Discover Dobrogea

Tag: cadrilater

Capul Kaliakra, un loc foarte pitoresc, cu multe legende și cu o istorie bogată

Capul Kaliakra, promontoriul stâncos de pe malul Mării Negre, situat Bulgaria, nu departe de granița cu România, este un loc foarte vizitat de turiști. Această pitorească zonă de coastă a fost inspirația pentru numeroase mituri și legende, dar ascunde și o cetate medievală cu o istorie bogată.

Capul Kaliakra se numea, în trecut, Tirizis

Capul Kaliakra a fost considerat mult timp un punct cheie, cu o poziție strategică de apărare, atât pe uscat, cât și pe mare. Se spune că tracii din tribul Tirizi au ridicat acolo o cetate, în sec. al IV-lea î.Chr., pe care au numit-o Tirizis, iar în epoca bizantină și medievală, aceasta a devenit o puternică cetate de apărare.

Potrivit legendelor, cetatea păzea vistieria lui Lyzimah, succesorul lui Alexandru cel Mare. Astăzi există destul de multe rămășițe ale acelor așezări antice, care pot fi văzute expuse într-un mic muzeu.

Kali Akra este denumirea dată de negustorii greci, care au ajuns în zonă atrași de bogățiile ținutului și au fondat o cetate comercială, al cărei nume se traduce „Capul cel bun” sau „bun adăpost”.

Cetatea Kaliakra a continuat să crească. Un al doilea zid de cetate a fost construit în perioada elenistică, iar mai târziu, romanii au extins fortăreața tracică inițială. Până în 342 d.Chr., cetatea prezenta orașe interioare și exterioare, în timp ce turnuri rotunde impresionante se ridicau în interiorul zidurilor.

O a treia fortificație a apărut la sfârșitul secolului al IV-lea, cu ziduri despre care se crede că aveau 10 m înălțime și 3 m grosime. Lucrări arheologice recente arată, de asemenea, rămășițele unei necropole creștine timpurii pe sit.

Cetatea Kaliakra a rămas un avanpost militar important de-a lungul secolelor al V-lea și al VI-lea. Aici, în 513 d.Chr., generalul bizantin Vitalin și armata sa au dat o lovitură zdrobitoare forțelor împăratului Anastasius I. Importanța Cetății de la Kaliakra a început să scadă din secolul al VII-lea, iar mai târziu, în sec. XIV – XV, când au sosit otomanii, fortificația a fost asediată și distrusă.

Legenda celor 40 de fecioare de la Capul Kaliaka

Mulți dintre cei care ajung la Capul Kaliakra se fotografiază în capătul promontoriului, unde este o frumoasă arcadă care încadrează marea.

Acela este locul din care, potrivit unei legende locale, 40 de fecioare s-au aruncat de pe stânci, direct în mare, pentru a nu fi prinse de turci.

Se spune că atunci când armata otomană s-a apropiat de Kaliakra, 40 de tinere au fugit până la capătul promontoriului. Ele și-ar fi legat părul împreună și au sărit de pe marginea stâncii, preferând să moară decât să fie capturate și convertite la islam, de către turci. Un obelisc cunoscut sub numele de „Poarta celor 40 de Fecioare” stă acum la intrarea în parcarea complexului arheologic, fiind ridicată în amintirea sacrificiului lor. În anul 1421, cetatea a fost distrusă definitiv.

Capul Kaliakra, o zonă superbă, cu o istorie agitată

În 1444, în timp ce mărșăluia spre sud pentru a înfrunta Imperiul Otoman, regele Władysław al III-lea al Poloniei și-a făcut tabăra la Kaliakra. El și-a pierdut viața în bătălia de la Varna și a fost onorat cu titlul Vladislav de Varna, sau „Vladislav Varnenchik”.

Capul Kaliakra a jucat un rol cheie și în războiul ruso-turc din 1787-1791. Aici, amiralul rus Fyodor Ushakov a navigat spre sud pentru a sparge flota turcă. Bătălia navală de pe Marea Neagră, purtată în zona Capului Kaliakra, la 11 august 1791, a pus capăt războiului ruso-turc.

Muzeul de la Capul Kaliakra este o fostă biserică din Evul Mediu

Cetatea medievală Kaliakra, teritoriul adiacent și zona marină din apropierea satului Bulgarevo, municipiul Kavarna, raionul Dobrich au fost declarate sit arheologic, în anul 2003. Rămășițele zidurilor și ale clădirilor vechii cetăți se întind pe o suprafață totală de 535 ha. Săpăturile și cercetările arheologice terestre și subacvatice de la Capul Kaliakra au început în anul 1960 și continuă și astăzi.

În 1968, una dintre peșterile formate în mod natural la Capul Kaliakra a devenit un muzeu, în care sunt expuse obiectele găsite în timpul cercetării. Numeroasele exponate cuprind ancore de piatră folosite din perioada elenistică timpurie, obiecte funerare romane, obiecte de uz casnic și ceramică de origine bizantină timpurie.

În Evul Mediu, peștera a servit drept biserică, în al cărei altar sunt acum expuse bijuterii și ornamente, între care: inele, cercei, ornamente pentru îmbrăcăminte precum o cataramă de centură cu imaginea unei măști și fibule din perioada romană și medievală. Este expusă și o cruce din bronz. Descoperirile recente sunt prezentate cu monede din vremea Despotului Dobrotici și un sigiliu venețian unic. În muzeu există și câteva obiecte din oase: zaruri pentru jocuri de noroc, unelte de pescuit și accesorii de uz casnic.

Dobrogea de Sud a fost, cândva, teritoriu românesc

Cadrilaterul sau Dobrogea de Sud a intrat în componența României în august 1913, în urma Păcii de la București, când au fost redesenate granițele dintre statele balcanice. Prin Tratatul de la București, România a încorporat pentru o perioadă de 3 ani Cadrilaterul, care era locuit în proporție de aproximativ 50% de bulgari, 37% de turci, dar și de un tătari, români și rromi.

În 1916, la intrarea României în război alături de Franța, Marea Britanie și Rusia și ocuparea ei de către Germania, țara noastră a pierdut Dobrogea, care a fost ocupată de Puterile Centrale. La sfârșitul războiului, prin tratatul de la Neuilly sur Seine, granița dintre România și Bulgaria a redevenit cea din 1913.

Între 1918 și 1940, România a dezvoltat și a modernizat rețeaua de drumuri din Cadrilater. În timpul administrației românești, în Dobrogea de Sud s-au dezvoltat orașele Silistra, Bazargic și Balcic, ultimul fiind reședință a Reginei Maria, una dintre marile contributoare la nașterea României Mari. Castelul Reginei Maria este astăzi principalul punct de atracție al orașului, iar grădina sa a devenit renumită. Reședința regală se află aproape de Capul Kaliakra, astfel că, mulți dintre turiștii români care ajung în Bulgaria, vizitează ambele atracții.

În anul 1940, granițele României s-au prăbușit sub noua ordine europeană a Germaniei Naziste. În luna iunie 1940, Uniunea Sovietică, în acord cu Germania, a ocupat Basarabia și Bucovina de Nord, prin două ultimatumuri transmise guvernului de la București. La sfârșitul lunii august 1940, prin tratatul de la Viena, Ungaria ocupa Transilvania de Nord, iar pe 7 septembrie 1940, la Craiova se semna tratatul prin care România ceda Cadrilaterul Bulgariei. Ambele tratate au fost impuse României de Germania și Italia.

July 19, 2023
Colegiul Mircea cel Bătrân a adunat în 125 de ani, povești impresionante ale elevilor și profesorilor

Colegiul Mircea cel Bătrân a adunat, în cei 125 de ani de funcționare, nenumărate povești de viață, vesele sau triste, ale elevilor și profesorilor. Unitatea de învățământ, care a rezistat celor două Războaie Mondiale și a fost vizitată de Regele Carol I, a educat mulți elevi care au devenit, de-a lungul vremii, personalități, în țară și în străinătate.

Colegiul Mircea cel Bătrân, prima școală românească înființată după unirea Dobrogei cu România

Educația copiilor a prezentat un interes deosebit după revenirea Dobrogei la țară, astfel că, în 1896 s-a înființat în Constanța prima școală românească. Inițial nu a fost liceu, ci gimnaziu de băieți, pentru a cărui reușită a fost detașat de la București Virgil Andronescu, în calitate de prim director al instituției. Acesta s-a adresat Consiliului Comunal Constanța, cu solicitarea de a primi cetățenia orașului, însă i-a fost refuzată, deși venea să întemeieze o școală românească, pentru că nu era născut în orașul de la malul mării.

