Discover Dobrogea

Tag: Cerasela Dobrinescu

Portul tradițional ne ajută să cinstim memoria părinților și bunicilor noștri și să ne păstrăm identitatea

Aproximativ 30 de cămăși tradiționale din toate zonele țării au fost cusute, în ultimii doi ani, de reprezentantele Asociației „Cusături Dobrogene”. Pasiunea comună pentru portul popular a adunat laolaltă zeci de femei din Constanța, care au dorit să învețe să coasă singure, la fel ca bunicile și străbunicele lor, cămăși tradiționale. Piesele de port – cămăși, vâlnice, catrințe și tulpane sunt prezentate în cadrul expoziției „Izvoade în timp și spațiu românesc”, care poate fi văzută la Muzeul de Artă Populară Constanța, până pe 20 octombrie 2024.

La șezătoarea urbană de la Constanța, doamnele au realizat opere de artă

Obiectele expuse sunt replici fidele ale unor piese autentice aflate în patrimoniul diferitelor muzee din țară sau prezentate în albume de specialitate și reflectă migală și vechi tehnici de lucru, pe care membrele Asociației „Cusături Dobrogene” și le-au însușit foarte bine, în cadrul șezătorilor organizate în Constanța.

„Importanța șezătorilor este dată de faptul că, în cadrul acestor adunări care erau foarte importante în trecut, se face acel schimb de idei, de valori, de modele și de tot ceea ce înseamnă tradițional. Șezătorile au rolul lor, acela de a perpetua tradiția. În trecut, șezătorile se organizau odată cu încetarea muncilor agricole, iar în prezent, șezătorile urbane, cum sunt cele organizate de Asociația Cusături Dobrogene în Constanța, au loc atunci când timpul le permite doamnelor care cos cămăși tradiționale.

În cadrul întâlnirilor periodice, membrele asociației au realizat adevărate opere de artă. Au scos la iveală vechi modele tradiționale, au reprodus cămăși care, poate acum nu ar fi fost arătate, pentru că nu toate muzeele își arată întreg patrimoniul în cadrul expozițiilor. Ele duc mai departe tradiția, modelele, leagă prietenii și, în acest mod, ne asigurăm că tradiția nu va dispărea.

Expoziția va dura până pe 20 octombrie și sunt convinsă că va atrage vizitatori, pentru că este ceva inedit. Din mâinile acestor doamne au ieșit adevărate opere de artă, modele autentice, cu toate că fiecare dintre ele și-a pus amprenta pe cămașa cusută, pe piesa de port realizată. Este o bucurie pentru noi că am putut să realizăm această expoziție, deoarece, ca și în cazul colecționarilor, degeaba ai sau realizezi un obiect prețios, dacă nu îl și arăți.

Este foarte important ca aceste piese de port să fie realizate și arătate și să putem să-i atragem și pe alții către frumosul domeniu al artei populare românești.

Aceste obiecte, chiar dacă nu fac parte din patrimoniul muzeal, în momentul în care intră pe ușa muzeului se bucură de același statut, de obiecte muzeale.”, a declarat pentru Discover Dobrogea, Cerasela Dobrinescu, muzeograf în cadrul Muzeului de Artă Populară Constanța.

Membrele Asociației Cusături Dobrogene asigură continuitatea meșteșugului coaserii cămășilor cu altiță

În expoziția de la Muzeul de Artă Populară Constanța, costumele sunt prezentate pe 13 manechine. 12 dintre ele sunt îmbrăcate cu cămăși femeiești și unul cu cămașă bărbătească de pe Valea Arieșului. De asemenea, în vitrine sunt expuse mai multe costume tradiționale femeiești și două bărbătești, cămăși din Bucovina, Transilvaniam și două cămăși cu ciupag, de Prahova, de Lunca Cernei.

„Avem în expoziție și o cămașă de damă cusută de un bărbat, un domn care a venit hotărât la șezătoarea noastră și ne-a spus că vrea să coasă. El are o pasiune mai veche pentru cusut, dar, venind la noi în șezătoare a început pentru prima dată să coasă o cămașă și ce ne-a mirat și ne-a încântat în același timp, este că a început cu o cămașă femeiască, pentru soția lui, urmând să coasă și una pentru el. A cusut-o foarte bine și a fost foarte fain că a acceptat sfaturile venite de la noi și e tare mulțumit de rezultatul muncii lui.

Cămașa cu altiță a fost înscrisă în Patrimoniul UNESCO. Una din condițiile de înscriere a unui patrimoniu este ca acest meșteșug, respectiv coaserea cămășii cu altiță să continue, să fie practicat în continuare. Noi, suntem, de fapt, continuatoare. Noi am fost invitate să depunem documente la acest dosar, astfel încât să facem dovada continuității acestui meșteșug.

Practic, pentru că noi ne întâlnim în continuare și coasem, este o garanție a faptului că această cămașă va rămâne în Patrimoniul UNESCO.

Cămașa cu altiță se coase în multe zone ale țării, dar cu precădere în Oltenia, Muntenia, Moldova și Bucovina. Altița este bucata de pânză care se așază pe umăr”, a declarat pentru Discover Dobrogea, Eugenia Catargiu, președintele Asociației „Cusături Dobrogene”.

Părintele Lucian Săftescu, bărbatul care a cusut o cămașă tradițională pentru soția sa

Foarte multe femei nu au răbdarea sau priceperea necesare pentru coaserea unei cămăși tradiționale, tocmai de aceea, pare uimitor faptul că un bărbat a realizat o ie cu un model complex, pentru soția sa. Este vorba despre părintele Lucian Săftescu, de la Biserica Sf. Gheorghe din Constanța, care, într-un an și jumătate a cusut, pentru prima dată, o cămașă tradițională. Povestea coaserii cămășilor nu se va termina, însă, aici, deoarece părintele Săftescu dorește să mai realizeze încă două, una din zona Oltului, alta de Dobrogea, pentru el.

„Mi-a venit ideea să cos o cămașă tradițională, pentru că eu mai tot timpul am cusut, înainte coseam goblen. Pe bunicile mele le-am văzut cosând, pe mama am văzut-o tot timpul împletind și, probabil, ceva s-a lipit și a intrat oarecum în ADN-ul meu. Cred că am început pe la 22 de ani să cos goblen, iar cu această cămașă am ridicat ștacheta, pentru că am auzit de fetele de la Cusături Dobrogene. Nu este ceva foarte simplu de făcut. Am ales o ie de Muscel, pentru că atrag mai mult modelele de Argeș, de Craiova, Vâlcea, zona aceea. Chiar dacă este mai complexă și un pic mai încărcată, adică mai mult de muncă, am încercat să fac ceva deosebit. Am cusut-o într-un an și jumătate, dar a trebuit să aștept și după ață, pentru că am comandat mătasea din Letonia, am stat și după firul metalic, care a fost adus din Franța. O să cos o cămașă și pentru mine, dar acum iau o pauză, pentru că, la un moment dat mă dureau buricele degetelor de la atâta cusut.

Pentru această cămașă, modelul l-am ales eu, dar fetele m-au îndrumat în cadrul șezătorilor Asociației Cusături Dobrogene. Nu am făcut modelul exact ca în carte, l-am mai schimbat, pentru că fiecare cămașă are, oarecum, povestea ei și atunci trebuia să aibă o identitate a ei.

