul. Am înțeles astfel și poezia prafului care le acoperea munca, neîncetatele lor silințe spre un ideal înfășurat în umbră, pe care nu-l înțelegeau încă deplin.

Nimic nu este în țara aceasta românească pe care să nu-l fi iubit eu. În cursul rătăcirilor mele am ajuns în locuri așa de singure, încât păreau a fi la capătul lumii. Am stat acolo de am privit gloria ultimă a soarelui până se cobora spre odihnă și mi-a plăcut singurătatea din jurul meu.

Mi-a plăcut de bolta aprinsă a cerurilor, de strania melancolie a nopții ce cade, de mirosul de rouă ce se ridică din ierburi, de vălul prafului ce atârna asupra lumii. Mi-au fost dragi toate, adânc și cu adevărat dragi!”, aflăm de la Regina Maria.

Maria, regina îndrăgostită de Marea Neagră

Fiind născută pe o insulă, Marea Neagră a reprezentat pentru Regina Maria o atracție pe care nimic n-a putut-o întrece. S-a plimbat des călare pe cal, pe dunele de nisip din Mamaia și admira marea, de care era îndrăgostită.

”Călăream pe niște dune fără sfârșit lângă Mare. Nimic nu mă putea încânta decât peisajul ce se întindea înaintea mea. Nisipul țărmului era alb și scânteietor, valuri de căldură se ridicau din pământ arzându-mi fața, lumea întreagă părea că gâfâie. Eu singură mă mișcam pe această imensitate. Ale mele erau bolta, Marea și nisipul. Cu toată căldura înăbușitoare, calul meu sălta voios, fericit că simte nisipul moale sub copite. Aveam simțul că merg printr-un pustiu.

Pe corăbii cu pânze am plutit pe valurile Mării, cu puterea aburilor am străbătut-o, am înotat în apele ei. Dragă îmi e plângerea ei veșnică, vuietul undelor ei pornite împotriva țărmurilor ca să se sfarme de dânsele.

Pe vastele întinderi de nisip lângă Mamaia mă luam călare la întrecere cu vântul, silind adesea împotrivirea calului să intre adânc în apă, până ce valurile țâșneau asupra mea ca asupra unei stânci singuratice.

În zilele de mare liniște, apa era albastră ca floarea de cicoare, vast câmp de azur pe care razele se sfărâmau într-o scânteietoare masă de diamant. Așa de lung e țărmul de la Mamaia, de nu i-am ajuns niciodată la capăt, se tot întindea înaintea mea ca un nesfârșit drum de argint”, scrie Regina Maria în cartea ”Țara mea”.

Constanța, orășelul colorat și înfloritor

Constanța din acele vremuri în care reginele Maria și Elisabeta îl vizitau era un orășel mic, care abia începea să se dezvolte și pe care turcii îl denumiseră Kiustenge.

”Îmi place să-mi închipui străzile pline de mișcare ale înfloritorului orășel, vălmășagul de colori și zvonul, strigătele vesele la vederea corăbiilor, pașii mulți grăbindu-se spre cheiuri. Noaptea, îmi place să mă gândesc la matrozii care cântă arii ciudate când se odihnesc după ce fapta zilei a fost îndeplinită.

Iubitul port mic al Constanței mi-a fost odată plăcere și mândrie, între multe necazuri amare și pierderea lui a fost una din cele mai dureroase pentru noi.

Constanța nu e mare sau excepțional de largă, alăturată cu alte porturi, dar nouă ne-a fost de însemnătate deosebită. Cu interes, cu mulțumire ne-am uitat zi de zi la creșterea ei.

Îi cunoșteam corăbiile, ofițerii, marinarii, îi cunoșteam sunetul fiecărui semnal, rostul fiecărui steag și în cele mai încurcate colțuri am străbătut ca să le cercetăm. Pe vreme liniștită și în vijelie am pornit de acolo spre luciu. Marea noastră mulțumire era să vedem cum intră și pleacă vasele și un veșnic interes era să descoperim ce steag poartă pe dânsele.

Bătrâna Regină Elisabeta împărtășea iubirea noastră pentru Constanța. Un mic pavilion fusese ridicat pentru dânsa în jos de oraș, pe dig, unde petrecea în anii din urmă, multe din zilele ei în odihnită mulțumire.

Mă întreb dacă mai stă în picioare căsuța cea iubită (Cuibul Reginei) unde și eu am trăit în atâtea rânduri. Apele se băteau de temeliile ei, goelanzii zburau în nori albi în jurul acoperișului, soarele făcea să scapere scântei din geamuri și în zilele de furtună vântul urla, dând târcoale zidurilor.

Îmbrăcată toată în alb, bătrâna Regină putea fi văzută totdeauna pe terasă, într-un jilț comod, cercetând cu ochii obosiți zările largi, pe când un dor tot așa de larg ca și dânsele îi umplea sufletul acela care părea totdeauna neîmpăcat.

Vuietul Mării îi întovărășea gândul și albele pânze plutind pe ape i se păreau atâtea iluzii care-i părăseau sufletul, una câte una… Noaptea, ea se ridica de mai multe ori din pat ca să salute corăbiile în plecare ori să întâmpine pe cele care-și făceau intrarea în port. Marinarii cunoșteau bine figura ei albă ca zăpada și Constanța era mândră de iubirea pe care i-o păstra ea”, ne povestește Regina Maria.

Dobrogea, țara cu vaste întinderi și populații diferite

Plimbările Reginei Maria prin satele neștiute din Dobrogea o ajutau să vadă de fiecare dată lucruri și oameni noi.

”Atâtea căruțe își învârteau încet roțile pe țărmul acesta, mânate de neamurile amestecate ce locuiesc în Dobrogea. Turci cu largi turbane și supuse fețe răbdătoare. Ruși bărboși cu ochii albaștri, făcând o pată din cămășile lor stacojii, români oacheși, aducându-și lucrurile de vânzare la oraș.

Se tot trudeau prin nisip căruțele cu o roată în apă, culorile vesele ale veșmântului țărănesc se răsfrângeau cât erau de lungi, în mare.

Dobrogea e o țară cu așa de vaste întinderi, cu drumuri așa de nemărginite, încât caii, firește, trebuie să-și aibă un rost mare și de aceia se întâlnesc atâția dintre ei deosebit de frumoși în acest colț al țării, zdraveni, bine căliți și focoși.

De atâtea ori am schimbat zâmbete de firească simpatie cu acești locuitori, necunoscuți mie. Mai mult decât odată am întâlnit lungi șiruri de căruțe care purtau femeile turcilor, înfășurate în hainele lor întunecate, care-și descopereau o clipă fața ca să se uite la femeia liberă, necunoscută lor, care putea călări pe un cal frumos.

Fierbinți, vântoase, pustii și fără capăt cum sunt, șesurile Dobrogei au un farmec de melancolie pentru aceia care le cunosc bine. Noi toți aveam o deosebită grijă pentru firea lor neobișnuită și rătăceam prin multe unghere, descoperind cele mai neauzite sătuce făcute din lut, cu sprintenul turn al moscheilor țâșnind ca săgeata spre cer.

