Tag: george cușa

În Cadrilater, viața nu a fost ușoară în urmă cu aproape 100 de ani, pentru cei colonizați acolo. George Cușa s-a născut la Bazargic în urmă cu 95 de ani. Am aflat de la dânsul cum a copilărit în satul Caraci și care-i sunt cele mai plăcute amintiri din acea vreme, în care Dobrogea era mai mare, dar foarte săracă.

Din Macedonia în Cadrilater, colonizarea a fost anevoioasă

Domnul George Cușa are acum 95 de ani și ne-a povestit despre perioada în care a trăit în Cadrilater din anul 1925, zonă care în 1940 a fost anexată Bulgariei.

„Tata avea 25 de ani când a început migrarea noastră din Macedonia. Această deplasare a fost consecința schimbărilor teritoriale din Balcani și, în special, a ultimului conflict armat dintre Turcia și Grecia, din 1922. În urma negocierilor care au urmat, a fost semnat  Tratatul de Pace de la Lausanne, din 1923, care stabilea noile frontiere și schimbul de populație dintre țările beligerante, Grecia și Turcia.

 În urma acestui schimb de populație, mai bine de 1,5 milioane de greci din Asia Mică, din Caucaz și de pe litoralul Mării Negre au fost aduși și împroprietăriți, mare parte, pe terenurile agricole, pe munții și pășunile cumpărate de aromâni, încă din perioada Imperiului Otoman, cu acte de proprietate, pe care, însă, grecii, în noua lor postură de stat independent, le-au anulat.

Sufocați de aceste măsuri, ca și de închiderea granițelor de către noile state naționale, balcanice: Bulgaria, Albania, Serbia, formate după primul război balcanic, aromânii, ca cetățeni străini în aceste state, nu aveau decât o singură variantă: migrarea.

Și… unde? Unii, puțini, optau pentru Australia, unde auziseră că sunt pășuni întinse, dar nu prea existau oieri. Cei mai mulți aromâni, hotărâți, au optat pentru  România, ”la cele mai apropiate rude ale lor, românii”, cum consemnează istoricul francez Lamouche.

Caraci, august 1938- familia Cușa la muncile câmpului

Și așa, familia mea din Gramaticova, împreună cu familii  din  zona Vodena și nu numai, s-au alăturat primului mare val de aromâni din Grecia care a ajuns în portul Salonic, în primele zile ale lunii  octombrie. Aici, scria tata în jurnalul său, au așteptat zile întregi, până când Serviciul Marin din țară le-a trimis, pe banii noștri, vaporul „Iași”, din care au debarcat la Constanța, în port, pe data de 25 octombrie 1925 .

În port, după ce au fost primiți cu fast de către autoritățile orașului și ale portului și în prezența unor aromâni  de vază stabiliți de mult timp în țară, ei au urcat în trenul care i-a dus la Bazargic, capitala județului Caliacra. Aici, în gară, au fost așteptați de delegații noștri și de autoritățile orașului care le‑au urat: ”Bun venit în patria voastră!”.

De la gară, familia mea a urcat în două căruțe și a ajuns undeva la periferia orașului, conform unei repartizări provizorii, la o locuință de scândură, cu un fel de mansardă spre care ducea o scară șubredă, așa cum erau toți pereții. Ei, bine, în această casă aveam să mă nasc eu, în 22 februarie 1926, după patru luni de la debarcarea în țară.

Perioada de colonizare a noastră a durat foarte mult timp, pentru că România nu era chiar pregătită să ne primească, așa cum fusese convenția. Nu erau stabilite localitățile și nu toate terenurile fuseseră desțelenite. Familiile ce fuseseră  repartizate în case locuite de turci, sârbi sau  bulgari, din diferite localități erau disperate.

Colonizarea propriu-zisă a fost foarte dificilă și, la un moment dat, o parte din cei veniți au avut intenția de a se întoarce.

În final, îngrijorați de aceste tergiversări ale colonizării, inițiatorul migrării, Gheorghe Celea, împreună cu cei mai apropiați ai lui, printre care și bunicul meu, au hotărât să-și găsească singuri localitatea în care să se așeze. Și astfel, pornind din Bazargic, au ajuns cu mașina la un cătun viticol, Caradurmuș, situat pe șoseaua Bazargic–Constanța, de unde s-au abătut spre nord și s-au oprit, după 4 km, într-un cătun aproape pustiu, așezat pe un fel de platou care se numea Caraci”, a povestit pentru Discover Dobrogea dl. George Cușa.