”Regele Carol I a vizitat de două ori unitatea de învățământ. El s-a preocupat personal de realizarea unei construcții destinată liceului. În 1911, gimnaziul a fost transformat în liceu și Primăria Constanța a cedat Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice 6000 mp din grădina publică a orașului, pentru construcția liceului. Declanșarea Primului Război Mondial a întrerupt realizarea proiectului.

Clădirea, un reper în centrul Constanței, a fost ridicată între 1923-1928. Apoi, ea a fost extinsă înspre vest, cu încă o clădire simetric amplasată arhitectural, care ar fi trebuit să fie Școala Comercială, dar, criza economică mondială a stopat lucrările atunci.

Interesant este că partea de clădire care găzduiește astăzi Teatrul Oleg Danovski era corpul principal al liceului, unitatea de învățământ fiind prevăzută și cu internat, pentru elevii aduși din Dobrogea.

În perioada aceea, elevii liceului erau numai băieți, însă, ei au început să meargă la cursuri la Liceul Mihai Eminescu, numit în vremea respectivă Ana Ipătescu, care era numai de fete, însă, a devenit mixt, iar băieții de la Mircea cel Bătrân făceau cursurile doar după-amiaza. De altfel, o perioadă îndelungată de timp, clădirea Colegiului Mihai Eminescu a găzduit și elevii Liceului Mircea. De aceea, multe generații își regăsesc locul de tinerețe în acea clădire”, a declarat pentru Discover Dobrogea, Vasile Nicoară, directorul Colegiului Național Mircea cel Bătrân.

Liceul Mircea cel Bătrân în perioada Primului Război Mondial

În august 1916, ministrul I.G.Duca le-a trimis prefecților o circulară în care le solicita să meargă în școli și să le vorbească elevilor despre ”cauza dreaptă” a participării României la război.

Profesorii liceului recent înființat și elevii din anii superiori au plecat pe front, în cadrul Diviziei a 9-a Infanterie-Constanța. În bătăliile de la Mărășești, Oituz, Nămoloasa și Turtucaia, Liceul Mircea cel Bătrân i-a dat pe primii săi eroi și martiri.

În Primul Război Mondial, clădirea liceului a fost transformată în spital militar român, iar după căderea oraşului, în urma bombardamentelor din 9 octombrie 1916, în spital militar german.

Sub ocupaţie bulgară, şcolile au fost închise, iar cei care au cerut redeschiderea liceului au fost amenințați cu moartea.

După încheierea războiului, în decembrie 1918, cursurile liceului au fost reluate. Elevii studiau în condiții improprii, unii dintre ei fiind nevoiți să stea în picioare în timpul orelor, din cauza distrugerii bazei materiale a unității de învățământ.

Sculptorul Ion Jalea, unul dintre primii absolvenți ai gimnaziului și-a pierdut o mână pe front

Sculptorul Ion Jalea, unul dintre primii absolvenți ai gimnaziului a plecat pe front în Primul Război Mondial. El avea misiunea de a reda scene de luptă, de a crea ulterior opere care să ridice moralul și entuziasmul populației.

”Din păcate, Ion Jalea și-a pierdut o mână pe front. Alături de el era un grup de foști elevi și profesori ai Liceului Mircea, voluntari sau ofițeri, care au luptat și au căzut pe front, mai ales la Mărășești.

Nu trebuie să uităm că primul șef de promoție al Liceului Mircea cel Bătrân, Vasile Turbure, a terminat liceul în 1915, iar în 1916 s-a dus voluntar în război și a murit la Mărășești.

În 1936, la 20 de ani de la tragica pierdere a tinerilor mirciști, Ion Jalea a realizat un basorelief, pe care îl avem în holul liceului și unde este o listă, la baza căreia apare numele Vasile Turbure. În fața ei este placa de marmură, pe care el apare ca primul șef de promoție.

Este expresia mircistă a mitului sacrificiului, a întemeierii care necesită jertfă pentru națiunea noastră”, a precizat pentru Discover Dobrogea, directorul Colegiului Național Mircea cel Bătrân, Vasile Nicoară.

Inaugurarea actualei clădiri a Liceului Mircea cel Bătrân a avut loc în 1928

Piatra de temelie a edificiului actual al liceului, acum declarat monument istoric, a fost pusă pe 13 octombrie 1923. Construcția a fost realizată cu fonduri provenind din donațiile locuitorilor orașului Constanța, dar și cu bani proveniți de la primărie și Ministerul Instrucției Publice.

5 ani mai târziu, în octombrie 1928 a fost inaugurat noul sediu al Liceului Mircea cel Bătrân. Și în acele vremuri, așa cum se întâmplă și acum, numeroși absolvenți urmau studii superioare la diferite facultăți din țară sau din străinătate, iar unii dintre ei au ajuns să își susțină doctoratul la importante instituții de învățământ superior de peste hotare.

Al Doilea Război Mondial a adus schimbări majore pentru elevii Liceului Mircea

Criza economică și ulterior cel de-al Doilea Război Mondial au afectat bunul mers al Liceului Mircea cel Bătrân. Unii elevi și profesori au fost arestați și chiar condamnați, fiind acuzați că au simpatizat cu mișcarea legionară, iar alții și-au pierdut viața pe front.

”Este un exemplu extraordinar situația din vara anului 1944, când și orașul Constanța era suspus frecvent bombardamentelor trupelor aliate, pentru a determina scoaterea României din războiul contra-aliaților.

Și organizarea bacalaureatului era foarte problematică, era periculoasă în Constanța și, atunci, absolvenții au susținut la Medgidia examenul maturității, în timpul bombardamentelor.

După al Doilea Război Mondial, clădirea Liceului Mircea cel Bătrân a fost ocupată, timp de 13 ani, de armata sovietică. Între 1945-1958 cursurile s-au desfășurat după-amiaza, în clădirea Liceului ”Ana Ipătescu”, astăzi Mihai Eminescu. Clasele au fost exclusiv de fete și de băieți, până la reforma din 1948, când au devenit mixte”, am aflat de la directorul Colegiului Național Mircea cel Bătrân, Vasile Nicoară.

Celebrul chirurg Alexandru Pesamosca a afirmat că datorează întreaga carieră, Liceului Mircea cel Bătrân

”Trebuie să ne mândrim cu toții că, dacă ceva a fost trainic de-a lungul acestor 125 de ani, a fost școala de elită. Aceasta zic eu că a ridicat națiunea. Iar din Liceul Mircea cel Bătrân au fost sute de persoane care au reușit deplin în cariere științifice, medicale, inginerești, tehnice, alții au devenit profesori, oameni de artă și de cultură.

Mi-e foarte greu să fac o listă, dar m-aș opri pentru valoarea dată vieții și școlii, la Alexandru Pesasmosca, celebrul chirurg de origine constănțeană, absolvent al liceului.

El a afirmat, în 1996, la aniversarea a 100 de ani: ”Datorez Liceului Mircea cel Bătrân întreaga mea carieră, iar lansarea mea profesională ca medic important, a fost datorată în primul rând muzicii din liceu.

La o primă ieșire internațională, când eram foarte tânăr, am participat la Milano, alături de vreo 200 de medici din toată lumea. Dintre toți, doar doi dintre noi, eu și un francez, cunoșteam libretul operei la care am fost invitați.

Și, dintr-o dată, din anonimatul celor 200 ne-am desprins și am legat prietenii, am fost evidențiați și admirați și s-a consemnat că am o cultură solidă, iar aceasta o aveam din liceu”, a afirmat cu mândrie profesorul Vasile Nicoară.

Promoția din 1944 de la Liceul Mircea s-a întâlnit timp de 40 de ani, însă pandemia a întrerupt tradiția

George Cușa a început studiile la Colegiul Mircea cel Bătrîn în 1940, fiind strămutat din Cadrilater. El ne-a povestit că a venit de la un liceu mic din Bazargic și a continuat studiile la Liceul Mircea din Constanța, apoi a fost deținut politic.