De feluriți ce sunt, locuitorii Dobrogei țin necontenit viu interesul călătorului, care nu știe niciodată ce chipuri poate întâlni, nici la ce neașteptate locuințe poate ajunge.

Am străbătut în sate depărtate, unde rușii își clădiseră mânăstiri singuratice, la care bătrânii obștii slujeau ca preoți. Mi-au dat pâine și sare, pitele lor fiind întunecate, acre și ciudat împodobite cu neînțelese desene. M-au dus înaintea icoanelor lor grosolan zugrăvite, ca să sărut chipurile sfinților la care se închină mai mult.

Un drum larg trece de obicei prin satele acestea sure, uscate și crăpate de căldură, casele se întind pe amândouă laturile în mijlocul dumbrăvilor de salcâmi, singurul copac în stare a prinde rădăcini prin locuri așa de seci și fără apă”, aflăm din scrierile Reginei Maria.

Delta Dunării, una dintre mândriile țării

Nici Dunărea nu i-a rămas necunoscută Reginei Maria. Neobosită, ea a mers prin orașe și sate, pe drumuri lungi, sălbatice și prăfuite sau cu barca, printre nuferi, sălcii, lacuri și canale.

”Am plutit pe toată întinderea Dunării, de la Porțile-de-Fier până în acea ciudată regiune plană, la gurile ei. Un ținut de lacuri, mlaștini și de ape veșnice, de canale, de trestii și de bătrâne sălcii. Un ținut care pe alocuri face pe cineva să se gândească la ce va fi fost lumea înainte ca apele să fie despărțite de uscat.

Văd atâtea mlaștini acoperite cu nuferi care-și deschid larg stelele ca zăpada ca să se umple de vedenia bolților. În iahtul nostru am plutit prin mijlocul Dunării fără a ne opri în locuri mai fericite, ca să stăm numai acolo unde lumea era așa de liniștită de păreai a fi ajuns la capătul ei.

De fapt, aceasta este o lume de sălcii, ele sunt stăpânele aici, le găsești cu miile. Le place să crească unde n-ar prinde rădăcină nici un alt copac. Pe vremuri din an când țara încunjurătoare este înecată, ele stau, ca să zic așa, până la genunchi în apă, de nu li se mai vede nimic din trunchi.

Luntrea mea a fost vâslită ceasuri întregi prin aceste canale mărginite de sălcii, în umbra frunzișului tremurător, până la lacuri așa de largi, încât semănau cu Marea.

Razelmul este cel mai larg din aceste lacuri. Când vântul din cutare parte suflă, fața lui este așa de aspră, încât luntrele mai mici nu îndrăznesc să-i înfrunte valurile. În toate apele acestea pescarii au pradă bogată. Pe alocuri, statul a organizat pescării cu cele mai bune rezultate, pe lângă aceea că peștele este neprețuit ca hrană pentru săraci.

În cea mai mare parte, pescarii sunt lipoveni, ruși dintr-o anume sectă. Uriași cu părul bălan, au un tip care nu se schimbă niciodată. Pretutindeni îi cunoști ușor după ochii lor albaștri, după bărbile lor în floarea mierii și după cămășile lor roșii care se văd pretutindeni fluturând ca niște maci gigantici în luntrele lor negre cu fundul lat.

Femeile lipovenilor poartă cele mai strălucitoare haine pe care le-au țesut vreodată războaiele și trăiesc într-un loc cu multă culoare, voie bună și bucurie.

Aici, e și o lume de făpturi înaripate, căci toate felurile de păsări se sălășluiesc în mijlocul acestor bălți. Când apele sunt înalte, poți străbate cu luntrea prin umbra pădurilor înecate, care în anume timpuri sunt pline de viața păsărilor ce-și clădesc cuiburile: rațe sălbatice și pescăruși, cocori suri, albi și bruni, păsărele cu pene scumpe, solemni vulturi tăcuți și păsări de pradă de toate felurile. Babițe stângace, cu mersul încet, se cuibăresc în nămol alături cu lebede sălbatice, care la lăsarea serii plutesc din aripi încete deasupra bolților, aducând înapoi în minte basmele lui Andersen.

Lunecând din aceste canaluri nesfârșite în umbra plină de taină a pădurilor înnămolite, adesea am tulburat pacea acestor colonii înaripate”, povestește Regina Maria.

Una câte una, localitățile din Tulcea au fost vizitate de regină

”Adesea părăseam iahtul nostru pentru lungi excursii înăuntrul țării, trecând prin sate cu totul necunoscute, cu nume care-mi atrăgeau urechea prin neobișnuitul lor sunet turcesc: Babadag, Bairam Dede, Celic Dere și așa mai departe. Acolo, am cercetat mănăstiri în care călugărițe și călugări trăiau în singuratică despărțire de lume.

Sunt biserici vechi și minunate, clădiri impunătoare, bogate și venerabile, pline de comori cu îngrijire păstrate din trecut. Am vizitat toate bisericile acelea, cercetând asupra istoriei lor, admirând proporțiile lor perfecte, examinând de aproape scumpele lor broderii, sculpturile lor, candelele lor de argint, crucile lor smălțuite, Evangheliile lor legate-n aur.

Dar, în ciuda frumuseții lor, niciuna din zidirile mai mari nu mă atrage așa de puternic ca aceste bisericuțe de sat pe care le-am vizitat până și în cele mai depărtate colțuri ale țării.

Unele erau total de lemn, de o culoare caldă, ca pâinea neagră de curând scoasă din cuptor, acoperișurile lor enorme dându-le înfățișarea de uriașe mușuroaie crescând în pământ rodnic.

Îmi aduc aminte de primirea într-o mănăstire care poartă numele straniu de Celic-Dere și unde maicile românce și rusoaice trăiesc alături. Un loc hăt departe, la care am ajuns după un drum lung pe întortocheate șosele prăfoase, prin multe sate de-a lungul lacurilor și mlaștinilor, loc plin de umbră în scorbura unui deal.

Am fost duși astfel cu solemnitate la o mare biserică nouă de piatră, care stătea singuratică într-o măreție cam răzleață. Nu pot să-mi aduc aminte de ce s-a cheltuit atâta grijă pentru o biserică într-un loc așa de îndepărtat.

Pentru mine această impunătoare clădire nu prea avea farmec, prea era nouă și avea înfățișarea unui îmbulzitor pe care nu l-a primit încă tot ce-l înconjoară.

Călugărițele erau însă mândre de ce mare le era biserica, deși se plângeau că n-au fonduri cu care să completeze și interiorul. Mult mai dragă-mi era bisericuța la care am fost înainte, un paraclis de lemn, o clădire primitivă, cu un acoperiș greoi și cu cupole vopsite în verde aprins peste tot, iar înlăuntru prea mult împodobit cu icoane în culori crude, căci maicile însele făcuseră acele chipuri sfinte.