Această cămașă reprezintă un nou început, un lucru care mă liniștește, care face să se oprească timpul în loc și te ajută să uiți de griji. Așa cum erau și sfinții părinți în pustie, de multe ori te trezești cosând că mai spui o rugăciune. Este un exercițiu de răbdare, să știți, am cusut această cămașă în sute de ore.

Nu toată lumea are răbdare să coasă un proiect de genul acesta până la capăt și, credeți-mă că îți exersează răbdarea până la cele mai mari culmi. A durat atât de mult să o cos și pentru faptul că, fiind prima cămașă, a trebuit să le cer sfatul fetelor de la Cusături Dobrogene. Chiar dacă românul, în general, le știe pe toate, eu am mers pe principiul că nu știu mai nimic și am preferat să fac un lucru o dată și bine, nu să îl fac de capul meu și după aceea să mă trezesc că trebuie să descos, pentru că este foarte greu, pierzi timpul și strici materialul. Și, atunci, am mers pe mâna lor, orice lucru am făcut l-am întrebat. Fetele de la Cusături Dobrogene au experiență și, de multe ori, când ajung acasă îmi dau seama ce capacitate au și cât de mult au putut să deprindă și să readucă la viață din tradițiile noastre populare.

Cămașa pe care o voi coase pentru mine va fi din zona Oltenia, pentru că acolo îmi sunt rădăcinile, părinții sunt din Oltenia, vacanțele le petreceam, în general, acolo, la bunici și cred că zona acesta m-a atras mai mult, iar cămașa pe care o voi coase va fi ca o cinstire a memoriei lor. Dar, cu siguranță, următoarea va fi de Dobrogea, pentru că sunt născut și crescut la Tulcea.

Această tradiție a coaserii și purtării cămășilor populare trebuie continuată, pentru a ne păstra identitatea. Suntem în Europa, dar nu trebuie să ne contopim cu ei. Trebuie să rămânem ce am fost, suntem o nație de oameni înțelepți și muncitori, care au creat și ceva și este nevoie să păstrăm și să ne ducem mai departe identitatea”, Lucian Săftescu, preot la Biserica Sf.Gheorghe din Constanța.

Cămașa tradițională reprezintă România și identitatea românilor

Multe doamne afirmă că și-ar dori să-și coasă propria cămașă, dar folosesc drept scuză, lipsa timpului necesar. Ei bine, Andreea Ceauș ne demonstrează că este mai importantă determinarea, dorința de a coase o ie, pentru că nu este vorba doar de timp. Ea coase doar 10-15 minute pe zi, cam cât ne ia nouă să ne bem cafeaua, dar face acest lucru zilnic și, cu perseverență, a reușit să realizeze până acum, mai multe cămăși tradiționale, toate opere de artă.

„4 cămăși am în această expoziție – un ciupag ardelenesc, de lângă Cluj, din Micești. Cămașa originală este în Muzeul de Etnografie al Transilvaniei, din Cluj. Cămașa cu ciupag este foarte arhaică, în zilele noastre foarte puține femei din sate mai cos, dar există ciupage foarte vechi în muzeele din Transilvania și ne-am hotărât, la nivelul întregii țări, să facem un proiect în care să se coasă numai ciupage, iar aceasta din expoziție este cusută pentru acel proiect.

Cămașa cu ciupag înseamnă, față de celelalte cămăși, că tot pieptul este adunat în cutulițe și ornamentul cămășii este cusut pe aceste cutulițe. Nu se coase ca o cămașă normală, ci, este o cusătură pe cutulițe și se coase trăsurește, adică se ia firul și se bagă ca și cum merge trăsura pe drum, mergi cu acul înainte, împungând cutulița sau trecând peste ea și se formează modelul.

A doua cămașă pe care o am în expoziție este de Vlașca, foarte specială prin culorile cu care s-a cusut, pentru că preponderent este rozul și maroul. O cămașă de Vlașca pe care o vezi, datorită combinației de culori, o poți recunoaște.

A treia cămașă este din Țara Dornelor, de Bucovina. Este specială pentru mine, pentru că este o cămașă cusută de la zero, pentru că nu mai există o altă cămașă similară într-un muzeu sau într-o ladă, undeva. Am pornit de la izvodul din altiță, pe care unii oameni îl văd ca pe un copac, alții, ca pe niște ochi hipnotici și mi-am dorit să fie o cămașă de Bucovina. A pornit cu râuri orizontale, specifice Țării Dornelor și respectă câmpurile zonei, dar este o cămașă compusă și imaginată de mine, ca și cum aș fi trăit acum 150 de ani și aș fi vrut să fac o cămașă pe care nu o mai are nimeni în sat și sper că mi-a ieșit și că este exact ce trebuie pentru zona respectivă.

A patra cămașă expusă este tot de Bucovina. De asemenea, nu este o cămașă reprodusă, eu am văzut doar izvodul din altiță, pe care mi l-am imaginat ca pe o aripă, pe o cămașă de Ucraina. Cu toate că ea era etichetată ca fiind de Ucraina, eu sunt convinsă că a fost strămutată din Bucovina noastră. La fel, izvodul acesta și-l imaginează lumea ca fiind o insectă, o ramură, este un izvod interpretat în funcție de viziunea fiecăruia. Am pornit de la acest izvod și am creat o cămașă de Bucovina, tot așa, din perspectiva mea, nefiind o cămașă copie a unei alteia.

Cos o cămașă cam într-un an, iar cusutul, pentru mine, este ceva personal, mă relaxează. Nu cos mult într-o zi, pentru mine, cusutul este precum timpul alocat de alții pentru o cafea, cos 10-15 minute pe zi, dar cu perseverență.

Aceste cămăși tradiționale, pentru mine, nu reprezintă chiar o tradiție, pentru că, tradiția este să trăiești cu ea, cum era la sate, să o înveți de la bunică, de la mamă, dar eu lucrurile acestea nu le-am văzut în familie, însă, reprezintă cumva o apartenență a unui loc. Pentru mine, cămașa tradițională reprezintă România”, a precizat pentru Discover Dobrogea, Andreea Ceauș, membru în Asociația „Cusături Dobrogene”.

Costumele populare reprezintă identitatea noastră, ca popor

Șezătorile organizate de Asociația „Cusături Dobrogene” din Constanța au fost importante și pentru Dorina Baias, care, participă de 6 ani la întâlnirile organizate de membrele comunității. A reușit, astfel, să deprindă meșteșugul coaserii cămășilor cu altiță și a realizat, până acum, 10 cămăși și 4 vâlnice, atât de frumoase, încât, acestea sunt prezentate în muzeele din toată țara.

„În timpul liber mă ocup cu această îndeletnicire preluată de la strămoșii noștri. Sunt în Asociația Cusături Dobrogene din anul 2018, unde am învățat să cos cămăși tradiționale așa cum trebuie. Pentru cămăși am căutat inspirație din mai multe zone ale țării: Vrancea, Ardeal, Gorj, Bucovina, iar vâlnicele sunt din zona Mehedinți. Cos o ie în aproape 4 luni, dar muncesc mult la ea pentru a o termina. Cam 6 ore lucrez pe zi, iar cămașa prezentată la expoziție este din zona Gorj, pentru că am vrut să completez vâlnicul pe care l-am realizat.