”În 1940, acum 81 de ani, am intrat în clasa a V-a la Liceul Mircea. În timpul acela, era un singur liceu teoretic de băieți în județul Constanța și unul singur de fete, două licee industriale, unul de fete și unul de băieți și un liceu comercial.

Liceul Mircea era și este așezat la intersecția celor două străzi cu nume de legendă a doi voievozi, Ștefan cel Mare și Mircea cel Bătrân. A fost un liceu în care ne-am adaptat foarte greu, pentru că era de altă factură. Noi venisem din Bulgaria, unde am avut convulsii foarte mari cu bulgarii și am găsit în Constanța o liniște deplină și un liceu în care se făceau în special matematică, fizică și științe naturale.

Era un liceu ca o cetate medievală. Pe mine m-a impresionat extraordinar culoarea aceea cenușie și faptul că imobilul se desfășura pe cele două străzi. Era o clădire impunătoare, cu un nivel, în timp ce la Bazargic aveam un liceu cu doar 5-6 clase. Liceul Mircea avea o anumită ținută, avea director, profesori, pedagogi.

La 35 de ani de la terminarea liceului ne-am întâlnit, în 1979, cu profesorul de științe naturale. El ne-a transmis ca, de atunci, promoția noastră să se întâlnească în fiecare an în luna mai, iar cei care sunt de la țară, o dată la 5 ani.

Îndemnul a fost să ne întâlnim până când vom rămâne doar doi, unul să citească catalogul și celălalt să spună prezent. Eu am respectat acest lucru și din 1979 până în 2019 am fost prezent la Liceul Mircea cel Bătrân. Eram singurul absolvent din clasa noastră, însă, norocul meu a fost că mai era un fost elev din cadrul promoției noastre și astfel am rămas doi.

Noi am lansat această întâlnire anuală, care cred că a rămas unică, ne-am reunit în fiecare an, din 1979 până în 2019. Ne-am fi întâlnit și în 2020, dar domnul director a spus că este imposibil, pentru că avem pandemie. Și pandemie a rămas.

Ce o să fie de acum înainte, nu știu, dar, pentru mine rămâne amintirea frumoasă, că am avut o prietenie cu fostul meu coleg Eugen Ștefănescu, timp de 69 de ani, dintre care 8 ani în România și restul de la distanță. El a plecat în străinătate, eu am făcut pușcărie și ne-am întâlnit după 1989”, a povestit pentru Discover Dobrogea, dl. George Cușa.

Anul acesta, Colegiul Național Mircea cel Bătrân împlinește 125 de ani, însă, din păcate, din cauza pandemiei de Covid 19 nu poate fi organizat un eveniment fastuos. Instituția de învățământ marchează, însă, cei 125 de ani, prin realizarea mai multor publicații, a unui album monografic pentru întreaga existență a liceului, dar vor avea loc în mediul virtual și expoziții, diverse manifestări și conferințe.

Cover foto: Viorel Cruceru

April 5, 2021
Schimbul de populație din Cadrilater, drama a peste 100.000 de români

Are 97 de ani și este o istorie vie. George Cușa ne-a povestit cum s-a făcut schimbul de populație din Cadrilater în 1940 și cum au fost afectați peste 100.000 de români, printre care și familia sa, de situația dramatică din acele vremuri, pe care le-a trăit.

Schimbul de populație din Cadrilater, o dramă pentru mii de familii

În 1940, când s-a făcut schimbul de populație din Cadrilater, mii de familii au fost nevoite să-și lase toată agoniseala și să plece. Situația a fost dificilă pentru aproximativ 110.000 de români, dar nu au avut de ales.

”Plecarea noastră din Cadrilater a fost dramatică din toate punctele de vedere. Oamenii care au venit din Balcani, din Grecia, cum a fost cazul nostru, nu au avut o viață ușoară. La început, am stat în casele turcești, din chirpici, acoperite cu olană, în mici sate turco-bulgărești.

Noi am locuit acolo, timp de 15 ani, din 1925 până în 1940. Între timp, ne-am făcut case noi și moderne din piatră. Din vechii păstori, cum am venit noi din Grecia, ne-am făcut agricultori de bază.

Când am plecat din Cadrilater în 1940, familia mea avea peste 70 de hectare de teren, 40 pentru colonizare și 36 de hectare cumpărate. Plecarea noastră din Cadrilater a fost neașteptată, pentru că nu ne venea să credem.

Acasă erau bunica, mama, mătușile mele care plângeau și sărutau pragurile de la ușile caselor. Am lăsat acolo două case noi, a noastră și a bunicilor.

Tata făcuse o casă nouă în 1936, așa că am lăsat în urmă două grajduri de cai, două saivane, două livezi cu pomi fructiferi.

Am lăsat recoltele de porumb și floarea soarelui nerecoltate, livezile în pârg și am plecat. Am strâns ce am putut și am luat drumul pribegiei. Am ajuns într-un sat de lângă Karaomer, actualul Negru Vodă, numit Mamuslia.

Acolo, ne-am așezat în niște case nemțești în care ne-au repartizat, înghesuiți, în câte o cameră sau două”, a povestit pentru Discover Dobrogea, domnul George Cușa.

Schimbul de populație din Cadrilater și evenimentele dezastruoase din 1940

Anul 1940 a fost dezastruos pentru România. Tratatul de la Craiova, prin care s-a cedat Cadrilaterul Bulgariei a afectat un număr foarte mare de români, dar, din păcate, el a fost precedat de alte două evenimente care au fărâmițat România.

Prin Pactul Ribbentrop-Molotov încheiat între Germania și Rusia, Basarabia și Bucovina de Nord au fost cedate Rusiei. Apoi, prin Dictatul de la Viena, în 1940, nord-vestul Transilvaniei a fost cedat Ungariei. Iar la 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, Dobrogea de Sud, Dobrogea Nouă sau mai precis Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei.

”Condițiile au fost vitrege, pentru că România, la timpul respectiv, era lipsită de sprijinul celor două țări din Europa, Franța și Marea Britanie și chiar de cel al Statelor Unite ale Americii, pentru că atunci, Germania devenise un fel de putere centrală, care dicta, alături de Italia, destinele Europei.

Bulgarii revendicau atunci toată Dobrogea. Deoarece România era lipsită de sprijin din afară și pentru că Germania era în culmea gloriei alături de Italia, Bulgaria se alfa în protecția lor. Și Bulgaria, care avea pretenții asupra Cadrilaterului, a insistat foarte mult.

Degeaba ministrul nostru de externe de atunci, Petrescu Comnen și ulterior Grigore Gafencu, au insistat să facă anumite concesii. Regele României, Carol al II-lea a fost și el la Hitler, dar acesta își stabilise deja măsurile pe care urma să le ia și îi ajuta pe bulgari, pe unguri să ne ia Transilvania și a pactizat și cu rușii să ne ia Basarabia și Bucovina de Nord. A fost un paradox, pentru că Germania și Rusia erau două țări adverse, iar peste un an chiar au început războiul.

Din acest punct de vedere, noi am rămas suspendați, fără niciun fel de sprijin și toate demersurile diplomatice au fost zadarnice, așa că în final n-au putut să facă altceva decât un compromis. Au trasat liniile unde trebuia să facă noua frontieră și au făcut un singur compromis, schimbul de populație. Era singura variantă”, spune George Cușa.

Românii și-au lăsat în urmă agoniseala și au plecat din Cadrilater

Pentru familia Cușa, schimbul de populație din Cadrilater a reprezentat a treia dezrădăcinare. Prima a fost din Albania, a doua din Grecia și a treia din Cadrilater.

”Și uite așa am plecat noi, lăsând în urmă averile și casele noastre. Culmea, după aproape 70 de ani am recuperat din bunurile pe care le-am lăsat acolo.

Ele au fost evaluate de către statul român și statul bulgar. Statul bulgar a virat banii pentru recoltele noastre și pentru pământul pe care l-am cumpărat, însă statul român a ținut ascuns acest protocol.

Abia după anul 2000, cineva care știa de această lege, a descoperit că banii noștri se află în vistieria statului român. Și după anul 2000 am început să recuperăm banii pe care ni i-au virat bulgarii în 1940”, a precizat dl. George Cușa.

Cum s-a făcut schimbul de populație din Cadrilater

”Eram elev, terminasem clasa a IV-a de liceu, dădusem capacitatea la Bazargic și când am ajuns acasă, am aflat că trebuie să ne mutăm. Noi am plecat înainte de 7 septembrie, pe la jumătatea lunii august, pentru că știam că vom fi evacuați și pentru că eram protejați. Retragerea noastră a fost foarte, foarte delicată.