O întreagă oaste de sfinți de treabă era aici ca la ea acasă. Cei îndeosebi venerați purtau vesele podoabe de flori și de perdeluțe de horbotă ori beteala pe care o pun pe cap miresele peste vălul de cununie și pe care o dăruiesc apoi sfântului la care țin mai mult. Din colțuri de întuneric aceste chipuri zugrăvite se uitau la mine pătrunzător”, scria Regina Maria.

Insula lui Ovidiu, vizitată de reginele Maria și Elisabeta

”Alt loc plin de poezie, aflat chiar lângă Constanța este Insula lui Ovidiu. Legenda cărturarilor pretinde că poetul exilat de la Curtea Împăratului Augustus, a venit să-și mângâie inima în acest ostrov acoperit de sălcii și uitat de Dumnezeu, care nu e decât o fărâmiță de pământ pierdută în mijlocul unui lac întins pe care-l desparte de Mare numai o îngustă linie de nisip.

Un loc singuratic mai trist decât acesta nici în visuri nu se poate înfățișa: sălciile mari, care au prins rădăcină în tărâmul lui, îi sunt unica podoabă, iar singura frumusețe o vastă privire asupra valurilor.

Am adus-o pe Carmen Sylva în acest loc unde un poet a visat, cu atâta vreme în urmă, de glorii trecute și de ambiții făcute praf.

Regina Elisabeta, cu părul alb, rătăcea pe cărările pe care se presupune că a călcat omul acela mare în veacuri trecute. Ea încerca să-și închipuie cum or fi fost gândurile unuia care de pe culmea faimei sale fusese aruncat departe de orice cinste, trecere și dragoste. Cu cu ochii plini de lacrimi, Carmen Sylva trăia din nou necazul aceluia al cărui noroc îl înecase așa de crud soarta.

O mare roată de lemn, pe care crescuse iederă era odată întrebuințată pentru a aduce apă. Chiar acum, în putreziciune înceată, stă în mijlocul ostrovului, dând o neobișnuită înfățișare de părăsire locului acestuia”, povestește Regina Maria.

Mangalia, un orășel cu multe vestigii istorice

Regina Maria a ajuns chiar și în Mangalia, un orășel mic la acea vreme, în care săpăturile de drumuri au scos la iveală monumente din timpurile îndepărtate în care se numea Callatis.

”Și aici s-au dezgropat ruine vechi, rămășițe de temple sau biserici, de case care odată trebuie să fi fost bogate. Urne de o gingașă făptură și vase pentru apă au ieșit la lumină, precum și enorme oale de pământ, masive și impunătoare, care de bună seamă se întrebuințau pe vremuri pentru a păstra untdelemnul. Ba s-au găsit chiar mici figuri de teracotă, asemenea cu acelea din Tanagra, deși mai puțin bine și artistic lucrate.

Un muzeu mic lângă Mare adăpostește ce s-a găsit mai de preț. Este doar un slab început, căci nu se poate face totul dintr-o dată!

Mangalia este un oraș dobrogean caracteristic, adunătură de case de piatră joase, cu acoperișuri de olane în neorânduială. Ea se deșiră pe un pământ neegal, până jos pe țărm, care este șes și fără sfârșit, mărginit de partea uscatului cu lacuri ce se pierd în zare.

Lacurile acestea au izvoare sulfuroase și unele băi rustice au fost ridicate în apropierea unuia din ele, căci apele au însemnate puteri de însănătoșire. M-am purtat cu luntrea ceasuri întregi pe acest lac care se sucește și se învârtește. E când îngust, când lat și capătă atâtea înfățișări deosebite, încât la început crezi că este o adunătură de lacuri deosebite, dar la un capăt nu ajungi niciodată, ci luntrea poate luneca necontenit fără oprire ori piedică.

Sterpe și goale-i sunt țărmurile amintind cuiva de poveștile din Vechiul Testament și mai că ți-ai închipui pe fiul risipitor păzindu-și porcii sub o boltă de nemiloasă arșiță.

Chiar lângă malul Mării se înalță o bătrână moară de lemn cenușiu, linia ei cinchită ridicându-se singuratică și răbdătoare pe fondul bolții. În zilele de liniște e numai o cutie de lemn putredă fără viață și fără înțelegere, dar, când bate furtuna, viața se trezește în roata ei și atunci pare o uriașă floare a soarelui fără culoare, sucindu-se și învârtindu-se neodihnit.

Pentru că în aceste ținuturi de lângă coastă, roțile morilor de vânt nu sunt din aspru lemn mort, ci alcătuite din nenumărate mici pânze ca aripile, dând întregii clădiri o încântătoare înfățișare de viață și energie.

Este ceva aproape fantastic în aceste mari roți mișcătoare, alcătuite din atâtea bucăți. Sunt așa de largi, încât moara ea însăși se pierde aproape cu totul și nu se mai vede decât enorma floare rotundă învârtindu-se mereu, parcă i-ar plăcea să se miște și ar face-o din însăși voia ei!

Am văzut odată țărmul de la Mangalia la ceasul apusului. Priveam spre Mare, lumea era ațipită de liniștea nopții apropiate și numai Marea se zbătea la picioarele mele în veșnica ei frământare neînduplecată.

În spatele meu soarele cădea tot mai jos, razele lui din urmă aprinzând o strălucire minunată valurilor în năvala lor. Întunecată era fiecare umbră, dar asupra fiecăreia stătea cununa spumei roșii-aurii sub sărutările soarelui ce murea.

O uriașă priveliște de trecătoare glorie pe acest depărtat țărm jos, menită să țină numai câteva clipe pline de strălucire ca să piară în umbră și să ajungă doar un lucru al trecutului, dar, în același timp, încă o icoană adăugată la atâtea, pe care mintea mea de artist nu le poate uita niciodată”, ne relatează Regina Maria.

Frumoasă-i Dobrogea zugrăvită de Regina Maria! Pe drumurile ei nesfârșite, regina s-a plimbat de multe ori și a străbătut acest ținut dintr-un colț în altul. Au fermecat-o atât localitățile prin care a trecut, cât și oamenii diferiți pe care i-a întâlnit și i-a descris cum a putut mai bine.

January 15, 2021
Plajele Constanței de odinioară au rămas în istoria orașului cu poveștile lor frumoase

Plajele Constanței de altădată nu aveau nume sofisticate cum au cele din ziua de azi, însă, au reușit să intre în istoria orașului. Unele dintre ele au dispărut, de altele ne putem bucura și acum, ba chiar și-au păstrat același nume. Mamaia, Tataia, Trei papuci, Duduia, domnița Ileana sau Plaja de la Vii, toate au povești interesante, prea puțin cunoscute de constănțeni și de turiști.

Pe plajele Constanței de odinioară, englezii se bucurau de băi de soare

Povestea plajelor moderne începe cu englezii, care au ajuns în Kiustenge în 1857.

La acea vreme, Constanța se afla sub stăpânire turcească, iar englezii de la Danube and Black Sea Railway au venit să modernizeze portul. Centrul portului englezesc era localizat în zona Gării Maritime de astăzi. Englezii au găsit fâșii de nisip în orașul de la malul mării și s-au bucurat în timpul liber de băile solare și cele în mare, a precizat pentru Discover Dobrogea scriitorul Cristian Cealera, muzeograf în cadrul Muzeului Național de Istorie și Arheologie Constanța. După ce modernitatea și-a pus amprenta pe oraș, configurația acestor plaje s-a modificat treptat.