Nu putem să îmbrăcăm o cămașă din Ardeal și să punem vâlnic din Mehedinți, de aceea am dorit să fac și cămașa, și vâlnicul, din aceeași zonă. M-am îmbrăcat în costum popular și la școală, când avem anumite sărbători sau activități, iar elevii sunt uimiți când află că sunt cusute de mine. Eu le transmit că aceste costume populare reprezintă identitatea noastră ca popor, pentru că am preluat ceva de la strămoșii noștri și suntem obligați să ducem aceste tradiții mai departe. Eu am încercat să-i învăț pe copiii de clasa a IV-a să coasă și am făcut împreună cu ei, semne de carte, iar proiectul ne-a reușit.

Fără șezători nu am putea să realizăm ceea ce prezentăm în această perioadă la Muzeul de Artă Populară, am coase după ureche și nu ar ieși ceva autentic”, a declarat pentru Discover Dobrogea, Dorina Baias, profesor de Religie la Șc. 12 și membră a Asociației „Cusături Dobrogene”.

September 15, 2024
Dublă lovitură pentru Muzeul de Artă Populară Constanța, după pensionarea directorului Maria Magiru

Maria Magiru este, la fel ca regretata Doina Păuleanu, o adevărată enciclopedie. Ea a realizat, din nimic, Muzeul de Artă Populară Constanța, încă din 1975 și, timp de o viață i-a îmbogățit permanent colecția cu numeroase obiecte de artă populară. Acum, instituția de cultură este foarte vizitată, deține peste 17.000 de piese reprezentative pentru România, dar și pentru etniile din Dobrogea, iar expozițiile permanente și tematice îi atrag frecvent pe constănțeni și pe turiști.

Maria Magiru va rămâne în istoria Constanței, însă Muzeul de Artă Populară este la mâna politicienilor

Astăzi a ieșit la pensie Maria Magiru, această legendă vie a etnografiei dobrogene, astfel că mulți colaboratori și admiratori ai activității dânsei au felicitat-o pentru bogata activitate și pentru piesele de colecție pe care le-a achiziționat pentru muzeu și le-a lăsat în urmă. În plus, doamna Magiru, din dragoste pentru etnografie și pentru Dobrogea și din dorința de a păstra inclusiv casele tradiționale din regiune, clădiri care se deteriorează, iar politicienilor nu le pasă de ele, a reușit să strămute o locuință foarte veche, în curtea Mănăstirii Dervent și a transfomat-o în muzeu.

Prima lovitură despre care vorbeam este plecarea din muzeu a celei care a creat instituția și a făcut-o să devină importantă pe harta atracțiilor turistice din Constanța.

Unii i-au adus astăzi flori doamnei Magiru, dar buchetele care au lipsit au fost chiar de la cei care ar fi trebuit să îi aprecieze munca, respectiv Primăria Constanța, în subordinea căreia s-a aflat timp de zeci de ani, instituția pe care a condus-o și Consiliul Județean Constanța, în subordinea căruia se află de la începutul acestui an.

A doua lovitură, una de grație aș spune, pe care a primit-o Muzeul de Artă Populară Constanța și implicit doamna etnografiei dobrogene, a fost numirea făcută de Consiliul Județean Constanța pentru cel care îi va lua locul, fără ca, măcar, dna Magiru să fie consultată sau întrebată. Un artist cu un CV neimpresionant, care are, ce-i drept, doctorat și este președinte al Uniunii Artiștilor Plastici Constanța, însă, nu are cunoștințele necesare pentru funcția în care a fost numit interimar. Artistul Florentin Sârbu nu este nici specialist, nici expert în etnografie, așa cum sunt toți managerii muzeelor de artă populară din țară.

Deși există un om foarte bine pregătit în muzeu, care a scris o carte dedicată etniei rușilor lipoveni și numeroase articole în reviste de specialitate, cu doctorat rezultat în urma mai multor ani de cercetare etnografică, lucrează de 25 de ani în instituția de cultură și are pregătirea necesară, o persoană care, în mod logic, ar fi trebuit să asigure interimatul, aceasta nu a fost luată în calcul, pentru că nu este susținută politic. Cu un CV extrem de generos, cu cercetare de teren realizată în majoritatea satelor dobrogene pe diferite teme etnografice, sute de interviuri date către presă, zeci de expoziții realizate în muzeu și pagini întregi de rezultate pe Google la simpla căutare ”Cerasela Dobrinescu”, specialistul, expertul pe patrimoniu dobrogean acreditat de Ministerul Culturii, Cerasela Dobrinescu, nu a fost în cărțile Consiliului Județean Constanța.

De altfel, nu este prima dată când, în Constanța, politicienii își bagă nasul într-un domeniu în care nu se pricep și strică imaginea instituțiilor de cultură. Teatrul Fantasio și Teatrul de Balet Oleg Danovski din Constanța sunt doar două exemple în acest sens. Gurile rele spun chiar că Muzeul de Artă Populară ar putea deveni doar o secție a Muzeului de Artă Constanța, lucru pe care nici măcar comuniștii nu l-au făcut. Trist, nu-i așa?

După fotbal și politică, probabil, mulți se vor pricepe acum și la etnografie, un domeniu care nu se învață în câteva zile sau în câțiva ani. Păcat, foarte păcat că s-au grăbit cei de la Consiliul Județean Constanța să își numească omul pe care l-au dorit și nu au vrut să permită continuarea a ceea ce Maria Magiru a construit în 48 de ani, de către un om pregătit de dânsa, cu multă răbdare, timp de 25 de ani.

Pe platforma Discover Dobrogea am scris, de-a lungul timpului, numeroase articole cu informații oferite de dr. Cerasela Dobrinescu, pe care, cu siguranță le-ați citit și le-ați apreciat, dar, până astăzi, scuzați-mi ignoranța, dar n-am auzit de artistul Florentin Sârbu și de activitatea dânsului, chiar dacă este președintele Uniunii Artiștilor Plastici din Constanța. Și aceasta, în condițiile în care îi cunosc pe mulți dintre artiștii constănțeni, iar finul meu, artistul Eusebio Spînu, fost președinte al UAP Constanța 1, o personalitate în domeniul ceramicii, m-a introdus în minunata lume a artiștilor plastici. Probabil, lucrările pe care dl Sârbu le realizează din ceramică sunt foarte apreciate de către publicul larg, însă, pregătirea pe care o are nu îl califică pentru funcția de director interimar al Muzeului de Artă Populară Constanța. Poate va fi reparată această greșeală la concursul care va fi organizat, deși este cam greu de crezut.

May 30, 2023
Buna Vestire și Ziua Cucului, sărbători ale primăverii în satele din Dobrogea

Primăvara vine cu multe tradiții în satele din Dobrogea, iar astăzi este atât sărbătoarea de Buna Vestire, care are semnificație religioasă, cât și Ziua Cucului. După perioada mărțișoarelor, a babelor și a mucenicilor, luna martie continuă cu alte sărbători ale primăverii.

Buna Vestire și Ziua Cucului, sărbătorite pe 25 martie

”Pe 25 martie se sărbătorește vestirea Fecioarei Maria de către arhanghelul Gavril, care îi spune că îl va aduce pe lume pe Isus.

În satele tradiționale, în această perioadă, pe lângă faptul că este o zi în care se dă dezlegare la pește, se fac pomeni și praznice, se consideră că pământul este blagoslovit, în sensul că se înmulțesc insectele, sosesc rândunelele și celelalte păsări, totul înverzește, pentru că ne aflăm în plină primăvară și începe să cânte cucul.