Pentru a face schimbul de populație, a fost nevoie de niște formalități extraordinare.

Plecarea a fost extraordinar de dificilă. Trebuia să fie fixate, pentru început, localitățile de unde plecam și cele în care urma să ajungem. Au fost făcute procese verbale pentru străzile pe care puteam să circulăm.

O parte din locuitorii din Cadrilater au fost repartizați, provizoriu, în Ialomița. Ceilalți, pentru județele Constanța și Tulcea. Erau zeci de sate cu peste 100.000 de oameni care trebuia să fie repartizați cu grijă.

S-au făcut comisii peste comisii pentru a se putea reglementa drumurile de acces, fie pe calea ferată, fie cu autobuzele, fie cu căruțele sau cu remorcile.

Și totuși, s-a reușit până în final să se realizeze schimbul de populație, numai că, la acea dată, culmea, 6 septembrie 1940 au apărut tulburări în interiorul statului român.

Plecările și repartizările au fost dificile. La Negru Vodă, la Mamuslia am stat două săptămâni. Tata plecase câteva zile la Constanța și a închiriat o casă pe strada General Manu. El ne-a luat de la Mamuslia, ne-a dus la Negru Vodă, unde era toată familia noastră, mătușile, unchii și bunicii, am luat o căruță în care am pus toate bagajele și am plecat spre Constanța.

Din întâmplare, tata, care citea presa, a luat un ziar și am citit și eu un articol, când eram în căruță. Cineva se plângea în legătură cu evacuarea din Cadrilater și spunea ”Unde Doamne ne mai duce și pustiul ăsta, că am lăsat bunurile noastre toate, truda noastră, cimitirele noastre, cu crucile de lemn căzute, cine ne face pomană?”. M-a impresionat foarte mult articolul respectiv”, povestește George Cușa.

De la liceul din Bazargic, la Liceul de băieți Mircea cel Bătrân din Constanța

După schimbul de populație din Cadrilater, familia Cușa a fost repartizată în comuna Ferdinand, astăzi Mihail Kogălniceanu, din județul Constanța.

”Am ajuns în Constanța, în casa pe care o închiriase tata, pentru că se apropia luna septembrie și trebuia să fiu la liceu. Familia noastră a fost repartizată în comuna Ferdinand, astăzi numită Mihail Kogălniceanu. Dacă micul sat Caraci din Cadrilater mi-a fost leagănul copilăriei, Ferdinand a fost leagănul adolescenței mele, o localitate care m-a marcat toată viața și nu numai pe mine, pe toată generația mea. Ferdinand a fost un focar de cultură, de sport și politică.

În Liceul Mircea am intrat în clasa a V-a. În aceea, era un singur liceu teoretic de băieți în județul Constanța și unul de fete, două licee industriale, unul de fete și unul de băieți și un liceu comercial.

Între timp, a venit războiul. Liceul Mircea cel Bătrân a fost bombardat și o parte din an am făcut cursurile la Liceul Domnița Ileana, care pe atunci era de fete.

Fetele mergeau la școală dimineața și băieții făceau cursurile după-amiaza. Singurul lucru care a rămas peste ani, pentru că eu am fost umanist.

Toți cei 42 de elevi am terminat liceul, am dat bacalaureatul la Murfatlar, împreună cu fetele de la Liceul Domnița Ileana și cu elevii de la cele două licee de băieți și fete din Tulcea, ca să vedeți ce însemna războiul la timpul respectiv. Cultura și sportul, care au fost cele mai afectate s-au definitivat și s-au maturizat când eram în localitatea Ferdinand. Atunci s-a încheiat războiul”, ne-a spus domnul George Cușa, a cărui viață nu a fost ușoară nici după război, deoarece a ajuns să fie deținut politic.

February 19, 2021
Amintiri din Cadrilater. George Cușa ne-a povestit cum a copilărit în Dobrogea de Sud

În Cadrilater, viața nu a fost ușoară în urmă cu aproape 100 de ani, pentru cei colonizați acolo. George Cușa s-a născut la Bazargic în urmă cu 95 de ani. Am aflat de la dânsul cum a copilărit în satul Caraci și care-i sunt cele mai plăcute amintiri din acea vreme, în care Dobrogea era mai mare, dar foarte săracă.

Din Macedonia în Cadrilater, colonizarea a fost anevoioasă

Domnul George Cușa are acum 95 de ani și ne-a povestit despre perioada în care a trăit în Cadrilater din anul 1925, zonă care în 1940 a fost anexată Bulgariei.

„Tata avea 25 de ani când a început migrarea noastră din Macedonia. Această deplasare a fost consecința schimbărilor teritoriale din Balcani și, în special, a ultimului conflict armat dintre Turcia și Grecia, din 1922. În urma negocierilor care au urmat, a fost semnat Tratatul de Pace de la Lausanne, din 1923, care stabilea noile frontiere și schimbul de populație dintre țările beligerante, Grecia și Turcia.

În urma acestui schimb de populație, mai bine de 1,5 milioane de greci din Asia Mică, din Caucaz și de pe litoralul Mării Negre au fost aduși și împroprietăriți, mare parte, pe terenurile agricole, pe munții și pășunile cumpărate de aromâni, încă din perioada Imperiului Otoman, cu acte de proprietate, pe care, însă, grecii, în noua lor postură de stat independent, le-au anulat.

Sufocați de aceste măsuri, ca și de închiderea granițelor de către noile state naționale, balcanice: Bulgaria, Albania, Serbia, formate după primul război balcanic, aromânii, ca cetățeni străini în aceste state, nu aveau decât o singură variantă: migrarea.

Și… unde? Unii, puțini, optau pentru Australia, unde auziseră că sunt pășuni întinse, dar nu prea existau oieri. Cei mai mulți aromâni, hotărâți, au optat pentru România, ”la cele mai apropiate rude ale lor, românii”, cum consemnează istoricul francez Lamouche.

Caraci, august 1938- familia Cușa la muncile câmpului

Și așa, familia mea din Gramaticova, împreună cu familii din zona Vodena și nu numai, s-au alăturat primului mare val de aromâni din Grecia care a ajuns în portul Salonic, în primele zile ale lunii octombrie. Aici, scria tata în jurnalul său, au așteptat zile întregi, până când Serviciul Marin din țară le-a trimis, pe banii noștri, vaporul „Iași”, din care au debarcat la Constanța, în port, pe data de 25 octombrie 1925 .

În port, după ce au fost primiți cu fast de către autoritățile orașului și ale portului și în prezența unor aromâni de vază stabiliți de mult timp în țară, ei au urcat în trenul care i-a dus la Bazargic, capitala județului Caliacra. Aici, în gară, au fost așteptați de delegații noștri și de autoritățile orașului care le‑au urat: ”Bun venit în patria voastră!”.

De la gară, familia mea a urcat în două căruțe și a ajuns undeva la periferia orașului, conform unei repartizări provizorii, la o locuință de scândură, cu un fel de mansardă spre care ducea o scară șubredă, așa cum erau toți pereții. Ei, bine, în această casă aveam să mă nasc eu, în 22 februarie 1926, după patru luni de la debarcarea în țară.

Perioada de colonizare a noastră a durat foarte mult timp, pentru că România nu era chiar pregătită să ne primească, așa cum fusese convenția. Nu erau stabilite localitățile și nu toate terenurile fuseseră desțelenite. Familiile ce fuseseră repartizate în case locuite de turci, sârbi sau bulgari, din diferite localități erau disperate.

Colonizarea propriu-zisă a fost foarte dificilă și, la un moment dat, o parte din cei veniți au avut intenția de a se întoarce.

În final, îngrijorați de aceste tergiversări ale colonizării, inițiatorul migrării, Gheorghe Celea, împreună cu cei mai apropiați ai lui, printre care și bunicul meu, au hotărât să-și găsească singuri localitatea în care să se așeze. Și astfel, pornind din Bazargic, au ajuns cu mașina la un cătun viticol, Caradurmuș, situat pe șoseaua Bazargic–Constanța, de unde s-au abătut spre nord și s-au oprit, după 4 km, într-un cătun aproape pustiu, așezat pe un fel de platou care se numea Caraci”, a povestit pentru Discover Dobrogea dl. George Cușa.