Plaja de la Vii, primul stabiliment modern al Constanței

Cea mai cunoscută și mai folosită plajă a orașului Constanța între anii 1878 și 1900 a fost Plaja de la Vii. Situată atunci pe valea portului, în zona Abator – Far, până la Poarta 5, celebra plajă a făcut loc Portului Constanța.

”În acea perioadă, toată protipendada mergea la Plaja de la Vii, dornică să se bucure de băi solare și de băi în mare. Potrivit regulilor de atunci, bărbații și femeile făceau baie separat, iar cele două grupuri erau despărțite de o frânghie lungă, care pleca de pe nisip și mergea până departe în mare, pentru ca doamnele și domnii să nu se întâlnească. Existau cabine, umbrele și locuri în care puteai să îți petreci tipul liber. Noi le numim acum terase, dar atunci era tot felul de chioșcuri, unde se servea și bere Gruber, foarte cunoscută la acea vreme” am aflat de la muzeograful Cristian Celera, autorul volumelor ”Poveștile Mării Negre”.

La Plaja de la Vii se ajungea cu trenul

Plaja de la Vii era o limbă de nisip foarte frumoasă, străjuită de înălțimile văii portului.

Toată lumea bună mergea vara acolo, pentru că era singura plajă amenajată. Scriitorul Cristian Celera spune că, în 1887 a ajuns la Constanța în calitate de ziarist, Barbu Ștefănescu Delavrancea, pentru a participa la inaugurarea statuii lui Ovidiu. El a avut timp să dea o fugă și la Plaja de la Vii. Ulterior, Delavrancea a scris că a mers până la plajă cu ”un tren de plăcere”. Exista un tren care pleca din Gara Constanța și mergea până la Plaja de la Vii, iar acolo lumea se distra și se relaxa.

Fiul lui Ion Creangă, om de afaceri pe Plaja de la Vii

Pe celebra plajă de la Vii a făcut afaceri și fiul lui Ion Creangă. Dacă tatăl său a fost scriitor și a rămas în istoria literaturii române, fiul, ”căpitanul” Creangă a fost un prosper om de afaceri. El făcea produse de patiserie, pe care le vindea pe Plaja de la Vii celor care ajungeau pe modernul stabiliment, a mai spus publicistul Cristian Cealera.

Plaja de la Vii închisă din cauza poluării din Portul Constanța

în 1896 au debutat ideea de modernizare și lărgire a Portului Constanța, iar în 1899 a venit Anghel Saligny, care a început lucrările. Această modernizare a durat până în 1909, când a fost inaugurat Portul Constanța. În această perioadă, 1899-1909 portul și-a schimbat total fața. Au avut loc lucrări masive și din acest motiv s-a ajuns și la crearea unei stații de petrol, care a fost poziționată în zona turistică de atunci a Constanței. Din cauza poluării, Plaja de la Vii nu a mai fost vizitată, deoarece cu greu se putea respira din cauza vaporilor de la stațiile de produse petroliere din acea zonă.

Mamaia a luat locul plajei de la Vii

Închiderea Plajei de la Vii a determinat administrația constănțeană să găsească o soluție. Era nevoie de plaje moderne, iar Constanța era un oraș care prospera din toate punctele de vedere. Orașul de la malul mării devenise stațiune balneoclimaterică, unde veneau oameni din toate colțurile țării.

”Plaja Mamaia este creația lui Ion Bănescu, primarul Constanței între 1905-1907. El a fost cel care a avut ideea de a se folosi de zona sălbatică, cu foarte multe dune, aflată în nordul orașului Constanța. Acolo era satul Mamai-chioi, unde trăiau câteva zeci de oameni, în general păstori tătari. În 1905, Ion Bănescu deși este aspru criticat de rivalii săi politici, demarează lucrările de creare a plajei Mamaia.

În 1906, pe 22 august a avut loc ceremonia oficială de inaugurare a noii stațiuni. Acolo s-au construit pavilioane, o platformă care mergea în mare, tot felul de cabine pentru bărbați și femei. Zona s-a dezvoltat foarte mult și Mamaia a ajuns să fie foarte apreciată ca stațiune în întreaga lume” spune muzeograful Cristian Cealera.

Regina Maria îndrăgostită de plaja Mamaia

Stațiunea s-a dezvoltat mai mult, după ce Regina Maria a dorit să fie construită acolo, Vila Regală sau Palatul Regal din Mamaia. Imobilul a fost inaugurat în 1926, fiind a treia reședință regală din Constanța, după Palatul Regal și Cuibul Reginei. Regina Maria a fost în Mamaia de multe ori și s-a îndrăgostit de sălbăticia acelei zone. Deși în 1923 a demarat lucrările la Vila Regală, ea nu a stat acolo, pentru că ulterior a descoperit zona Balcic, un loc și mai sălbatic, de care s-a îndrăgostit iremediabil, în care a stat până la moartea sa.

Plaja Duduia și legendele sale

O altă plajă populară la sfârșitul sec. al XIX-lea și în primii ani ai sec. XX era Plaja Duduia. Aceasta se afla pe o jumătate din actualul Port Tomis, numit la acea vreme Golful Pescarilor sau Golful delfinilor, fiind locul în care pescarii își țineau bărcile.

”În acel golf se afla o plajă foarte cochetă. Știm că plaja a fost obținută la licitație de un întreprinzător local, iar în anul 1900, Plaja Duduia deja funcționa. Sunt câteva povești și legende interesante legate de plaja Duduia. De fapt, plaja a căpătat acest nume, pentru că Duduia era soția administratorului, o femeie care se ocupa de foarte multe lucruri. Ea tăia biletele de intrare, se ocupa și de administrarea plajei, dar se spune că ar fi fost foarte frumoasă și mulți dintre tinerii care mergeau la plajă erau îndrăgostiți de Duduia. Iată că, soția administratorului de plajă a rămas în istoria Constanței sub acest nume și există consemnări în arhive despre plaja Duduia, unde ajungeau foarte mulți oameni”, am aflat de la publicistul Cristian Cealera.

Tot Cristian Cealera spune că, potrivit unei legende care circula printre pescari, în anumite seri, aceștia puteau vedea plimbându-se pe plaja pustie, în sezonul rece, o femeie înveșmântată în alb. Ei credeau că putea fi o fantomă și că de la acea duduie în alb ar veni numele plajei, pentru că nu se știa ce căuta și de ce bântuia femeia nisipul acelei plaje.

Plaja de lângă Cazino, preferată de turiștii ajunși în zonă

Existau plaje foarte interesante și înainte de construcția Cazinoului din Constanța. Erau mici zone de plajă pe locul actualei faleze din zona Cazinoului.