George Cușa s-a născut în Cadrilater și a trăit 14 ani în satul Caraci

„Colonizarea în Cadrilater a fost anevoioasă, iar aromânii trebuiau să se adapteze la noile condiţii de viaţă, începând cu munca şi cu relaţiile cu localnicii, majoritatea colonizaţi din regiunile Olteniei, Moldovei şi ai Ardealului, cu autorităţile statale și, mai ales, cu clima, cu vântul, seceta, cu ploile temporare, primăvara şi toamna, cu sufocantele călduri, vara şi cu zăpezile și crivăţul din perioada de iarnă.

Când am venit noi în Cadrilater, zona era bântuită de organizaţii subversive de comunişti,  sovietici sau bulgari, de organizaţii naţionaliste extremiste, de comitagii, care făceau presiuni asupra populaţiei paşnice şi chiar asupra autorităţilor.

Românii erau stresați de agresivitatea bulgarilor, care nu acceptau ideea că Dobrogea de Sud sau Cadrilaterul, cum s-a numit mai târziu, va rămâne în componența statului român. Prin colonizarea noastră, aceste formaţiuni de gherilă s-au astâmpărat, pentru că  aromânii le-au făcut față, căci erau obişnuiţi cu cetele de comitagii din Grecia, cu care se confruntaseră periodic.

Caraci, august 1938- George Cușa, fratele său Bobi, sora Lucreția, alături de părinții lor Ion și Ecaterina

Copilăria mea a fost, din fericire, una destul de bună și de frumoasă, pentru că în satul Caraci se formase un soi de nucleu al aromânilor. Inițiatorul migrației, Gheorghe Celea, avea o familie numeroasă, iar unul dintre copiii dânsului, locotenentul Decebal Celea, a fost în timpul războiului, din 1940 până în 1944, atașat militar în delegația militară a românilor din Ankara, condusă generalul Teodorescu Traian, pe care l-am cunoscut, mai târziu, în detenție”, povestește George Cușa.

Caraci, un sat fără școală și biserică

„În Caraci nu aveam școală, iar orele se țineau în geamie. După 5-6 ani, oamenii gospodari din sat au construit o școală, unde venea domnul Mitrică, învățătorul meu, de la o distanță de 4-5 km, de la Arman. El venea pe jos sau trimiteam noi o șaretă să-l aducă. Venea și preotul Alexandrescu de două ori pe săptămână, pentru ora de religie.

Eu am apucat un singur an școala în geamie. Eram 24-30  de elevi, din clasele I și până în a IV-a. Aveam o singură sală și toți copiii învățau acolo, câte o oră și jumătate fiecare clasă. Învățătorul își împărțea cele 6-7 ore, cât stătea în sat la noi, pentru a preda la fiecare clasă în parte.

Învățam în limba română. Pentru noi a fost greu la început, deoarece gândeam în aromână și toate cuvintele respective erau o noutate, ca o limbă străină. Învățam cuvinte, dar nu înțelegeam sensul lor adevărat, în contextul propoziției respective. Gândeam în aromână și vorbeam românește, dar foarte greu.  Învățătorii au avut o misiune dificilă.

Ca materii, ni se preda abecedarul, în clasa I și puțină istorie, geografie și religie. Fiecare familie cumpăra manualele pentru copii. Acestea erau sumare, iar cel pentru religie avea doar câteva pagini. Pentru istorie și geografie exista un singur exemplar cu care venea învățătorul, care ne putea să scriem doar câteva concluzii.

Se dădeau și premii la sfârșit de an, care erau simbolice, în pas cu normalitatea acelor vremuri. Premianților li se punea câte o coroniță pe cap. Țin minte că în 1936 am terminat clasa a IV-a și învățătorul m-a luat doar pe mine la Arman, la școala comunală, unde se făceau premierile.

Caraci, august 1938 – George Cușa este băiatul din dreapta, cu mingea în mână

El i-a spus lui tata: „Nea Enache, ia-ți băiatul de mână după ce se termină serbarea de astăzi și du-l la Bazargic la liceu, să nu mai pască mieii pe izlazul lui bunică-su și să nu mai umble călare la seceratul păioaselor, vara”, și-a amintit cu drag dl. George Cușa.

În Bazargic, George Cușa a văzut casa în care s-a născut

„După ce am terminat cele 4 clase primare, tata m-a luat de mână și m-a dus la liceu, la Bazargic, acolo unde mă născusem. Nu avea mari posibilități, dar a închiriat un apartament de la un bulgar, apoi m-a dus să văd casa în care m-am născut. Am mers undeva la periferia localității Bazargic, un soi de oraș cosmopolit, cu bulgari, cu sârbi, cu lipoveni, aromâni, turci, tătari, romi și așa mai departe.