George Cușa s-a născut în Cadrilater și a trăit 14 ani în satul Caraci

„Colonizarea în Cadrilater a fost anevoioasă, iar aromânii trebuiau să se adapteze la noile condiţii de viaţă, începând cu munca şi cu relaţiile cu localnicii, majoritatea colonizaţi din regiunile Olteniei, Moldovei şi ai Ardealului, cu autorităţile statale și, mai ales, cu clima, cu vântul, seceta, cu ploile temporare, primăvara şi toamna, cu sufocantele călduri, vara şi cu zăpezile și crivăţul din perioada de iarnă.

Când am venit noi în Cadrilater, zona era bântuită de organizaţii subversive de comunişti, sovietici sau bulgari, de organizaţii naţionaliste extremiste, de comitagii, care făceau presiuni asupra populaţiei paşnice şi chiar asupra autorităţilor.

Românii erau stresați de agresivitatea bulgarilor, care nu acceptau ideea că Dobrogea de Sud sau Cadrilaterul, cum s-a numit mai târziu, va rămâne în componența statului român. Prin colonizarea noastră, aceste formaţiuni de gherilă s-au astâmpărat, pentru că aromânii le-au făcut față, căci erau obişnuiţi cu cetele de comitagii din Grecia, cu care se confruntaseră periodic.

Caraci, august 1938- George Cușa, fratele său Bobi, sora Lucreția, alături de părinții lor Ion și Ecaterina

Copilăria mea a fost, din fericire, una destul de bună și de frumoasă, pentru că în satul Caraci se formase un soi de nucleu al aromânilor. Inițiatorul migrației, Gheorghe Celea, avea o familie numeroasă, iar unul dintre copiii dânsului, locotenentul Decebal Celea, a fost în timpul războiului, din 1940 până în 1944, atașat militar în delegația militară a românilor din Ankara, condusă generalul Teodorescu Traian, pe care l-am cunoscut, mai târziu, în detenție”, povestește George Cușa.

Caraci, un sat fără școală și biserică

„În Caraci nu aveam școală, iar orele se țineau în geamie. După 5-6 ani, oamenii gospodari din sat au construit o școală, unde venea domnul Mitrică, învățătorul meu, de la o distanță de 4-5 km, de la Arman. El venea pe jos sau trimiteam noi o șaretă să-l aducă. Venea și preotul Alexandrescu de două ori pe săptămână, pentru ora de religie.

Eu am apucat un singur an școala în geamie. Eram 24-30 de elevi, din clasele I și până în a IV-a. Aveam o singură sală și toți copiii învățau acolo, câte o oră și jumătate fiecare clasă. Învățătorul își împărțea cele 6-7 ore, cât stătea în sat la noi, pentru a preda la fiecare clasă în parte.

Învățam în limba română. Pentru noi a fost greu la început, deoarece gândeam în aromână și toate cuvintele respective erau o noutate, ca o limbă străină. Învățam cuvinte, dar nu înțelegeam sensul lor adevărat, în contextul propoziției respective. Gândeam în aromână și vorbeam românește, dar foarte greu. Învățătorii au avut o misiune dificilă.

Ca materii, ni se preda abecedarul, în clasa I și puțină istorie, geografie și religie. Fiecare familie cumpăra manualele pentru copii. Acestea erau sumare, iar cel pentru religie avea doar câteva pagini. Pentru istorie și geografie exista un singur exemplar cu care venea învățătorul, care ne putea să scriem doar câteva concluzii.

Se dădeau și premii la sfârșit de an, care erau simbolice, în pas cu normalitatea acelor vremuri. Premianților li se punea câte o coroniță pe cap. Țin minte că în 1936 am terminat clasa a IV-a și învățătorul m-a luat doar pe mine la Arman, la școala comunală, unde se făceau premierile.

Caraci, august 1938 – George Cușa este băiatul din dreapta, cu mingea în mână

El i-a spus lui tata: „Nea Enache, ia-ți băiatul de mână după ce se termină serbarea de astăzi și du-l la Bazargic la liceu, să nu mai pască mieii pe izlazul lui bunică-su și să nu mai umble călare la seceratul păioaselor, vara”, și-a amintit cu drag dl. George Cușa.

În Bazargic, George Cușa a văzut casa în care s-a născut

„După ce am terminat cele 4 clase primare, tata m-a luat de mână și m-a dus la liceu, la Bazargic, acolo unde mă născusem. Nu avea mari posibilități, dar a închiriat un apartament de la un bulgar, apoi m-a dus să văd casa în care m-am născut. Am mers undeva la periferia localității Bazargic, un soi de oraș cosmopolit, cu bulgari, cu sârbi, cu lipoveni, aromâni, turci, tătari, romi și așa mai departe.

M-a dus în casa respectivă și am văzut o locuință dărăpănată, cu etaj din scândură, cu o scară jerpelită și l-am întrebat: „Chiar aici m-am născut eu?”. A spus: „Da, pentru că statul nu ne dăduse încă locuință și am găsit doar casa aceasta.” După 8 luni, în care am stat acolo în scutece, ne-am dus în satul Caraci, unde mi-am petrecut copilăria.

Și așa am început Liceul „Nicolae Filipescu” din Bazargic, orașul acela în care au existat foarte multe perturbații, la fel ca în sate. Bandele de bulgari, populație majoritară acolo, iscau revolte și altercații, incendiau satele, iar românii erau luați și uciși. Bulgarii au dat foc și unui sat din Durostor. Tatăl unui coleg al meu a fost luat, tăiat pe câmp, aruncat într-un puț și astupat acolo. S-a aflat de acest incident după zeci ani de zile, de la un văr al său care asistase la acest masacru și care fusese amenințat sub jurământ să nu spună nimic.

La Liceul „Nicolae Filipescu” din Bazargic, profesorii de limba română au avut o răbdare extraordinară, pentru că noi nu ne descurcam foarte bine”, își amintește dl. George Cușa.

Amintiri frumoase din timpul copilăriei în Cadrilater

Domnul George Cușa spune că cele mai frumoase amintiri din Cadrilater sunt cele din perioada sărbătorilor.

„O amintire frumoasă din copilăria în satul Caraci a fost primul colind pe care l-am cântat. Satul nostru era oarecum aparte, pentru că a avut cei mai mulți elevi și studenți. Amintirile sunt frumoase, pentru că eram stăpâni acolo, eram între noi, vorbeam limba noastră, aveam obiceiurile noastre, nunțile noastre, aniversările familiilor și ale copiilor noștri.

Cea mai frumoasă și mai nostalgică perioadă era cea din timpul sărbătorilor. Noi nu aveam biserică în sat. Era la o distanță de 4-5 km, la Arman. Preotul care ținea orele de religie, o dată sau de două ori pe săptămână ne invita duminica să mergem la slujbe. Ne adunam 10-15 copii și mergeam la biserică pe drumurile acelea șerpuitoare, printre dealurile frumoase și blânde.

Cel mai frumos era în Ziua Patimilor, de Paști, când mergeam la Denii. Plecam seara cu un grup de copii, printre dealurile acelea domoale ale noastre și stăteam până seara târziu, la biserică. Ne întorceam noaptea acasă, cântând.

Frumos era și când preotul citea vinerea, prohodul și cântam apoi tot drumul spre casă. De Paști asistam la noaptea de Înviere. Plecam de acasă cu puțin cozonac în traistă, cu câte un ou, stăteam la Înviere și, la întoarcere, mergeam mulțumiți acasă. Parcă harul lui Dumnezeu se revărsase peste noi! Cântam „Hristos a înviat” pe drumurile acelea liniștite, uitate sub clar de lună. Eram copii și ne aflam sub impresia slujbelor, pentru că eram credincioși”, povestește cu nostalgie dl. George Cușa.

După 14 ani, familia Cușa a părăsit Cadrilaterul

În septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, România a cedat Bulgariei partea sudică a Dobrogei sau Cadrilaterul, cum era denumit de către români și a avut loc un nou schimb de populație.

”După 14 ani părăseam Cadrilaterul în care venisem ca oieri, neadaptați la condițiile unei noi vieți.

Caraci, august 1938 – familia extinsă, la muncile câmpului

În Cadrilater am dus-o foarte greu la început, dar treptat ne-am adaptat și, din oieri, am devenit agricultori pricepuți. Ne-am construit locuințe noi, din piatră, grajduri și saivane, pe care a trebuit să le părăsim în 1940.