În dreapta clădirii de patrimoniu există și acum o mică limbă de nisip. Înainte de 1910 zona aceea era mai extinsă și acolo coborau unii turiști la plajă, chiar dacă nu era amenajată și făceau baie în mare. Tot la începutul sec. XX în acea zonă, chiar lângă viitorul cazinou se aflau bărci ale localnicilor, care te puteau plimba timp de 30 sau 60 de minute pe undele Mării Negre, pentru a vedea din larg orașul Constanța. Tocmai de aceea au existat mici plaje, care, odată cu dezvoltarea orașului modern au început să dispară, am aflat de la muzeograful Cristian Cealera.

Legenda plajei Trei Papuci

Povestea plajei Trei Papuci a fost schimbată de-a lungul timpului, pentru că s-a format pe locul a două plaje mai vechi, spune Cristian Cealera. Însă, toți constănțenii, cel puțin cei din anii 40-50 încoace știu că plaja Trei Papuci are două sau chiar trei povești.

”Unii spun că ar fi la trei papuci distanță de locul în care stai. Această versiune este foarte populară, pentru că e o plajă pe care poți să ajungi foarte repede și să te bucuri de apa mării. A doua poveste, scrisă în premieră de regretatul Petre Covacef spunea că la începutul sec. XX, doi copii, un român și un musulman s-ar fi dus să facă baie acolo. Era o plajă plină de pietricele, iar copiii purtau niște saboți pentru a nu se răni în zona aceea pe stânci. Unul dintre copii ar fi avut un singur picior, motiv pentru care ei aveau trei papuci. Au intrat în apă într-o zi stranie de vară, însă, deși apa era foarte caldă, curentul era foarte puternic și copiii s-au înecat. Este o poveste dramatică a acestui loc, în care, când au ajuns alți tineri pe plajă au găsit doar cei trei papuci, pe care ei îi lăsaseră la mal” mi-a povestit căutătorul de povești de la malul mării, Cristian Celera.

Pe plaja Tataia, băi de noapte și de toate, vorba cântecului

Dacă există în Constanța o plajă Mamaia, trebuia să fie și una denumită Tataia. Fâșia de nisip care apare și pe hărțile din perioada interbelică, este situată în spatele Universității Ovidius sau după Spitalul Militar din Constanța.

”Povestea spune că acolo ar fi trăit un bătrân care avea o grădină de zarzavat și îi plăcea mult să pescuiască. El își punea un scăunel în apa mării și stătea acolo să prindă guvizi, pe care apoi îi vindea turiștilor de pe plajă. În zona Tataia exista o haltă a trenului care venea din Constanța și circula pe traseul Anadolchioi – Tataia – Gara Mamaia. După moartea bătrânului, plaja a fost amenajată și a fost foarte populară în anii 1920. Era chiar și un cântec: ”La Mamaia băi de mare, la Duduia băi de soare, la Tataia băi de noapte și de toate”. Expresia ”și de toate” poate să ne ducă cu gândul că plaja Tataia era un loc al îndrăgostiților, o plajă unde veneau tinerii la apus pentru a-și face diferite jurăminte”, spune publicistul Cristian Cealera.

Domnița Ileana, o plajă cu nume regal

Plaja domnița Ileana era situată undeva pe jumătatea plajei Trei Papuci, însă ea a dispărut între timp, din cauza lucrărilor care s-au efectuat în zonă. Domnița Ileana a fost o plajă cunoscută a Constanței. Inițial s-a numit plaja Vartanof, după cel care luase zona în antrepriză, apoi a fost botezată Domnița Ileana, după numele fetei Reginei Maria a României. Era o plajă mică, tocmai dea aceea mulți preferau să meargă la Mamaia și la Băile moderne.

Băile Moderne sau plaja Muncitorul, Modernul de astăzi

Mulți constănțeni merg acum pe plaja Modern, care, în perioada interbelică s-a numit Băile moderne.

”Plaja nu avea suprafața pe care o are astăzi, pentru că avea o altă configurație geografică. Băile moderne au devenit foarte populare, după care, zona a fost denumită Plaja Muncitorul și ulterior a fost botezată Modern. Acum ea are o suprafață foarte întinsă și mulți constănțeni preferă să meargă acolo în zilele călduroase de vară și să evite astfel, aglomerația din stațiunea Mamaia.

Despre plajele din Constanța există multe povești și legende. Acum, ele sunt mai goale ca niciodată și toată lumea își dorește să poată ajunge pe nisipul fin, să adune scoici, să se plimbe pe țărmul mării, să admire răsăritul ori să privească pescărușii care zboară veseli la apus.

Imaginile ne-au fost puse la dispoziție de Serviciul Județean Constanța al Arhivelor Naționale.

May 14, 2020
5 lucruri mai puțin știute despre istoria Dobrogei

Istoria Dobrogei este captivantă, iar astăzi, de ziua frumoasei regiuni dintre Dunăre și Mare, ne reamintim cu drag câteva lucruri importante. Fost maidan de încăierare între turci și ruși, Dobrogea arăta ca un tablou dezolant la sfârșitul ostilităților, în noiembrie 1878. Era un pustiu plin de ierburi și mărăcini, prin care mergeai zile întregi până descopereai un copac sau niște așezări omenești. În văile cu firicele de apă erau pitite satele, câte un pâlc de bordeie, niște căsuțe ridicate din bălegar frământat cu lut și acoperite cu paie sau pământ. Nici măcar un copac nu înveselea grădinile colibelor cu ferestre de-o palmă. Într-o odaie se înghesuiau toți ai casei, iar noaptea, rogojinile le țineau loc de așternuturi. Au trecut 141 de ani de la revenirea Dobrogei la țară și multe lucruri s-au schimbat. Totuși, nu trebuie să uităm viața grea pe care au avut-o străbunii noștri, în această regiune secerată de ciumă și prăduită de oștile năvălitorilor. Astăzi, 14 noiembrie, când sărbătorim cu fast Ziua Dobrogei, ne amintim cum se trăia în acele vremuri grele.

1. Din istoria Dobrogei face parte și proclamația principelui Carol I către dobrogeni

După un război ruso-turc devenit pentru noi război de independență, pe 14 decembrie 1878 Dobrogea revine la țară. După lungi tratative, Dobrogea este recunoscută ca fiind parte a României. Autoritățile române în frunte cu principele Carol I intră în Dobrogea și se opresc la Tulcea, pentru că era orașul cel mare al Dobrogei.

Înainte, Babadag a fost localitatea cea mai importantă, acolo era sediul raialei și locul în care a fost ridicat Seminarul musulman. Constanța în schimb, era un fel de mic târg sărăcăcios, în care populația musulmană era majoritară, fiind urmată de greci, a declarat pentru Discover Dobrogea, istoricul Lavinia Dumitrașcu.

La intrarea în Dobrogea, Carol I lansează două proclamații foarte importante, Proclamația către soldați și Proclamația către dobrogeni. Ideea transmisă este aceea de toleranță, de egalitate între minorități și majoritate. Musulmanii, din populație majoritară și stăpână, au devenit minoritari și stăpâniți de români. După Tulcea, Carol I ajunge și la Constanța. El a spus atunci, că ”Armata română care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât să mențină ordinea și să ocrotească pașnica viețuire a dobrogenilor”. Mai mult decât atât, Carol I a ridicat în Constanța, din banii statului, Moscheea Carol I, căreia musulmanii i-au dat numele domnitorului, în semn de mulțumire.

