Expoziția ”Arhitectul Victor Ștephănescu, autorul Catedralei Încoronării de la Alba Iulia” poate fi vizionată în holul de la parter al Bibliotecii Județene ”Ioan N. Roman” Constanța, până pe 30 decembrie 2022. Aceasta este realizată cu ocazia evenimentelor generate de Ziua Națională a României și împlinirea a 100 de ani de la încoronarea Regilor României, de către arhitectul Radu Cornescu.
Expoziția se referă cu precădere la construcția Catedralei de la Alba Iulia, la evenimentul Încoronării și la alte construcții importante realizate în țară și la malul mării, după proiectele arhitectului Victor Stephănescu. Textele și fotografiile din acest articol îi aparțin arhitectului constănțean Radu Cornescu.
Arhitectul Victor Ștephănescu – proiectele de la malul mării
O personalitate deosebită ca a arhitectului Victor Ștephănescu pare să-i fi atras pe mai marii urbei constănțene, care plănuiau construcția unei moschei de amploare în oraș, mai ales după ce mulți au admirat geamia proiectată de el, de la Pavilionul Dobrogei din București din 1906, cu ocazia căreia se aniversau 40 de ani de domnie a lui Carol I și 25 de ani de când România a devenit regat.
Moscheea trebuia construită pe locul vechii geamii Sultan Mahmud al II-lea, în apropiere de Piața Ovidiu și, odată luată decizia, în 1909, ca Victor Ștephănescu să se ocupe de lucrare, acesta a plecat în Turcia pentru a se documenta. Se pare că și el a fost atras de aceste locuri, dovadă fiind implicarea sa majoră în realizarea mai multor clădiri însemnate de aici, între anii 1909 și 1940.
Cele mai importante construcții de pe litoral ale arhitectului, sunt: Moscheea Carol I, Palatul Comunal – azi Muzeul de Istorie și Arheologie, Casa Pariano – azi Muzeul Jalea, Casa Cănănău – fostul sediu al Consulatului Chinez la Constanța, Casa Ecsarhu – azi dispărută, reamenajarea Cuibului Reginei de pe digul din nord – dispărut, Sediul Bursei Noi din Portul Constanța, Sediul Pompierilor din Port, Vila Luceafărul, Vila Pretorian – dispărută și Cazinoul din Mamaia, Conacul Rădulescu din Moșneni, clădirea Uzinei Electrice din Balcic. Tot el s-a ocupat de sistematizarea Pieței Ovidiu.
Recomandările făcute de arhitectul Victor Ștephănescu pentru Cazinoul din Constanța
Prima ”întâlnire” a lui Ștephănescu cu orașul Constanța se produce în 1909, odată cu contractarea lucrării Moscheei Carol I, dar și cu altă ocazie, când consilierii comunali au chemat mai mulți arhitecți pentru consultări cu privire la Cazinoul din Constanța. Arhitectul Victor Ștephănescu propune noi funcțiuni pentru Cazinou, la subsol și la etaj, face planurile pentru scena sălii de spectacole de la etaj, extinderea cabinelor pentru actori, pentru decoruri și prevede ”mașinăriile” care le vor manipula. Totodată face un deviz foarte detaliat cu ce lucrări mai trebuie realizate, inclusiv spațiile care au fost menționate de alți doi arhitecți renumiți – Dimitrie Maimarolu și Ion Mincu, spații care însă se vor realiza în 1912, la doi ani după inaugurare.
Toate aceste modificări au fost însușite de Daniel Renard, autorul de facto al Cazinoului, schimbări pe care le-a făcut integrând noile spații în același stil: Art Nouveau.
Clădirea Cazinoului, la început, nu a avut un subsol funcțional. Totuși, infrastructura construcției a fost gândită de Renard ca pe viitor să se poată folosi subsolul. Spațiul acestuia era parțial îngropat, unele încăperi fiind complet astupate, iar la altele având doar o înălțime mică pentru inspectare.
Victor Ștephănescu propune decopertarea completă a acestui nivel și izolarea pereților dinspre mare, iar spațiile astfel rezultate urmând a cuprinde mai multe funcțiuni: centrala termică, grupuri sanitare, pivniță de vinuri, alte spații de depozitare și chiar o parte din bucătărie, aceasta necesitând un spațiu mai mare decât cel de la parter. Apariția subsolului a necesitat și construirea a două scări noi, una exterioară și una interioară, aceasta cu acces chiar din holul principal.
O ultimă recomandare făcută de arhitectul Victor Ștephănescu a fost realizarea a încă unui salon la etaj, în paralel cu sala de spectacole, dar orientat spre mare, deasupra restaurantului de la parter, închizându-se în acest fel terasa destul de mare de aici. Astfel, o a doua modificare majoră, s-a făcut în anul 1914.