Din nefericire, a venit acel Pact din 1940, când România a fost dezmembrată total și noi am fost pentru a treia oară dezrădăcinați. Familia mea plecase din Albania în 1880, a stat în Grecia până în 1925 și a trecut în 1940 prin a treia dezrădăcinare din Cadrilater. Am fost recolonizați în comuna Ferdinand, actuală Mihail Kogălniceanu. Eu tocmai dădusem examenul de capacitate la liceul din Bazargic, urmând să-mi continui studiile la Constanța, la Liceul Mircea cel Bătrân”, spune dl. George Cușa. Cum a fost în acea perioadă veți afla însă dintr-un alt articol.

January 25, 2021
Povestea Dobrogei și proveniența numelui acestei regiuni

Dobrogea a fost locul de întâlnire, de conviețuire și de înfrățire a românilor de pretutindeni. Povestea Dobrogei și proveniența denumirii acestei regiuni sunt foarte interesante. Sub Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare a răsunat graiul românesc de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, la gurile marelui fluviu și pe coastele Mării Negre. În acea epocă, Marea Neagră era străbătută de corăbiile românești și se numea “Lacul Moldovenesc”. În privința etimologiei cuvântului Dobrogea, părerile sunt împărțite. Unii spun că provine din cuvântul slav ”dobro” care înseamnă bun, în timp ce mulți alți istorici susțin că poartă numele lui Dobrotici, despotul care a stăpânit ținuturile dintre Dunăre și Marea Neagră, la sfârșitul sec. al XIV-lea.

Povestea Dobrogei. Scythia, Dobrogea din antichitate

Până aproape de sfârșitul secolului al III-lea d. Hr., romanii au numit Dobrogea actuală, Scythia Pontica. Acest ținut a făcut parte din Moesia Inferior, iar sub Dioclețian din Diocesis Thraciae, a fost cunoscut sub denumirea de Scythia Minor. Istoricii spun că numele i-a venit de la acei sciţi care, infiltrându-se printre autohtonii geţi şi traci au reuşit să întemeieze prin părţile Mangaliei și Cavarnei câteva mici state conduse de așa-ziși regi. Pe de altă parte, ținutul stepelor de la nordul Mării Negre purta numele de Scythia Major.

Paristrion, o altă denumire pentru Dobrogea actuală

Prin sec. al XI-lea, cronicarii bizantini pomenesc uneori, sub numele de Paristrion, despre ţinutul de la Dunărea de Jos, care ar corespunde în bună parte cu Dobrogea actuală. El începea din sus de Silistra și mergea către gurile fluviului. Astfel, forma unitatea administrativă ”a oraşelor şi ţinuturilor de la Dunăre”, iar comandantul bizantin avea ca reşedinţă cetatea Silistra (Dristra, Dorostolon). Nicolae Iorga scria că numele de Paristrion dat acestei regiuni dunărene, este un termen care înseamnă mai mult decât o indicaţie geografică oarecare, este ”o denumire administrativă și militară”. Despre Ducatul Paristrion de la Dunărea de Jos locuit de sciți a scris și Ana Comnen în narațiunea sa, ”Alexiada”. Ea precizează că ducele Paristrionului avea reședința la Durostorum, în Silistra.

Bergean sau ținutul pustiu al Dobrogei

În sec. al XII-lea, teritoriul de lângă Marea Neagră, la sud de gurile Dunării este denumit Bergean, de către geograful arab de la curtea regelui Roger al Siciliei, Muhammad al-Idrisi. Acest nume de origine persană, pare mai mult o curiozitate. Geografii arabi înțelegeau prin cuvântul ”Bergean” și derivatele sale Berdjian, Berdcean, Berdan sau Borzan, ținutul pustiu. Folosind acest termen, ei se refereau atât la Bulgaria împreună cu Dobrogea, cât și la Dobrogea, fără Bulgaria.

Valachia lui Asan sau Vlahia Albă

Mai târziu, pe la mijlocul secolului al XIII-lea, călugărul minorit Wilhelm de Rubruquis scria despre această regiune, pe care o numea ”Valachia lui Asan”. El și-a povestit călătoria pe care a făcut-o la tătarii care se așezaseră de curând în stepele pontice și preciza că țara de la gurile Dunării spre miazăzi se numește ”Valachia lui Asan”. El îngloba ținutul cuprins între Dunăre, gurile acestui fluviu și Balcani, în Vlahia Mare sau Vlahia lui Asan. Mai târziu, aproape acealși ținut făcea parte din ”Vlahia Albă”. Până unde se întindea această Valahie a lui Asan ne spune cronicarul francez Geoffroy de Villehardouin. El numeşte Balcanii răsăriteni ”Munţii Vlahiei”, iar ţara de la aceşti munţi până în Dunăre ”Vlahia”, ţară locuită de vlahi. Într-o notă marginală la această cronică, ţinutul este numit ”Vlahia albă”, probabil în opoziție cu ”Vlahia Neagră” din stânga fluviului, spre deosebire de celelalte Vlahii din Peninsula Balcanică.

Dobrogea de Nord era denumită Agli/Onglos sau Bugeac

Slavii au numit Dobrogea de Nord “Agli” sau ”Onglos” care se traduce prin termenul de unghi, iar tătarii îi spuneau ”Bugeac” sau “Tatar Bugeah”. Colțul nord-vestic al Dobrogei, precum și regiunea cuprinsă între Tulcea, Mahmudia și Lacul Razim se numea Bugeac. Localitatea Plopul din comuna Murighiol, Tulcea se numea în trecut Beibugeac. Sub ocupatia otomană, satul tulcean Lunca din comuna Ceamurila de Jos a purtat denumirea de Canli-Bugeac. Și în sudul județului Constanța, lângă Ostrov avem localitatea Bugeac, cu dealul Bugeacului și Lacul Bugeacului. Cuvântul ”bugeac” este de origine tătară, iar bugiak ori buciak înseamnă unghi sau colț, cu înțelesul de margine de țară.

Dobrogea lui Dobrotici

În sec. al XIV-lea, provincia era condusă de către despotul bizantin Dobrotici. El a ajuns să fie tributar turcilor, iar țara sa a fost numită Dobrugi-illi, provincia Dobrugi, adică Dobrogea. Mulți istorici spun că denumirea Dobrogea provine de la numele lui Dobrotici, cel care a stăpânit ținuturile dintre Dunăre și Marea Neagră, până aproape la sfârșitul sec. al XIV-lea. Obiceiul de a se numi o ţară după un stăpânitor îl găsim și în alte teritorii românești. De exemplu, Moldova era cunoscută de turci şi sub numele de ”Bogdania”, țara lui Bogdan Voievod, iar Basarabia şi-a luat acest nume de la Nicolae Alex Basarab, cel care a eliberat-o pentru prima dată de tătari.

Dobrogea, ținutul bun

Există și cercetători care susțin că Dobrogea provine de la cuvântul slav ”dobro”, care înseamnă bun. F. Kranitz, Camille Allard și alții susțin că numele “Dobrogea” nu pare să fi fost dat provinciei de peste Dunăre în amintirea lui Dobrotici, cu atât mai mult, cu cât el ”nu a prea lăsat urmele unei domnii binefăcătoare și strălucite”. Numele Dobrogea a început să fie cunoscut abia în secolul al XVI-lea, când populația provinciei era formată în majoritate de turci și tătari, iar cea băștinașă, după câteva generații îl uitase pe Dobrotici, precizează istoricii. ”Credem că în secolul al XVII-lea, prin ”Dobrus”, ”Dobruș”, Dobrușia” s-a înțeles un ținut bun. Ceva mai târziu, prin “Dobrucia” sau ”Dobrocea”, actualmente Dobrogea s-a numit regiunea stepei ierboase, în timp ce părții de sud i s-a zis Deliorman, ținutul codrilor. Cuvântul Deliorman are aceeași origine ca și Teleorman. Din forma cumană Teli-orman, avem varianta turcească Deliorman, care înseamnă pădure întinsă și deasă, iar literal, ”pădure nebună”, scria profesorul Nicolae Gheorghe Dinculescu, în urmă cu mai bine de 100 de ani.