Acesta este Ziua Cucului, o pasăre oraculară. Chiar și noi avem în Muzeul de Artă Populară Constanța câteva ștergare decorate cu acest motiv.

Legendele spun că pe perioada iernii, cucul a fost transformat în uliu, iar acum, de Buna Vestire revine la forma sa inițială și începe să cânte.

Ca un obicei, se spune că, dacă în această perioadă ai buzunarele goale vei avea ghinion. Nu trebuie să fii flămând sau supărat de Buna Vestire și, foarte important, să nu dormi când cântă cucul, pentru că se spune că vei fi somnoros tot anul.

Din punct de vedere meteorologic se spune că dacă vremea va fi frumoasă de Buna Vestire, așa va fi și de Paște.

De asemenea se aprind focuri în această zi, dar mai mult la marginea cimitirelor. Dacă în perioada mucenicilor, focurile ardeau în gospodării, de Buna Vestire, focurile se aprindeau la marginea cimitirului, pentru a vesti morților venirea primăverii și se fac pomeni și praznice, în memoria celor plecați dintre noi”, a declarat pentru Discover Dobrogea, muzeograful Cerasela Dobrinescu din cadrul Muzeului de Artă Populară Constanța.

În cultura populară, cucul este o pasăre sfântă

În cultura populară, cucul este considerat o pasăre sfântă, plăcută lui Dumnezeu, o pasăre a bucuriei, care nu face niciun rău. Prin cântecul său, cucul a fost consacrat drept un adevărat „oracol”, care poate prevesti câţi ani de viaţă îi sunt daţi celui ce îl aude. Pentru că îşi plasează ouăle în cuiburile altor păsări şi apoi le părăseşte, cucul este şi un simbol al iubirii nestatornice.

La Muzeul de Artă Populară din Constanța este prezentat în această perioadă un “Ştergar cu cuci”. Ștergarul este din Dobrogea de Sud și este decorat cu motivul cucului, pasărea oraculară a românilor.

Conform credinţelor din popor, cucului i se „dezleagă” limba la Buna Vestire, devenind astfel o emblemă a primăverii şi vegetaţiei rodnice, fiindu-i asociate vitalitatea şi sănătatea.

Glasul cucului încetează de Sânziene, când se spune că „răguşeşte” sau „amuţeşte” şi se preface în uliu.

Ştergarul a fost confecţionat în primul sfert al secolului al XX-lea, iar în patrimoniul muzeului a intrat destul de târziu, în anul 1991.

Utilizat la decorarea interiorului locuinţei ţărăneşti, ştergarul a fost ţesut în gospodărie, la război, din bumbac (urzeala) şi borangic (băteala). Ornamentaţia piesei este concentrată la capete, pe trei registre decorative, cu lăţimi diferite, delimitate prin grupuri de vărgi albe. Registrul median prezintă trei motive avimorfe (cuci), alese peste fire şi reprezentate pe ramuri înfrunzite. Celelalte două registre au un decor fitomorf (frunze), realizat cu bumbac alb, roşu şi negru, aflăm de la reprezentanții Muzeului de Artă Populară Constanța.

March 25, 2023
Târgul de Mărțișoare de la Muzeul de Artă Populară Constanța promovează tradiția purtării mărțișorului

Târgul de Mărțișoare, devenit tradițional la Muzeul de Artă Populară Constanța, va fi organizat anul acesta în perioada 27 februarie – 2 martie pe platoul din faţa muzeului.

La Târgul de mărțișoare găsim doar creații originale

La Târgul de mărțișoare de la Muzeul de Artă Populară Constanța participă doar meșteri populari care au realizat creaţii originale.

Mărțișoarele sunt lucrate manual, respectiv modelate, pictate, pirogravate, cusute, brodate sau tricotate și sunt realizate din materiale diverse, precum lemn, fibre şi ţesături textile, ceramică, hârtie, mărgele, scoici, plante uscate sau sticlă.

Târgul îşi propune să promoveze tradiţia purtării mărţişorului ca simbol al primăverii şi amuletă aducătoare de noroc.

Mărțișorul, potrivit legendelor, a fost făcut, prima dată, de Baba Dochia

Baba Dochia, un personaj mito-folcloric, este indisolubil legată, la români, de tradiția mărțișorului. Potrivit legendelor, ea a realizat primul mărțișor și a tors firul bicolor, în timp ce urca pe munte.

”Se știe, conform legendelor, că Baba Dochia și-a început urcușul pe 1 martie și a tors în toată această perioadă, un fir. La un moment dat, ea a găsit pe drum un bănuț, pe care l-a găurit și a legat banul de firul răsucit, în două culori, pe care Baba Dochia l-a tors.

Se spune că acesta a fost primul mărțișor. De fapt, mărțișorul tradițional era un bănuț, la început din metal, dar putea fi și din argint. Banul găurit este un simbol matricial feminin, cu trimitere directă la acest personaj, de la care avem păstrată tradiția mărțișorului, iar argintul este un metal lunar, benefic, aducător de bine.

La început, firul mărțișorului nu a fost cu ață roșie, se spune că a fost cu alb și negru. Albul semnifica puritatea, iar negrul simboliza pământul. Roșul, la rândul său, semnifică puritatea, vigoarea și sângele. Au mai existat și variante, era și un șnur albastru cu alb, iar albastrul simboliza seninul cerului.

Noi avem acest personaj, Baba Dochia, despre care se spune că a tors firul bicolor, acel șnur al mărțișorului, în urcușul său pe munte, care, conform legendelor, a început pe 1 Martie. Astfel, această zi este dedicată Babei Dochia, dar, mai mult decât atât, în calendarul creștin ortodox, o avem prăznuită pe Sfânta Evdochia, personaj real, care a trăit în sec. III”, a declarat pentru Discover Dobrogea, Cerasela Dobrinescu, muzeograf în cadrul Muzeului de Artă Populară Constanța.

Mărțișorul era purtat în Dobrogea, până la întoarcerea berzelor

În Dobrogea, se obișnuia să se poarte mărțișorul până când veneau berzele, spune muzeograful Cerasela Dobrinescu. Ea precizează că exista și o formulă prin care erau invocate păsările ”Ia-ți barză mărțișorul”” sau ”Ia-ți negrețele, barză și dă-mi albețele!”, unde negresele erau supărările, bolile și albețele fiind zilele fericite, cu sănătate.

Mărțișorul se atârnă în copaci sau pe tufele de trandafiri

”După purtare, în Dobrogea, mărțișorul era așezat sub o piatră sau pe gard, de unde se credea că îl vor lua berzele sau alte păsări călătoare, care vin în această perioadă.

De asemenea, mai există obiceiul ca mărțișorul să fie pus pe o tufă de trandafir sau pe ramurile unui pom, iar cu acest prilej se fac anumite premoniții. Dacă trandafirul sau copacul înfloreau, acest lucru era considerat de bun augur pentru persoana respectivă, dacă nu, pentru cel care și-a lăsat mărțișorul acolo, urma o perioadă nefastă”, spune muzeograful Cerasela Dobrinescu.

Cât timp se poartă mărțișorul?

Câte bordeie, atâtea obiceiuri, spune o vorbă românească. În funcție de zonă, mărțișoarele sunt păstrate o anumită perioadă de timp. El poate fi purtat la piept, la gât sau pe mână, câteva zile, până la o anumită sărbătoare sau până când înfloresc pomii.