2.Dascăli și preoți din toată țara au venit în Dobrogea să îi învețe carte pe copii

Cu gospodăriile în spinare, învățătorii și preoții din țară au venit în Dobrogea, în urma apelului făcut de guvern, să îi școlească pe copii și pe adulți. Deși le-au fost oferite facilități, unii dascăli asociau traiul în Dobrogea cu un surghiun siberian și voiau să plece cât mai repede. Ei au găsit aici o populație ale cărei răni din timpul războiului nu se vindecaseră, o regiune care nu comunica direct cu țara, locuitori nedeprinși cu legile scrise. După 1878 s-au întemeiat școli primare în toate orașele și satele din județele Constanța și Tulcea. Pentru organizarea școlilor primare de fete și de băieți, a fost însărcinat profesorul Ion Bănescu, numit revizor școlar pentru toată Dobrogea.

Primele școli oficiale românești din regiune aveau bănci din scânduri așezate pe patru pari bătuți în pământ, iar în loc de tablă de scris, o cutie mare cu nisip. Atât în orașul Tulcea, cât și în Constanța, au fost inițial câte două școli, una de fete și alta de băieți. Aceeași situație era însă și în Babadag, Isaccea, Măcin, Mahmudia, Sulina, Chilia Veche, Mangalia, Medgidia, Cernavodă, Hârșova și Ostrov. De altfel, în toate comunele din Tulcea și Constanța au funcționat școli primare sătești de stat, chiar începând cu 1878, anul Unirii.

În 1880, frecvența în toate școlile primare dobrogene era de 3100 de fete și băieți, iar în 1905 se ridicase la peste 19.500 de elevi. Ulterior au fost înființate și licee pentru fete și pentru băieți, școli profesionale, școli de comerț, de meserii, de ucenici și școli de contabili. Pentru că s-a dezvoltat agricultura în zonă, au apărut și școli de agricultură, la Hamangia în Tulcea și la Murfatlar, în Constanța. Tot în Constanța au fost deschise o școală navală pentru ofițerii de marină și o școală de marină pentru personalul inferior marinăresc.

3.Gospodăria tradițională din Dobrogea, unică în România

Putineiul de bătut untul, bota pentru apă, linguroaie, scoarțe, ștergare, soba oarbă, lada de zestre, lenjerii din borangic și multe alte lucruri demult uitate în această eră a tehnologiei, făceau parte din gospodăria tradițională din Dobrogea. Acum, astfel de obiecte sunt rarități în satele dobrogene, dar le putem vedea expuse în muzee, pentru a ne reaminti cum se trăia și se gătea odinioară, când viața era mai simplă și obiceiurile respectate cu sfințenie.

Din gospodăria tradițională dobrogeană nu lipseau trei spații de organizare a locuinței: „camera curată”, tinda cu vatra și odaia de zi sau camera de locuit, în care familia își ducea traiul zilnic, iar femeile torceau și țeseau.

Până în anul 1900, casele din Dobrogea erau mici, aveau doar două încăperi, fiind compuse din tindă și o odaie de locuit. Ulterior a apărut casa tradițională dobrogeană cu trei odăi, a declarat pentru Discover Dobrogea, muzeograful Cerasela Dobrinescu, de la Muzeul de Artă Populară Constanța. Ea a precizat că întotdeauna exista o prispă, care se desfășura parțial sau pe toată fațada casei. Dobrogea este un ținut multietnic, o zonă care a fost mult timp sub stăpânire otomană, dar încă mai există sate în care tradițiile s-au păstrat. De altfel, întemeietorii satelor dobrogene sunt musulmanii, de aceea denumirile vechi ale localităților sunt turcești.

4.”Drumul de fier” care a dezvoltat Dobrogea

Călătorii care străbăteau Dobrogea în urmă cu 150 de ani, se înarmau cu multă răbdare. Drumurile nu erau nici măcar pietruite și duceau de la un sat la altul. De la Medgidia până la Constanța drumul dura 8 ore, iar de la Cernavodă la Constanța trebuia să faci 11 ore. Iarna sau în zilele ploioase, căruțele se împotmoleau în gropile de pe aceste ulițe, astfel că nu se putea circula. În lipsa drumurilor, nu existau căruțe de poștă și diligențe, iar corespondența oficială se transporta prin curieri care mergeau călare pe cai. Lipsa căilor de comunicație cu restul țării a întârziat popularea și dezvoltarea economică a regiunii Dobrogea.

Proiectul politicienilor și al lui Carol I a fost să alinieze Dobrogea la țară, prin realizarea unei legături directe între România și această regiune. Întrucât drumul din România până în Dobrogea era foarte lung și ocolitor, s-a hotărât răscumpărarea căii ferate Cernavodă-Constanța și a Portului Constanța, de la compania engleză căreia îi fuseseră concesionate aceste lucrări de către Imperiul Otoman. Societatea engleză a ridicat case frumoase, care sunt și astăzi în Constanța și a dinamizat puțin viața monotonă a urbei. Dar lucrările le-au făcut prost, nu au respectat termenele, iar compania a dat faliment. Statul român a răscumpărat calea ferată și portul la o sumă foarte mare. Au fost organizate două licitații, la care au participat marile firme care construiau poduri, însă acestea nu au reușit să întrunească cerințele caietului de sarcini. Ion Brătianu l-a sprijinit atunci pe foarte tânărul inginer Anghel Saligny, pentru a realiza lucrările. Saligny, după ce a terminat facultatea lucrase cu inginerul Gustave Eiffel, a făcut practică și vizitase cele mai mari poduri din lume. Împreună cu o echipă de ingineri, el a construit faimosul Pod de la Cernavodă. Doctorul în istorie Lavinia Dumitrașcu, a declarat pentru Discover Dobrogea, că între acei ingineri erau doi dintre băieții primului-ministru de la acea vreme, Ion Brătianu. ”Se pare că lui Ionel Brătianu nu prea îi plăcea să muncească, fapt pentru care Anghel Saligny i-a spus că dacă nu vrea să facă treabă și tot întârzie, să se ducă acasă. Răspunsul lui a fost: ”Eu sunt un Brătianu și un Brătianu nu lasă niciodată lucrul neterminat”, fapt pentru care a început să lucreze cu sârg”, a precizat muzeograful Lavinia Dumitrașcu.

Astfel, România a fost legată de Dobrogea prin Podul de la Cernavodă și, grație aceluiași inginer, Dobrogea s-a legat de lume prin Portul Constanța. Lucrările au fost începute de la minus zero, pentru că, în mare parte, inginerii au demolat ce făcuseră englezii. Constanța a devenit cel mai mare port la Marea Neagră, iar Podul de la Cernavodă rezistă de 100 de ani.