Mircea cel Bătrân, ”Terrarum Dobroticii Despotus et Tristri Dominus”

Mircea cel Bătrân a stăpânit Dobrogea între anii 1386-1418. Când a luat în stăpânire acest teritoriu, el și-a adăugat la titlurile sale și pe cel de ”Terrarum Dobroticii Despotus et Tristri Dominus”. Provincia de peste Dunăre, cunoscută sub numele de Dobrogea a făcut parte din Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Între numeroasele sale titluri, Mircea cel Bătrân l-a avut și pe cel de: “stăpânitor al ambelor maluri pe toată Dunărea până la Ocean (Marea Neagră) și al orașului Silistra”.

De la Dobruș, Dobrușia sau Dobricia, la Dobrogea

Până să se numească Dobrogea, această regiune a avut de-a lungul timpului mai multe denumiri, de la Dobruș, Dobrușia, Dobrișia, Dobricia, la Dobrocea sau Dobroge. În harta lui Giacomo Cantelli din anul 1686, apare numele Dobrus (tatari di Dobrus) dat peninsulei dobrogene. De la Dobruș, Dobriș avem numele boierului, “domnul” din Stoeneștii din Dobrogea, Dobrișianu, fratele lui Mihai Viteazul. Despre el pomenesc și poeziile noastre populare, precum și numele românești de persoane Dobrișeanu sau Dobriceanu. În numeroase hărți din sec. XVII și XVIII, Dobrogea e numită Dobruczenses Tat., Tatarski Pole, Tatarski Dobrocens, Terra Tartatorum Dobruncensi, Tartares Dobruces, Tartares de Dobruce sau Tartari di Dobrus. În unele hărți din epoca modernă, Dobrogea e trecută sub denumirea de ordin administrativ, ”Sangiacus Siiistriensis”.

Istoricii susțin că numele ”Dobrogea” nu a fost dat de locuitorii acestei provincii întregului ținut cuprins între Dunăre și Marea Neagră. Ei spun că denumirea a fost folosită doar pentru regiunea stepei, până la “Gura Dobrogei”. Astfel, chiar locuitorii din nordul Dobrogei, când mergeau spre sud, spuneau: “Mă duc în Dobrogea”. “Numirea aceasta Gura Dobrogei, observa profesorul N. Gh. Dinculescu, nu dorește să arate decât că aici încetează ținutul de stepă, care pare a fi caracterizat prin denumirea de “Dobroge”. Zona de stepă cuprindea întreg județul Constanta, dar era mai pronunțată în apropierea graniței cu Bulgaria, din care ocupa o regiune relativ destul de întinsă”.

Dobrogea Veche și Dobrogea Nouă

Termenul ”Dobrogea Veche” reprezintă cele două districte de la Nord: Tulcea şi Constanţa, recucerite de la turci de Regele Carol I în urma Războiului de la 1877, scria Theodor Burada. El preciza că pentru ”Dobrogea Nouă” sau ”Cadrilater” se făcea referire la cele două districte de la sud, Caliacra și Durostor. Cele două două zone au întregit Dobrogea în timpul domniei Regelui Carol I, în urma evenimentelor balcanice din 1913. Românii au dat numele militar de ”Cadrilater”, teritoriului anexat conform Tratatului de Pace de la București din 1913, nume care s-a popularizat, însă s-a folosit și termenul ”Dobrogea Nouă”. Chiar și în legea privind organizarea teritoriului anexat în 1913 a fost aleasă denumirea ”Dobrogea Nouă”.

Însemnătatea Dobrogei pentru România

Prin așezarea sa la ţărmul Mării Negre, Dobrogea este prima provincie din țară care a intrat, încă din sec. al VII-lea î.Hr., în lumina istoriei. Fiind situată la sud de gurile Dunării, Dobrogea este şi cea mai veche provincie romană dintre toate regiunile româneşti, fiind considerată unul dintre cele mai vechi leagăne ale poporului român. ”Datorită poziționării sale între Dunăre şi mare, precum şi a reliefului său, Dobrogea a jucat in istoria politică a Daciei, ca și în istoria războaielor, un rol covârşitor.

Cine stăpâneşte Dobrogea stăpâneşte de fapt și toată viaţa economică ce se desfăşura la Dunărea de Jos, dar exercită și o deosebită presiune asupra vieţii politice din umbra Carpaţilor. De aceea, marele împărat Traian, când a pornit războiul său de cucerire împotriva poporului dac, l-a atacat nu numai în inima ţării, în fortăreaţa sa din munţi, la Sarmizegetusa, dar și în această a doua cetate, a Dobrogei, înălţând apoi în munţi Ulpia Traiana și spre mare, Tropaeum Traiani. Având Dobrogea în stăpânire, a fost uşor apoi ca acvilele romane să treacă fluviul, să ia în stăpânire depresiunile vecine și să întemeieze castre. De aceea s-a zis că ”fără lanțul muntos și fără faţada maritimă, orice formaţiune politică la Dunărea de jos e ciungă”, de aici și marea însemnătate a Dobrogei pentru România”, scria Constantin Brătescu în 1928, în cartea ”Dobrogea, 50 de ani de viață românească”, publicație tipărită cu prilejul semicentenarului integrării Dobrogei în statul român.

January 3, 2020
Grecii din Dobrogea ne transmit prin obiceiurile lor bucuria de a trăi

Dansurile spectaculoase, mâncărurile simple dar extrem de gustoase și dragostea pentru păstrarea tradițiilor sunt transmise din generație în generație de grecii din Dobrogea, de mii de ani. Le place viața și îi încurajează pe cei din jurul lor să se bucure că trăiesc. Până la urmă, ce-ar fi viața fără dans, zâmbete și momente frumoase? Tocmai de aceea probabil, pe 28 mai 2016 s-au strâns pe Plaja Modern din Constanța aprope 6500 de adulți și copii de diferite naționalități, să danseze sirtaki. Președintele Comunității Elene ”Elpis” și-a dorit atunci să batem recordul mondial la numărul de participanți care își strâng mâinile și dansează cu bucurie pe ritmuri grecești. Deși totul era pregătit ca la carte și au participat mai multe persoane decât era necesar, o ploaie torențială a stricat planurile și recordul nu a mai fost înregistrat, deoarece arbitrii au spus că nu pot fi numărați dansatorii în acele condiții neprielnice. Cu toate acestea însă, experiența tuturor celor care au făcut parte din această poveste frumoasă a fost de cartea recordurilor. Au venit oameni din Australia, Marea Britanie, Noua Zeelandă, Grecia, Bulgaria și Turcia, doar pentru a lua parte la acel eveniment extraordinar. Pentru că dansul este trăire și bucurie, iar grecii, fie că sunt din Dobrogea sau din țara lor de origine, ne sunt dragi.

Grecii din Dobrogea ne învață să trăim frumos și să fim generoși

Cine a ajuns o dată în Grecia își dorește să se mai întoarcă acolo. Iar cei care nu au mers încă pe tărâmul vechii Elade privesc admirativ dansurile pe care grecii din Dobrogea le prezintă la diferite festivaluri. Președintele Comunității Elene ”Elpis” Constanța, Anton Antoniadis a precizat pentru Discover Dobrogea că în ADN-ul său este cu siguranță ceva grecesc, de aceea ține foarte mult la păstrarea tradițiilor.

”Grecii transmit prin toți porii bucuria de a trăi. Ei când vorbesc despre o persoană decedată întreabă întâi cum a trăit, pentru că asta contează cel mai mult. Este importantă buna-dispoziție, să trăiești frumos și să fii om în primul rând. De-aia când te duci la cârciumă, grecul scoate o sticlă cu apă și ți-o pune gratis pe masă sau îți oferă un desert din partea casei. Important este să te simți bine și să nu îți pară rău că i-ai trecut pragul. Sunt multe lucruri care îmi plac la greci, cam aceleași le apreciază și românii”, spune Anton Antoniadis.

Constanța, orașul adoptiv al refugiaților eleni

Prezența grecilor în Constanța este atestată încă din antichitate, ei fiind cei care au fondat Cetatea Tomis în sec. VI î.Hr. După jumătatea secolului al XIX-lea, Constanța a devenit orașul adoptiv al refugiaților greci din regiunile aflate sub dominație otomană. Președintele Comunității Elene ”Elpis” Constanța, Anton Antoniadis spune că grecii au fost cei care au construit prima școală în orașul de la malul mării, în anul 1865 și primul teatru, ”Elpis”, în 1898, în care în prezent funcționează Teatrul de păpuși. Înaintea celui de-al doilea război mondial, în Constanța trăiau peste 6000 de greci, iar Comunitatea elenă deținea un patrimoniu important, avea școală, teatru, biserică, spital și numeroase clădiri care acum au devenit istorice.