”Există sate în care mărțișorul era pus și la gâtul mieilor, pentru că în această perioadă erau vulnerabili și chiar și sub cloșcă era păstrat, pentru a avea noroc de pui mulți și sănătoși”, am aflat de la muzeograful Cerasela Dobrinescu.

February 23, 2023
Ritualurile practicate de rușii lipoveni din Dobrogea, la construcția unei case

Ritualurile practicate de rușii lipoveni din Dobrogea, la construcția unei noi locuințe, au atât elemente întâlnite și la românii din zonă, cât și aspecte particulare. De altfel, ridicarea unei case vine, de cele mai multe ori, la pachet cu anumite rituri, indiferent de etnia din care fac parte proprietarii.

Ritualurile practicate de rușii lipoveni din Dobrogea, la ridicarea unei case

Chiar dacă în ziua de astăzi, casele au construcții moderne și nu mai respectă arhitectura tradițională din trecut, s-au păstrat ritualurile practicate de rușii lipoveni din Dobrogea, la ridicarea unei locuințe.

”Un prim obicei, practicat în majoritatea comunităţilor lipoveneşti dobrogene, era sfinţirea locului pe care urma să se ridice casa, obiceiul fiind cunoscut prin sintagma «botezul locului».

Deoarece gospodăria este locul în jurul căruia gravitează familia, obiceiurile legate de construcţia unei noi case reprezintă un element integrat şi integrator în sistemul complex al obiceiurilor. Astfel, o practică des întâlnită, atât la români, cât şi la ruşii lipoveni, este cea a punerii banilor la temelia casei, în scopul «atragerii» norocului pentru membrii familiei respective.

Prin această «plată» se asigura «tăria temeliilor» şi alungarea a tot ceea ce ar fi fost nefast pentru familie. Deseori, alături de bani, în scop apotropaic şi purificator, la temelia casei se punea şi sare.

Îngroparea unui obiect la temelia casei îşi are originea în vechile ritualuri de construcţie, prezente în multe arii culturale, potrivit cărora o construcţie se dărâmă, dacă nu i se aduce o jertfă umană. La ruşi, a dăinuit legenda conform căreia zidul Novgorodului a putut fi ridicat doar după ce o femeie însărcinată a fost îngropată în temelii. Cu timpul, obiectele au devenit substitute ale jertfelor umane, dar motivaţia gestului a rămas aceeaşi.

Un alt obicei, menit să asigure protecţia membrilor familiei, este cel conform căruia la căpriori, în partea de răsărit a casei, se punea o coroană de flori şi o cruce deasupra. La români, în acelaşi loc, se aşeza o ramură verde, ca simbol al trăiniciei, un ştergar şi băutură.

După finalizarea acoperişului, «în fruntea casei» (pe acoperiş), se obişnuia să se pună o cruce turnată din metal, care era lăsată acolo până la finalizarea construcţiei. Ulterior, crucea era fixată pe peretele din dreptul uşii, pentru a păzi «intrarea în casă».

La Slava Cercheză, după ce se acoperea casa, sus în pod, «se punea crucea», apoi se realiza frontonul din lemn, decorat cu «păsări», acestea fiind considerate «apărătorii casei», scrie dr. Cerasela Dobrinescu în cartea sa ”Rușii lipoveni din Dobrogea – istorie și tradiții specifice (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – 2011”.

Sfințirea casei, ritualul de la care nu se abat rușii lipoveni

Sfințirea casei reprezintă un alt ritual practicat de rușii lipoveni din Dobrogea, dar și de alte etnii din regiune. Acest rit are scopul de a alunga relele și de a crea un mediu curat pentru familia care va locui în noua casă.

”O altă practică, nelipsită la finalizarea construcţiei, este cea a sfinţirii casei, prilej cu care familia oferea o masă îndestulată meşterilor, vecinilor, celor care au muncit la ridicarea casei şi preotului. Dacă la români această masă se numeşte aldămaş sau adălmaş, la ruşii lipoveni este cunoscută sub numele de novoselie şi era precedată de acţiunea de sfinţire a construcţiei.

Aşa cum reiese din cele declarate de un informator de teren, rudele invitate la novoselie aduceau daruri de «casă nouă»: «la casă nouă se face novoselie şi sfeştania, la care rudele apropiate vin cu daruri, iar gazda care sfințește casa dă masa şi băutura. Aşa e la noi.» Conform ritualului, novoselie precede sfeştania.

În cadrul acestui obicei, întâlnit la finalizarea oricărei construcţii, nu doar a casei, credinţele și superstiţiile creştine se suprapun cu cele păgâne. Ritualul sfinţirii casei de către preot, este descris astfel de către Irina Mihailov, lipoveancă din Slava Cercheză: «După ce casa era terminată, se sfinţea de către preot, ca să gonească duhurile rele. Preotul aşeza lumânări, la icoane şi în cele patru colţuri ale camerei. În faţa icoanei, pe un sac, se aşeza o găleată plină cu apă, pe care se puneau patru lumânări aprinse. Se făcea slujba, se sfinţea apa şi se stropea toată casa. Se cânta şi se citea din cărţile bisericeşti, apoi, stăpâna casei împărţea bani tuturor invitaţilor, după care se aşezau cu toţii la masă. Seara, veneau rudele şi alţi invitaţi la novoselie şi aduceau cadouri de casă nouă».

Terminarea unei construcţii şi pregătirea de intrare în casă nouă erau considerate, la majoritatea popoarelor, praguri importante pentru asigurarea premonitorie a unui trai cât mai bun pentru familia care lua în stăpânire spaţiul respectiv. Totodată, nevoia de sacralizare a gospodăriei izvora din dorinţa permanentă de înlăturare a tot ceea ce era considerat «rău».

La intrarea în curte, pe interiorul porţii, sau deasupra uşii de acces în casă, proprietarul casei pune o molitva, o rugăciune, «care se ia de la biserică». Lângă molitva, de cele mai multe ori este fixată crucea (krestik), care a stat pe acoperiş până la finalizarea casei. Acest «ansamblu» (molitva şi krestik) are un puternic rol apotropaic împotriva «gândurilor şi duhurilor rele».

În ceea ce priveşte protecţia casei, la ruşii lipoveni se întâlnesc vechi spirite, descinse din mitologia slavă. Având rădăcinile în perioada precreştină de dinaintea Rusiei Kievene, aceste spirite erau percepute ca nişte fiinţe supranaturale, pe care nu le putea vedea nimeni, şi purtau numele de domovoi (spirite ale casei) şi dvorovoi (spirite ale gospodăriei). În afară de acestea, imaginarul popular l-a creat şi pe Bannik, spiritul băii, care sălăşluia tot pe lângă casă, dar în bania (baia cu aburi), aflată în curtea casei.

În mitologia slavă, Domovoi era zeitatea protectoare a căminului şi întruchiparea focului din vatră, fiind imaginat ca un bătrân mic, acoperit de o blană miţoasă, care stătea mereu la căldură. El este considerat un factor coagulant al familiei pe care o are în grija. Dacă este mâniat, domovoi-ul poate deveni ostil, purtându-se urât, ca şi cum nu ar aparţine casei respective. Fiecare casă are domovoi-ul ei, aşa cum la români se crede că sub fiecare casă sălăşluieşte un şarpe, şarpele casei. Chiar dacă domovoi era un spirit protector al casei, se credea că apariţia lui intempestivă era prevestitoare de rău.