5.Reședințele regale din Constanța

A existat o relație foarte strânsă între familia regală și Dobrogea, această zonă de care principele Carol I s-a îndrăgostit iremediabil. În 1878, Constanța, Kiustenge de atunci, era doar un sat somnolent și adâncit în uitare. Carol I a încercat și chiar a reușit să racordeze și să modernizeze această provincie de frontieră a Imperiului Otoman, care s-a reunit cu țara. Domnitorul Carol I și regina Elisabeta s-au îndrăgostit iremediabil de Dobrogea. Le-a plăcut atât de mult această zonă, încât și-au făcut aici palate și ”cuiburi”.

Palatul Regal a fost prima reședință regală construită în Constanța începând cu anul 1903, de către autoritățile centrale. Palatul a fost ridicat pentru familia regală, care a venit frecvent în orașul de la malul mării din anul 1905, până la moartea Regelui Carol I. Regina Elisabeta se simțea însă înstrăinată în acel palat, care i se părea că este departe de mare și a optat pentru Pavilionul regal, o căsuță modestă construită de Anghel Saligny și inginerii săi în Portul Constanța, în semn de omagiu față de familia regală.

Pavilionul regal era, de fapt, o cabană din lemn susținută pe o consolă de fontă, așezată pe un picior de piatră. Se spune că avea formă de navă, deoarece dădea senzația de plutire. Denumit și ”Cuibul Reginei”, pavilionul a devenit reședința preferată de la mare a Reginei Elisabeta. Vila regală din Mamaia, un proiect al Reginei Maria, a fost cea de-a treia reședință a regalității, ridicată în Constanța.

În acea perioadă, stațiunea ”Băile Mamaia” a devenit o zonă interesantă, astfel că în anul 1923, Regina Maria a hotărât să își facă acolo o reședință. Deși s-a implicat în construcția ei și a verificat permanent lucrările, a realizat planuri și proiecte, regina a descoperit ulterior Balcicul, de care s-a îndrăgostit. A ridicat și acolo un palat regal, în care s-a mutat în 1937 și a lăsat proprietatea de la Mamaia, Reginei mamă Elena și Principelui Mihai, care în scurt timp a devenit rege.

Populația Dobrogei a crescut de la un an la altul după ce regiunea a fost conectată cu restul țării. Dacă potrivit statisticilor, în 1879 populația județelor Constanța și Tulcea se ridica la aproximativ 117.000 de persoane, iar majoritatea era formată din musulmani, numărul locuitorilor a crescut foarte mult în următorii ani, iar românii au devenit majoritari. Pământul situat între Dunăre și Marea Neagră este încărcat de istorie, iar pustiul de ierburi a fost transformat de oamenii harnici, în frumoase localități, bogate în tradiții. La mulți ani buni, Dobrogea!

November 14, 2019
Gara Maritimă, silozurile lui Saligny și Cuibul Reginei, clădirile de patrimoniu din Portul Constanța

Gara Maritimă, silozurile lui Saligny și Cuibul Reginei sunt clădirile de patrimoniu din Portul Constanța. Se vorbește frecvent despre atracțiile din Constanța, dar prea puțini cunosc povestea Gării Maritime, un obiectiv important din Portul Constanța. Clădirea, construită între anii 1931-1933, a fost inaugurată oficial în august 1934 cu ocazia Zilei Marinei, în prezența Regelui Carol al II-lea și a altor oficialități. În urmă cu mai bine de 85 de ani, când traficul de persoane în port și liniile maritime erau în creștere, autoritățile de la acea vreme au considerat că se impune construirea unei gări maritime, care să asigure condiții optime pentru desfășurarea acestor activități.

Gara Maritimă din Portul Constanța, o clădire cu o arhitectură deosebită

Gara Maritimă din Portul Constanța a fost proiectată de arhitectul Gheorghe Brătescu. Marian Samoilă, documentarist în cadrul Muzeului Portului Constanța mi-a declarat că în Pavilionul Regal sunt expuse câteva fotografii din perioada în care se turna fundația și se construia acest edificiu impresionant.

Tot de la el, am aflat că la acea vreme, imobilul a ridicat câteva probleme tehnice legate de infiltrațiile de la subsol, dar au fost rezolvate ulterior și s-a realizat o Gară Maritimă modernă.

Erau câteva linii ferate, care există și acum, însă nu mai sunt funcționale, iar călătorii erau aduși cu trenul până în fața gării. În faza inițială, clădirea avea un restaurant, diferite compartimente și toate facilitățile de care un turist avea nevoie. Din 1934 până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, au existat numeroase linii de pasagere, care făceau legătura între Constanța și diferite porturi ale lumii.

Gara Maritimă, sediu pentru diferite instituții

După anul 1945 Gara Maritimă a fost sediul diverselor instituții din port, printre care Poliția de Frontieră sau Administrația Căilor Navigabile. După 1990, clădirea a fost împărțită cu cei de la Poliția de Frontieră, iar astăzi aparține în întregime Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime.

Acolo își desfășoară în prezent activitatea diferite compartimente din cadrul instituției. Fiind o clădire istorică, Gara Maritimă este reabilitată periodic, iar la 30-40 de ani intră în reparație capitală, care presupune lucrări mai ample, am aflat de la Marian Samoilă, documentarist în cadrul Muzeului Portului Constanța.

Policlinica Port, un imobil cu o vechime de aproape un secol

Policlinica Port, pe care o știu toți constănțenii, situată lângă Gara Maritimă, este o construcție mai veche decât aceasta. În urmă cu aproape un secol, autoritățile locale se gândeau la toate detaliile, astfel că au considerat că traficul de nave din Portul Constanța trebuia acoperit și din punct de vedere sanitar. Policlinica Port funcționează și acum în clădirea de aproape 100 de ani, care a fost reabilitată. O parte din imobil este ocupată în prezent de administrație, iar în altă aripă își desfășoară activitatea Direcția Sanitară. Puțini știu că, la un moment dat, într-o anumită zonă a clădirii a existat și un crematoriu uman. Deși este un imobil istoric, el nu s-a bucurat de impactul pe care l-a avut Gara Maritimă.

Silozurile proiectate de Saligny funcționează de 110 ani

În incinta Portului Constanța tronează cele trei silozuri proiectate de inginerul Anghel Saligny, în urmă cu mai bine de un secol. Ridicarea lor a reprezentat o provocare din punct de vedere tehnic și au fost folosite materiale de construcție neutilizate până atunci. Lucrările de modernizare au început oficial în 1896 în Portul Constanța, spune Marian Samoilă, documentarist în cadrul Muzeului Portului.

În 1909, a fost inaugurată o parte din ansamblul de 4 silozuri proiectate inițial. Deși în planurile lui Saligny apar cele 4 silozuri, într-un final au fost construite doar trei. La inaugurarea acestora, a participat inclusiv Regele Carol. Nu a lipsit de la eveniment nici Anghel Saligny, întemeietorul școlii inginerești în domeniul construcțiilor din România, cel care a realizat multe proiecte în Portul Constanța.