Stradela Vântului, granița între două mahalale

Stradela Vântului situată în zona veche a Constanței este a doua cea mai îngustă arteră din România, după Strada Sforii din Brașov. Puțini știu însă faptul că în anul 1900 acest culoar îngust despărțea cartierul grecesc de cel armenesc. Foarte fotografiată de turiști și de constănțeni în ziua de astăzi, străduța stâmtă care delimita mahalaua grecească de ce armenească, adăpostește numeroase clădiri de patrimoniu.

Casele grecești sunt frumoase, dar mai importantă este istoria lor

Reședințele grecilor bogați care au trăit în Constanța sunt și astăzi admirate și fotografiate de cei care ajung în zona Peninsulară și dau farmec centrului vechi. Casele Embiricos, Manicatide, Hrisicos – primul hotel de lux ridicat în Piața Ovidiu în anul 1900, vilele Șuțu sau Constantinidi și multe altele, toate se află acum în ruină, deși pe vremuri erau imobile cu o arhitectură deosebită.

Anton Antoniadis spune că toate casele grecești din Dobrogea sunt frumoase, însă apreciază că istoria lor este mai importantă decât arhitectura. ”Mai puțin contează casa, important este cine a locuit în acea casă și ce a făcut pentru comunitate.

Casa e făcută din cărămizi, beton, paiantă, chirpici, însă esențială este istoria ei. Mă doare faptul că multe astfel de clădiri istorice sunt în ruină, mă deranjează că nici până acum nu ni s-a retrocedat vechea Școală Greacă. Ne doare că mai sunt 10 centimetri de mal și se surpă atât Teatrul Elpis, cât și Biserica Greacă, monumente clădite din banii etnicilor greci. Ne dor foarte multe lucruri. Tot malul stă să se prăbușească, iar dacă Primăria Constanța va prelua acel teren, va trebui să îl consolideze cât mai repede”, a precizat pentru Discover Dobrogea președintele Comunității Elene ”Elpis” Constanța.

Familia Antoniadis, de 5 generații în Constanța

În anul 1900 erau două familii Antoniadis în Constanța, între care nu exista legătură de rudenie. Una avea magazinul care îi purta numele, situat la intersecția străzilor Ștefan cel Mare cu I.Ghe.Duca, iar cealaltă era a străbunicilor actualului președinte al Comunității Elene ”Elpis”. Ei au venit din Constantinopol în Dobrogea de Sud în Cadrilater, prin anul 1900. La acea vreme, Iani Karaghiozi și-a schimbat numele din Antoniadis în Mainoff, să poată scăpa din Imperiul Otoman.

Ajunsă în Dobrogea, familia și-a cumpărat 1000 de oi și a deschis mai multe fabrici de cașcaval sau cășării cu li se spunea, atât în cadrilater cât și în județul Constanța, în localitățile Engherezu și Cotul Văii. Anton Antoniadis se mândrește și cu faptul că din partea mamei sale arborele genealogic începe de la Neamul Șoimăreștilor, iar istoria familiei este foarte lungă. El spune că a fost la Sâmbăta de Jos, unde se păstrează toată arhiva familiei, documentele, medaliile și hrisoavele de când le-a dat voievodul pământ.

Casa în care au copilărit Anton Antoniadis și tatăl său încă mai există pe strada Ștefan cel Mare din Constanța. Revoluția din 1989 a scăpat locuința de la demolarea propusă pe vremea lui Ceaușescu, atunci când se dorea a fi ridicată o sală de sport pentru fosta Școală 25. Ambele familii Antoniadis și alți vecini din zonă se adăposteau în timpul bombardamentelor în buncărul care era construit sub magazinul care le purta numele, povestește președintele Comunității Elene ”Elpis” Constanța, care a aflat aceste lucruri de la bunicul său.

Ansamblul ”Elpis” păstrează tradițiile grecești

Grecii și-au păstrat tradițiile chiar și în perioada comunistă, în care nu le era permis să părăsească țara pentru a-și vizita rudele din vechea Eladă. Dansurile și obiceiurile nu le-au putut fi confiscate, iar după anul 1990 comunitatea elenă din Dobrogea s-a reactivat.

Ansamblul de dansuri grecești ”Elpis” Constanța este extrem de apreciat în orice colț de țară ar merge. Indiferent că dansează Kalamatiano, denumire care provine de la frumoasele batiste din mătase făcute în Kalamata, Tsamiko, un dans tradițional în care băieții își pot demonstra talentele acrobatice, numit după îmbrăcămintea luptătorilor din munți în timpul Războiului de Independență al Greciei sau Sirtaki, devenit cel mai cunoscut dans grecesc datorită filmului ”Zorba Grecul”, tinerii din ansamblul ”Elpis” sunt admirați și aplaudați. Ei ne transmit bucuria de a dansa și de a se bucura de viață, dar ne prezintă în același timp și costumația tradițională a grecilor, pe care o poartă cu mândrie.

Amintiri din copilărie

Mulți dintre noi tânjeam în perioada comunistă după haine și încălțăminte, altele decât găseam în magazine. Lucruri care acum ni se par banale, precum Coca-Cola, încălțăminte de firmă sau blue jeans, erau doar vise frumoase și le puteam admira doar la turiștii care ajungeau pe litoral. Traian Antoniadis povestește că a găsit prin anii 70 o revistă grecească prin casă, în care a văzut tot felul de obiecte vestimentare și încălțăminte sport. Atunci s-a decis să le scrie în engleză reprezentanților magazinelor care aveau trecută adresa în acea broșură. I-a impresionat și cu faptul că provine dintr-o familie de greci stabilită în România, astfel că nu mică i-a fost mirarea când a aflat după o lună, că i-a ajuns acasă prin poștă o pereche de adidași Puma. ”Când am ajuns acasă m-a luat tata la încins și mi-a dat un pantof în cap, că nu-l uit nici acum. Era speriat că miliția era cu ochii pe noi ca pe butelie, așa cum se întâmpla cu toți cei care primeau ceva din străinătate. Habar n-aveți ce mult am iubit acei adidași. După vreo trei ani în care i-am purtat intens, m-am dus pe stabilopozii de la Poarta 1 să pescuiesc stavride. Fiind prea cald afară, m-am descălțat și din greșeală i-am atins, astfel că unul mi-a căzut în apă și acolo a rămas. Parcă mi s-a rupt ceva din suflet, îi purtasem câțiva ani buni. Asta este o amintire extraordinară din vremea comunismului”, spune Anton Antoniadis, mândru că i-a convins pe greci să îi trimită acea pereche de încălțăminte sport.

Românii cu sânge grecesc din Comunitatea Elenă ”Elpis”

Noi trăim de 5 generații în Constanța, dar eu nu spun că sunt grec, ci că sunt român, precizează președintele Comunității Elene ”Elpis” Constanța. ”Că am în suflet ceva pentru greci, asta este altă poveste. Comunitatea Elenă Elpis Constanța are o particularitate, nu primește greci în comunitate.

Nu are membri în comunitate care sunt greci. În statutul comunității scrie că nu se primesc greci, ci români cu sânge grecesc. În prezent, sunt peste 1600 de membri titulari în cadrul comunității și cam 1200 de membri simpatizanți”, afirmă președintele comunității. El spune că îi plăceau constănțenii din anii 60-70, când toți erau cu zâmbetul pe buze și cu spatele drept. ”Acum, dacă ne uităm pe stradă o vedem pe doamna aceea cu pălărie albă care merge cu capul în jos. Uitați-vă pe fața ei, numai fericire nu se citește pe chip. Lumea a uitat să se bucure de viață”, observă cu regret Anton Antoniadis.

Chiar dacă în Dobrogea nu cresc măslini și portocali, marea nu este turcoaz precum Mediterana și dansurile noastre sunt diferite de cele grecești, nimic nu ne poate opri să descoperim mici bucurii care să ne aducă zâmbetul pe buze și să ne determine să trăim viața frumos, așa cum grecii știu să o facă de mii de ani pe meleagurile noastre.

August 4, 2019