Deşi după creştinarea Rusiei s-a făcut o puternică propagandă antipoliteistă, acest spirit al casei nu a putut fi eradicat din conştiinţa maselor, ba mai mult, urmaşi ai vechilor staroveri încă vorbesc despre acesta. În ceea ce-l priveşte pe Dvorovoi, spirit al curţii, al cărui nume derivă din cuvântul rusesc dvor (curte), acesta este mai degrabă un spirit malefic, ce chinuie animalele domestice din gospodărie, motiv pentru care trebuie «îmbunat» prin anumite acţiuni întreprinse de oameni.

Toate aceste credinţe păgâne, tributare mitologiei slave, au coexistat în paralel cu cele creştine, iar perioadele de cumpănă din istoria ortodocşilor de rit vechi nu le-au afectat decât într-o oarecare măsură”, scrie dr. Cerasela Dobrinescu în cartea sa ”Rușii lipoveni din Dobrogea – istorie și tradiții specifice (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – 2011”.

În ceea ce priveşte riturile de construcţie practicate de ruşii lipoveni din Dobrogea, la ridicarea unei noi locuinţe, acestea au multe elemente întâlnite şi la românii din satele învecinate, dar există unele aspecte particulare, care imprimă nota de etnicitate identitară.

September 29, 2022
Maslenița, sărbătoarea rușilor lipoveni de întâmpinare a primăverii

Masleniţa este sărbătoarea prin care rușii lipoveni celebrează Soarele și venirea primăverii. Denumită și Săptămâna Brânzei sau Săptămâna Albă, Maslenița are loc în ultima săptămână de dinaintea intrării în Postul Paştelui. Masleniţa adună laolaltă fetele şi femeile, îmbrăcate în costume tradiţionale, care ţin în mână câte o batistă (kasinka) şi merg pe străzi, într-un dans ritual, cântând cântece specifice acestui obicei, asemeni colindelor româneşti.

Maslenița, sărbătorită anul acesta la Cetatea Enisala

Asociația Delta Dunării, alături de rușii lipoveni din comunele Jurilovca și Sarichioi organizează ”Ziua Iertării”, ultima zi din „Maslenița”, la Cetatea Enisala și vă invită să urmăriți confruntarea artistică on-line. Evenimentul va fi transmis live, pe pagina de Facebook a Asociației Delta Dunării.

Duminincă, 14 martie, la ora 14.00, reprezentanții celor mai mari comunități de ruși lipoveni din județul Tulcea, Sarichioi și Jurilovca se vor întâlni la poalele Cetății Enisala și își vor lua, împreună, rămas bun de la iarnă.

Ansamblurile Juraveli din Jurilovca și Landâș din Sarichioi vor cânta cele mai frumoase melodii din repertoriul lor, iar costumele din moși strămoși și veselia care îi caracterizează vor învălui sărbătoarea.

Maslenița nu s-a sărbătorit în mod public în perioada comunismului

Săptămâna Maslenița sau Maslenîia, reprezintă o perioadă în care rușii lipoveni sunt foarte veseli și interpretează cântece și dansuri tradiționale. Fiind o sărbătoare în care este celebrat soarele, rușii lipoveni din Tulcea lansau, pe vremuri, săgeți aprinse de pe Colnicul Hora, lucru care acum nu mai este permis, pentru a nu fi provocate incendii.

”Masleniţa este o denumire de origine slavă (maslo înseamnă ulei) şi are legătură cu faptul că multe din mâncărurile preparate cu această ocazie sunt cocături unse, date cu unt.

În perioada comunismului, timp de 25 de ani, Masleniţa nu s-a mai sărbătorit public în comunităţile lipoveneşti, dar după anul 1990 acest obicei a fost revigorat în majoritatea localităţilor dobrogene cu populaţie ruso-lipovenească.

Cei dintâi care au reluat serbările dedicate Masleniţei, în Dobrogea, au fost ruşii lipoveni din oraşul Tulcea, iar acest eveniment a avut loc, oficial, la data de 25 februarie 1993, la iniţiativa Comunităţii Ruşilor Lipoveni.

La Ghindăreşti, obiceiul a renăscut după anul 1999, astfel încât în fiecare an, cu o săptămână înainte de intrarea în post, de luni până vineri, toţi locuitorii satului se distrează, pentru că Săptămâna Albă este una a „petrecerii”.

După această perioadă, vin săptămânile de smerenie ale Postului Mare, în care veselia şi dansul sunt interzise.

La Carcaliu, în judeţul Tulcea, sărbătoarea a fost revitalizată din 1994, la iniţiativa profesorului Feodor Chirilă, în prezenţa a sute de oameni.

Textul cântecelor performate la Carcaliu prezintă două variante: prima se referă la sfatul fetelor pentru primirea sau respingerea unui flăcău, iar cea de-a doua, la sfatul mamei cu feciorul ales de cea mai frumoasă fată din sat, în ceea ce priveşte acceptarea sau respingerea ei.

Maslina na Kamenka prezintă momente preluate din obiceiurile de nuntă, de fapt o succesiune de secvenţe ceremoniale, cu valenţe magice, dar mai ales ludice, ce se desfăşoară în joia săptămânii albe”, scrie Cerasela Dobrinescu în cartea sa „Ruşii lipoveni din Dobrogea – istorie şi tradiţii specifice (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – 2011)”.

Maslenița, sărbătoarea primăverii, a iubirii și a luminii

Maslenița este o sărbătoare emblematică a rușilor lipoveni. Din punct de vedere etimologic, denumirea săptămânii și a tradiției derivă din termenii slavi maslo, care înseamnă unt sau ulei sau sîr cu sensul de brânză.

”Maslina, Maslenița, Sîrnăia reprezintă o sărbătoare slavă ancestrală, de întâmpinare a primăverii, care înglobează rituri agrare, elemente legate de cultul familial și de cel al strămoșilor.

În trecut, în această perioadă se performau acțiuni magice, cu rolul de a asigura recolte bogate și totodată fertilitate.

În timp, aceste aspecte s-au diluat, sărbătoarea fiind înglobată de biserică în calendarul sărbătorilor mobile, sub forma Săptămânii Lăsatului de Sec de Brânză (Sîropustnaia Nedelia).

Caracterul familial al sărbătorii, care cristaliza legăturile sociale în interiorul grupului, poate fi decodificat din denumirile unor zile ale acestei perioade: vineri – serile soacrei (mama soției), sâmbătă – șezătorile cumnatei (sora soțului).

În această perioadă elementul feminin imprimă comunității anumite reguli, prin performarea unor gesturi. Maslenița este o sărbătoare exclusiv feminină, cele mai multe roluri sunt asumate de femei: pregătirea alimentelor, efectuarea dansurilor circulare, în special în ziua de joi, cusutul batistelor cu rol ceremonial sau pregătirea instrumentarului ritual.

În alte situații, chiar dacă dispozitivul ritual era realizat de băieți, el era destinat fetelor, de exemplu construirea leagănelor decorate cu flori, la Jurilovca”, scrie cercetătorul Alexandru Chiselev, în cartea sa ”Dinamica rituală a tradițiilor de peste an”.

De Maslenița, fetele se dădeau în leagăn și se făceau întreceri cu caii

Unele dintre obiceiurile pe care rușii lipoveni le practicau de Maslenița s-au diminuat sau au fost eliminate. În prezent, în special ansamblurile tradiționale ale comunităților locale sunt singurele care mai mențin formele publice ale sărbătorii.