M-a dus în casa respectivă și am văzut o locuință dărăpănată, cu etaj din scândură, cu o scară jerpelită și l-am întrebat: „Chiar aici m-am născut eu?”. A spus: „Da, pentru că statul nu ne dăduse încă locuință și am găsit doar casa aceasta.” După 8 luni, în care am stat acolo în scutece, ne-am dus în satul Caraci, unde mi-am petrecut copilăria.

Și așa am început Liceul „Nicolae Filipescu” din Bazargic, orașul acela în care au existat foarte multe perturbații, la fel ca în sate. Bandele de bulgari, populație majoritară acolo, iscau revolte și altercații, incendiau satele, iar românii erau luați și uciși. Bulgarii au dat foc și unui sat din Durostor. Tatăl unui coleg al meu a fost luat, tăiat pe câmp, aruncat într-un puț și astupat acolo. S-a aflat de acest incident după zeci ani de zile, de la un văr al său care asistase la acest masacru și care fusese amenințat sub  jurământ să nu spună nimic.

La Liceul „Nicolae Filipescu” din Bazargic, profesorii de limba română au avut o răbdare extraordinară, pentru că noi nu ne descurcam foarte bine”, își amintește dl. George Cușa.

Amintiri frumoase din timpul copilăriei în Cadrilater

Domnul George Cușa spune că cele mai frumoase amintiri din Cadrilater sunt cele din perioada sărbătorilor.

„O amintire frumoasă din copilăria în satul Caraci a fost primul colind pe care l-am cântat. Satul nostru era oarecum aparte, pentru că a avut cei mai mulți elevi și studenți. Amintirile sunt frumoase, pentru că eram stăpâni acolo, eram între noi, vorbeam limba noastră, aveam obiceiurile noastre, nunțile noastre, aniversările familiilor și ale copiilor noștri.

Cea mai frumoasă și mai nostalgică perioadă era cea din timpul sărbătorilor. Noi nu aveam biserică în sat. Era la o distanță de 4-5 km, la Arman. Preotul care ținea orele de religie, o dată sau de două ori pe săptămână ne invita duminica să mergem la slujbe. Ne adunam 10-15 copii și mergeam la biserică pe drumurile acelea șerpuitoare, printre dealurile frumoase și blânde.

Cel mai frumos era în Ziua Patimilor, de Paști, când mergeam la Denii. Plecam seara cu un grup de copii, printre dealurile acelea domoale ale noastre și stăteam până seara târziu, la biserică. Ne întorceam noaptea acasă, cântând.

Frumos era și când preotul citea vinerea, prohodul și cântam apoi tot drumul spre casă. De Paști asistam la noaptea de Înviere. Plecam de acasă cu puțin cozonac în traistă, cu câte un ou, stăteam la Înviere și, la întoarcere, mergeam mulțumiți acasă. Parcă harul lui Dumnezeu se revărsase peste noi! Cântam „Hristos a înviat” pe drumurile acelea liniștite, uitate sub clar de lună. Eram copii și ne aflam sub impresia slujbelor, pentru că eram credincioși”, povestește cu nostalgie dl. George Cușa.

După 14 ani, familia Cușa a părăsit Cadrilaterul

În septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, România a cedat Bulgariei partea sudică a Dobrogei sau Cadrilaterul, cum era denumit de către români și a avut loc un nou schimb de populație.

”După 14 ani părăseam Cadrilaterul în care venisem ca oieri, neadaptați la condițiile unei noi vieți.

Caraci, august 1938 – familia extinsă, la muncile câmpului

În Cadrilater am dus-o foarte greu la început, dar treptat ne-am adaptat și, din oieri, am devenit agricultori pricepuți. Ne-am construit locuințe noi, din piatră, grajduri și saivane, pe care a trebuit să le părăsim în 1940.

Din nefericire, a venit acel Pact din 1940, când România a fost dezmembrată total și noi am fost pentru a treia oară dezrădăcinați. Familia mea plecase din Albania în 1880, a stat în Grecia până în 1925 și a trecut în 1940 prin a treia dezrădăcinare din Cadrilater. Am fost recolonizați în comuna Ferdinand, actuală Mihail Kogălniceanu. Eu tocmai dădusem examenul de capacitate la liceul din Bazargic, urmând să-mi continui  studiile la Constanța, la Liceul Mircea cel Bătrân”, spune dl. George Cușa. Cum a fost în acea perioadă veți afla însă dintr-un alt articol.