Faptul că silozurile din Portul Constanța funcționează și în prezent, dovedește că fost o construcție de calitate. Puține obiective rezistă atât de mult timp, în condițiile unei utilizări intensive. Traficul de cereale din Portul Constanța a fost deosebit de intens înainte de 1989. Vagoanele, modul de descărcare și încărcare a acestora, toată linia tehnologică din acea vreme există și acum. Pe lângă faptul că în prezent intră și tiruri în port, în rest, există aceeași tehnologie de încărcare și descărcare, aceleași benzi care merg către nave, mi-a mai dezvăluit documentaristul Marian Samoilă.

Cuibul Reginei sau Pavilionul Carmen-Sylva

Portul Constanța găzduiește și Cuibul Reginei, clădirea în care a locuit Familia Regală, transformată acum în muzeu. Din păcate, după al Doilea Război Mondial imobilul a devenit o simplă magazie, un loc de depozitare a materialelor de construcții din port. Nici nu este de mirare, ținând cont de faptul că Familia Regală nu a fost iubită de comuniști. Absolut toate lucrurile din Cuibul Reginei au dispărut și nimic din ceea ce a fost odată nu se mai regăsește în cadrul actualei clădiri.

Marian Samoilă, documentarist în cadrul Muzeului Portului Constanța mi-a spus că a fost găsită o telegramă la Arhivele Județene, trimisă în 1944 de Casa Regală către CFR, în care se cere să pună un vagon prins într-o garnitură, destinat încărcării mobilierului din Pavilionul Regal. Acel tren a mers până la Cernavodă și de acolo a fost îmbarcat dar nimeni nu știe care a fost destinația finală și ce s-a întâmplat cu lucrurile Familiei Regale, aflate în locuința din Portul Constanța.

”Fiecare a luat ce și cât a putut din Pavilionul Regal. În primul rând a dispărut mobilierul, care era de calitate, deoarece intenția a fost să nu mai existe nimic care să amintească de Familia Regală. Ulterior, clădirea a devenit sediu administrativ al diverselor instituții care își desfășurau activitatea în Portul Constanța. Abia după 1990 s-a pus problema readucerii Pavilionului Regal la forma cât de cât apropiată de cea inițială. El a fost reabilitat, după ce arhitecții au consultat planurile și au refăcut imobilul. În primul rând, apropierea digului, construirea danelor, a plaformei portuare și a căii ferate au modificat suprafața clădirii. Întreaga zonă a suferit schimbări, care nu au mai permis refacerea imobilului în forma lui inițială. Locația este aceeași și cât de cât, se apropie de vechea clădire, atât cât au permis condițiile din zonă”, a precizat documentaristul Marian Samoilă, din cadrul Muzeului Portului Constanța.

Este admirabil faptul că aceste clădiri se află și acum în stare de funcționare, deși unele dintre ele au o vechime de mai bine de un secol. Din păcate, ele sunt ascunse cumva privirii, deoarece puțini dintre noi mergem în port, doar pentru a le vedea. Mulți constănțeni nici nu au auzit de Pavilionul Regal sau nu știu unde este el situat, fapt pentru care, RATC Constanța a prelungit de la 1 aprilie traseul autobuzelor 42 până la Cuibul Reginei – Dana Militară, astfel că, dacă v-am făcut curioși, puteți să faceți o plimbare pentru a admira aceste bijuterii arhitecturale.

April 6, 2019
Cormoranul moțat cuibărește, în premieră, în Constanța

Societatea Ornitologică Română a confirmat astăzi prezența cormoranului moțat (Phalacrocorax aristotelis), o nouă specie de pasăre care cuibărește în România. Este cea de-a treia specie de cormoran care își face cuibul în țara noastră, după cormoranul mare și cormoranul mic. Spre deosebire de aceste două specii, cormoranul moțat NU apare pe apele de interior. Este un cormoran care folosește doar apele marine pentru a se hrăni și nu afectează în niciun fel pescăriile de apă dulce.

Portul Constanța, preferat de cormoranul moțat

Este pentru prima dată când cormoranii moțați cuibăresc pe litoralul românesc. Specialiștii spun că, deși specia are nevoie de faleze stâncoase, a ales Portul Constanța pentru cuiburi, iar noua populație este de 3-5 perechi. Confirmarea cuibăritului a fost realizată pe data de 17 martie 2019 de Emil Todorov, biolog bulgar care lucrează pentru Societatea Ornitologică Română. „Grupul de păsări care a confirmat cuibăritul a fost observat de mine pentru prima oară în luna ianuarie, în cadrul programului internațional de monitorizare a păsărilor de apă, MidWinter Counts. Erau 13 indivizi, adulți și imaturi, în portul Constanța. Stăteau grupați pe balize. M-a intrigat să văd așa de mulți la un loc și am decis să continui să monitorizez acest grup.

Am revenit în luna februarie, pe data de 26 și am văzut că acum erau zece indivizi, pe aceleași balize și diguri. Știam din Bulgaria că primul semn de cuibărire a cormoranilor moțați este după mijlocul lunii martie, așa că pe data de 17 martie am verificat din nou locul unde erau. Deja cormoranii moțați cloceau în trei cuiburi”, a povestit Emil Todorov.

Cormoranii moțați au schimbat stâncile cu metalul

Cormoranii moțați din portul Constanța cuibăresc pe structuri de oțel, artificiale, pe platforme marine de exploatare de gaze sau petrol.

Este un comportament atipic pentru această specie, care, de obicei preferă să își instaleze coloniile pe maluri stâncoase, abrupte, cu terase, unde să nu poată fi deranjată. Cea mai apropiată colonie de cormorani moțați se află în nordul Bulgariei, la Capul Kaliakra, pe stâncile de lângă mare.

Moțații de Vama Veche

Pentru că este doar o aruncătură de băț sau un fâlfâit de aripi de la Capul Kaliakra până în Vama Veche, cormoranii vin în fiecare an și spre litoralul românesc pentru a se hrăni. Ajung, de obicei la Vama Veche, dar în ultimii ani au fost observați și la Constanța sau în alte locuri. Cormoranul moțat nu este o specie amenințată. Populația europeană este cuprinsă între 153.000 și 157.000 de indivizi maturi. Trendul populațional este însă, descrescător. În Marea Neagră și în Marea Mediterană este întâlnită subspecia Phalacrocorax aristotelis desmarestii.

Aceasta este prima semnalare de cuibărit a speciei în actualele granițe ale României. Pasărea mai este prezentă pe Insula Șerpilor și în Cadrilater, dar aceste teritorii nu mai apăarțin de România.

Societatea Ornitologică Română (SOR) este cea mai importantă organizație independentă de conservare a păsărilor din România. Un ONG premiat, SOR, lucrează pentru a proteja păsările sălbatice și habitatele lor în România de peste 25 de ani. Misiunea SOR este să se asigure că populațiile noastre unice de păsări sunt protejate, iar locurile naturale minunate ale României nu sunt exploatate și distruse de evoluțiile dăunătoare. Specialiștii SOR doresc să îi inspire pe oameni să contribuie la protejarea păsărilor și a habitatelor din România și, cu ajutorul populației, să se asigure că şi generațiile noastre viitoare se vor bucura de acestea.

March 21, 2019