Rușii lipoveni preferă să sărbătorească Maslenița în familie și să consume preparate pe bază de lapte sau brânză și să facă gestul prin care cer iertare.

”Multe elemente rituale performative, precum datul fetelor în leagăn, întrecerile cu caii, plimbatul cu căruțele, lansarea săgeților aprinse de pe Colnicul Hora din Tulcea nu se mai practică de mult timp.

Repertoriul contemporan prezintă cântece specifice acestei sărbători, care au ca motiv central Strela, simbol al săgeții și al despărțirii de sezonul rece sau melodii legate de anumite preparate alimentare consumate în această perioadă, precum blinî sau vareniki.

Alte cântece au ca motive principale hameiul sau seraja utița, pasăre mitică ordonatoare a haosului primordial.

Tot cu ocazia acestei sărbători se confecționau păpuși, Ciucila Mucila, Maslenița, îmbrăcate în vestimentație tradițională. Acestea aveau mai mult rolul de a impresiona audiența, nu de alungare simbolică a iernii”, afirmă cercetătorul Alexandru Chiselev.

La Slava Cercheză, rușii lipoveni ard o păpușă botezată Ciucelo

În săptămâna Maslenița era veselie în tot satul. Supărările erau uitate, cine era certat cu cineva se împăca, să nu-l prindă postul supărat.

”La Slava Cercheză, conform unei vechi tradiţii, s-a păstrat obiceiul arderii unei păpuşi mari din paie sau câlţi, botezată „Ciucelo”. Arderea păpuşii are loc în timpul unui ritual specific, în cadrul căruia oamenii cântă şi dansează în jurul păpuşii.

Înainte de acest sacrificiu simbolic, păpuşa, care este o întruchipare a iernii sau a duhurilor rele, este plimbată prin sat. Ritualul arderii are menirea de a alunga anotimpul rece, dar şi de a purifica spaţiul de tot ceea ce era considerat „rău”.

Obiceiul arderii păpuşii din paie este o moştenire de pe tărâm rusesc, unde se desfăşoară un adevărat spectacol al funeraliilor Masleniţei, ca personaj care simbolizează iarna. Mult timp, în mediul starover, această tradiţie a fost considerată un păcat.

În Ghindăreşti, cu ani în urmă, băieţii făceau întreceri cu caii, pe dealul de la marginea satului, dinspre Topalu. Caii erau împodobiţi cu panglicile luate sau primite de la fete.

Conform unor vechi cutume, fetele îşi strângeau părul lung într-o coadă la spate, pe care o legau cu o panglică (lenta), iar în perioada Masleniţei, fetele dăruiau băieţilor din aceste panglici, în semn de simpatie.

Masleniţa avea o „coregrafie” specifică: se împletea un un fel de gard uman din braţele femeilor care ţineau batiste în mâini, treceau pe sub un pod din mâini şi rămâneau acolo, apoi se cânta să se despletească gardul acesta. Ele plecau de pe o stradă și veneau pe alta, iar oamenii ieşeau la porţi cu vareniki, plăcinte și vin”, a precizat Cerasela Dobrinescu.

Clătitele au o însemnătate aparte în cadrul acestei sărbători

Mâncărurile preparate în „Săptămâna Albă” sunt cele pe bază de lactate şi ouă, precum vareniki, tradiționalii colţunaşi cu brânză, vişine şi miere, blinî, clătite cu urdă sau brânză, pirojeniki, gogoşi cu brânză, dar şi din peşte: borş de peşte, tocăniţă de peşte și peşte prăjit.

”Clătita, ”blinî” are o însemnătate aparte, iar la ruşii lipoveni există superstiţia potrivit căreia „câte blîni ai mâncat, atâţia ani din viaţă ai câştigat”.

Forma acesteia, rotundă, aspectul rumenit, fierbinte, simbolizează soarele, izvor de viaţă şi lumină. Soarele, vechi simbol arhetipal, este prezent în aproape toate culturile lumii, fiind sursă şi întruchipare a luminii diurne, cu toate valenţele ei spirituale.

În ultima zi a Masleniţei, numită şi „Duminica Iertării” sau „Ziua Iertării”, supărările sunt uitate, iar cei care au fost certaţi au datoria de a se împăca.

Cu acest prilej, se face un schimb de replici: „Iartă-mă, dacă ți-am greşit!”, „Iartă-mă şi tu!”, iar protagoniştii îşi oferă daruri.

Întotdeauna, primii care îşi cer iertare sunt cei mai tineri. Tot în „Duminica Iertării” sunt pomeniţi şi morţii, iar rudele merg la cimir cu blinî, pe care le împart în memoria decedaţilor. Simbolic, se cere iertare şi celor trecuţi la cele veşnice.

Utima zi din săptămâna Masleniţei marchează „lăsatul secului” şi începutul Postului Paştelui, care se va întinde pe o perioadă de şapte săptămâni, dar şi despărţirea de iarnă şi începutul unui nou ciclu de viaţă.

În prezent, comunităţile din oraşe sărbătoresc Màslina, cum mai este numită sărbătoarea, prin petreceri organizate în restaurante sau la sediile locale ale comunităţii, unde ansamblurile artistice pun în scenă secvenţe ale acestui obicei”, scrie Cerasela Dobrinescu în cartea sa „Ruşii lipoveni din Dobrogea – istorie şi tradiţii specifice (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – 2011)”.

March 12, 2021
Bania sau baia neagră, sauna rușilor lipoveni

Se spune că bania este foarte importantă pentru rușii lipoveni, astfel că, atunci când o familie își construiește o casă, baia cu aburi este prima încăpere pe care o ridică. Bania sau baia neagră nu lipsește din gospodăria lipovenească, fiind o marcă identitară a acestei etnii, moștenită din perioada veche rusească. Este foarte interesant faptul că, la începutul secolului XX, când în multe sate din Dobrogea erau focare de râie, rușii lipoveni, pentru că aveau băi proprii, nu au luat această boală de piele.

Ce este, de fapt, bania, sauna rușilor lipoveni

Specialiștii spun că baia cu aburi a devenit ”o adevărată instiuție de sănătate”. Bania era construită în curte, la o anumită distanță de casă, pentru a fi evitat pericolul unui incendiu. ”Prima încăpere a băii este predbannik-ul, un fel de vestibul în care cei ce se îmbăiază îşi lasă hainele şi prosopul.

A doua încăpere este cea în care se află baia propriu-zisă. Aceasta este tip saună şi cuprinde o vatră cu pietre (camenca), pe care se află cazanul cu apă pentru încălzit şi patul din scândură (polok), pe care se aşează cel care se îmbăiază. Temperatura apei din cazan poate ajunge până la 110 grade Celsius, iar efectul de saună este amplificat prin stropirea cu apă a pietrelor încinse. Persoana care face baie se loveşte ritmic pe tot corpul cu o măturică din rămurele de stejar (venik), înmuiată în apă fierbinte. Această practică este cunoscută sub denumirea de parenie şi Camenca (vatra cu pietre). „Venik” are loc în timp ce persoana care se îmbăiază stă aşezată pe polok.

Efectul benefic al băii cu abur este explicat prin stimularea circulaţiei sanguine, realizată prin bătaia ritmică cu venik-ul. Acesta era nelipsit din gospodăriile lipovenilor. Ei își procurau crenguţele de stejar din zonele de pădure aflate între Babadag, Ciucurova şi Slava sau chiar din Munţii Măcinului. Ruşii lipoveni din Slava Rusă şi Slava Cercheză erau furnizori de venik pentru lipovenii din Tulcea. De asemenea, în lipsa stejarului, venik-ul se mai confecţiona şi din crenguţe de mesteacăn”, scrie Cerasela Dobrinescu în cartea sa ”Rușii lipoveni din Dobrogea – istorie și tradiții specifice (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea-2011)”.

Bania, o anexă obligatorie a caselor rușilor lipoveni

Pasionată de cultura rușilor lipoveni din Dobrogea, Cerasela Dobrinescu, muzeograf la Muzeul de Artă Populară Constanța, a scris, după o îndelungată cercetare, cartea ”Rușii lipoveni din Dobrogea – istorie și tradiții specifice (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea-2011)”. Deoarece bania este un adevărat simbol al etniei rușilor lipoveni, Cerasela Dobrinescu i-a dedicat un întreg subcapitol în lucrarea sa, din care am preluat informațiile culese de autoare de-a lungul timpului. Am aflat astfel, că ”în trecut, curățenia corporală a lipovenilor, datorată obiceiului de a face baie în mod constant, a fost consemnată şi în rapoartele făcute în urma controalelor sanitare efectuate de autorităţi în localităţile dobrogene. Un astfel de control a fost făcut la sfârşitul anului 1912, ca urmare a focarului de râie înregistrat în mai multe sate şi comune din judeţul Tulcea. În raportul întocmit la sfârşitul acestui control, s-a specificat că „la populaţia de origină lipoveană, copii sau adulţi, nu se găsesc bolnavi de râie, graţie curăţeniei corporale impusă de credinţa lor religioasă”. Documentul precizează ca „după ultima catagrafie a băilor lipoveneşti”, realizată în anul 1911, populaţia lipovenească dispunea de 947 băi, cele mai multe fiind în Sarichioi (315), Carcaliu (259), Slava Rusă (163), Jurilovca (186), Mahmudia (47), Periprava (27).”

Profesorul Ivan Evseev, bun cunoscător al tradiţiilor şi istoriei ruşilor lipoveni, spunea: „Baia cu aburi este semnul de recunoaştere cel mai relevant al unei vetre lipoveneşti. O anexă obligatorie, demonică şi sacrală în acelaşi timp, adorată de orice lipovean autentic. El poate renunţa la oricare din achiziţiile civilizaţiei moderne, dar nu şi la baia cu aburi de lângă casa lui”.

Ritualul îmbăierii în bania

În zilele geroase de iarnă, rușii lipoveni se odihneau timp de trei-patru ore la căldură, pe lejanka, după ce se îmbăiau. O localnică din Ghindărești i-a descris muzeografului Cerasela Dobrinescu ritualul îmbăierii în bania. „Fiecare lipovean are baie neagră (ciornaia bania). În camera unde avem bania facem camenca, un fel de cuptor, peste care punem nişte fiare şi peste fiarele alea câteva pietre.

Din când în când, aruncăm câteva căni cu apă pe pietre, iar fumul iese cu abur cu tot. După ce iese fumul şi se încing pietrele bine, începem să facem baie: stăm în abur, pe polok, şi ne lovim cu venik-ul, o măturică din funze de stejar; ne lovim peste tot, pe tot corpul, până se înroşeşte pielea. După asta, ne spălăm cu apa din cazan, cu săpun de casă, fiert cu pelin. Dacă e frig afară, după baie intrăm în casă, ne aşezăm pe leajanka şi bem un ceai de mentă. Asta facem de când ne ştim.” În mod tradiţional, ceaiul se făcea la samovar, precizează Cerasela Dobrinescu în lucrarea sa.

Bania era denumită și baia neagră

Denumirea de „baie neagră” este dată de faptul că această încăpere are pereţii negri, din cauza fumului dens, degajat de focul vetrei. ”De-a lungul timpului, băile lipoveneşti au suferit unele modificări, iar fumul a putut fi dirijat în exterior, prin intermediul unui coş construit deasupra vetrei. Aceste băi, prin comparaţie cu cele înnegrite de fum, se numesc „albe”, au pereţii tencuiţi cu lut şi văruiţi, iar podeaua realizată dintr-o scândură mai groasă, care se poate detaşa. În cazul băii albe, focul se face în predbannik, iar fumul este degajat prin horn, fapt ce presupune un consum mai mare de combustibil.

În general, îmbăierea se făcea sâmbăta sau înaintea unor sărbători importante, dar şi atunci când intervenea o răceală. Lipovenii aveau convingerea că îmbăierea în bania avea puteri miraculoase asupra bolii. La sate, în trecut, moaşa făcea o baie rituală lăuzei, considerându-se că acţiunea benefică a băii acţiona asupra refacerii rapide a corpului, care trecuse prin durerile naşterii. De asemenea, în comunităţile lipoveneşti, se practica şi îmbăierea dinaintea nunţii sau chiar imediat după nuntă”, citim tot în cartea Ceraselei Dobrinescu.

Bania și spiritul lui Bannik

Reminiscenţe ale mitologiei slave, căreia ruşii i-au fost tributari chiar şi după creştinare, au alimentat ideea potrivit căreia baia are un „spirit necurat”, care patronează acest spaţiu din gospodărie destinat debarasării de murdăria fizică. ”Convingerea ca în bania sălăşluieşte Bannik, spiritul băii, izvora şi din faptul că această încăpere, în care se lăsa murdăria, era singura în care ruşii lipoveni nu puneau icoane. Lipsa icoanelor într-un spaţiu locuit atrăgea după sine prezenţa forţelor malefice. Din aceleaşi motive, cruciuliţa (krestik) era lăsată la intrarea în bania.

Aşadar, fiecare bania avea un Bannik al său, care îşi avea locul sub bancheta de lemn, iar după o anumită oră, pe înserat, se interzicea accesul în baie, pentru a nu atrage mânia spiritului. De asemenea, ca mai toate spiritele casei şi gospodăriei, Bannik a fost imaginat ca având aspectul unui bătrân. Pentru a nu-l supăra pe Bannik, îmbăierea se făcea până la ora 7 seara, iar după această oră se credea că baia rămâne în întregime spiritului, căruia, în mod simbolic, i se lăsa o găleată cu apă curată şi venik- ul. Pentru a face cunoscută moştenirea primită de la înaintaşi, ruşii lipoveni au inclus ritualul băii cu aburi şi în ceremonialul ospitalităţii tradiţionale.

Astfel, oaspeţii aflaţi în casa unui rus lipovean sunt invitaţi să cunoască ritualul străvechi de folosire a acestei băi, actul fiind perceput ca fiind unul de purificare şi de iniţiere în cultura acestei etnii”, mai aflăm din cartea ”Rușii lipoveni din Dobrogea – istorie și tradiții specifice (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea-2011)”, scrisă de Cerasela Dobrinescu.

Baia cu aburi trebuie să figureze printre semnele şi simbolurile fundamentale ale etniei ruşilor lipoveni, alături de lotcă, peşte, ostrov, pescar, biserică şi cruce, apreciază cercetătorii. Este o construcție aparte, o marcă identitară a lipovenilor, care poate fi observată și astăzi în gospodăriile acestora.

Fotografiile sunt preluate din cartea ”Rușii lipoveni din Dobrogea – istorie și tradiții specifice (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea-2011)”, scrisă de Cerasela Dobrinescu

December 29, 2019