Arhitectul Victor Ștephănescu a proiectat și Moscheea Carol I din Constanța
Moscheea Carol I este începută în 1910 și inaugurată pe 31 mai 1913, prin efortul depus de autoritățile statului român. Ea este amplasată pe locul vechii geamii ”Mahmud al II-lea”, construită în 1823, care se afla în stare de degradare, nemaifiind funcțională. La realizarea ei, arhitectul Victor Ștephănescu a colaborat cu inginerul Gogu Constantinescu, un expert recunoscut pe plan internațional, Moscheea fiind printre primele construcții din beton-armat din România.
Cu o suprafață construită de 460 mp, clădirea este structurată pe mai multe nivele: demisol, parter cu supantă și minaret. Se intră în moschee de pe str. Crângului mai întâi într-o curte interioară, unde de-o parte și de alta, se află spălătoare necesare ritului de abluțiune, purificarea religioasă la orientali. De aici se intră într-un hol din care în dreapta se accede la minaret, până la care se urcă 142 de trepte sau la stânga unde este o cameră a administratorului și scara cu acces la demisol sau la supantă, balconul femeilor. Din hol se ajunge în corpul principal, un pătrat cu dimensiunile de 14,30 x 14,30 metri, având în centru patru coloane pe care se sprijină cupola prin intermediul unor arce mari.
Moscheea Regală este o construcție deosebită, cu înălțimi impunătoare: 6 metri zidurile curții interioare, 14,50 metri corpul principal, 26,30 metri la partea superioară a cupolei, 42 metri înălțimea minaretului. Porticele curții interioare, corpul principal, umbrarul balconului și contraforții sunt acoperiți cu țigle-solzi și cu olane de coamă, iar cupola și turnul minaretului sunt acoperite cu mozaic. Prin volumul său, moscheea se impune în Peninsulă alături de celelalte lăcașe de cult ale diferitelor etnii.
Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța a fost realizat după planurile realizate de arhitectul Victor Ștephănescu
Clădirea care domină Piața Ovidiu, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, a fost sediul Primăriei, numită la vremea aceea Palatul Comunal. Construcția ei a fost începută în anul 1911 după planurile realizate de arhitectul Victor Ștephănescu și terminată cu întârziere din cauza războiului, în 1921. Având dimensiuni exterioare de 47 x 38 metri și o înălțime de 42 metri până în vârful turnului, cu o suprafață a parterului de 1668 mp., clădirea, lucrată în stil neoromânesc, are aspect monumental. Ea se întinde pe verticală pe 5 nivele: subsol, parter, două etaje și mansardă.
Pe vremea când era primărie, spațiile interioare aflate pe cele patru laturi ale clădirii, cu o curte interioară la mijloc, aveau diferite funcționalități. La subsol era amenajată o cramă-berărie încăpătoare, pentru 300 de consumatori, cu toate anexele necesare.
La parter se găseau Serviciul Percepției Comunale, Casieria, Serviciul Medical, Serviciul de Igienă a orașului, precum și două săli mari, în lateralele clădirii – o cafenea-cofetărie și un restaurant, având intrările prevăzute cu terase – porticele acoperite, care astăzi adăpostesc vestigiile antice.
La etaj, în traveea centrală, se găsea Sala de Consiliu care avea înălțimea pe două niveluri și o logie monumentală spre Piața Ovidiu. De o parte și de alta a acesteia se aflau Sala de Căsătorii și Cabinetul Primarului. Pe celelalte 3 laturi ale acestui etaj se găseau Secretariatul, Serviciul Juridic și cel de Contabilitate. La etajul al doilea se aflau alte servicii, printre care cel de Arhitectură, Serviciul Tehnic și Edilitar, Arhivele. Alte servicii se aflau la mansardă. Primăria a funcționat aici până în anul 1977 când s-a mutat în noua clădire din Parcul Arheologic (Casa Albă), în locul ei mutându-se Muzeul Arheologic care funcționase până atunci în clădirea Arhiepiscopiei.
În Primul Război Mondial, Constanța cade pradă trupelor inamice (octombrie 1916). Pe timpul ocupației, multe case au fost devastate și românii care nu s-au refugiat au fost maltratați sau chiar uciși. Statuia ”Avântul Țării” din fața fostului Palat Regal a fost distrusă de bulgari și aceeași soartă era s-o aibă și statuia lui Ovidiu, care însă a fost repusă la loc, pe soclu, de nemți. După război, după plecarea trupelor de ocupație, cele mai multe edificii importante din Constanța erau într-o stare deplorabilă, inclusiv Palatul Comunal, refacerea lui durând 3 ani, între 1919 și 1921.
Sistematizarea Pieței Ovidiu, un alt proiect realizat de arhitectul Victor Ștephănescu
O decizie importantă în care va fi implicat arhitectul Victor Ștephănescu a fost cea privind amplasamentul pe care se va construi Palatul Comunal și, cu această ocazie, proiectarea sistematizării Pieței Ovidiu.
Piața, până la stabilirea că aici este cel mai adecvat loc pentru Primărie, era de fapt împărțită în două: privită în plan se poate spune că arăta ca două triunghiuri cu vârful comun – spre sud era piața civică în mijlocul căreia trona statuia lui Ovidiu, iar spre nord era o piață care devenea comercială în zilele de sâmbătă și duminică, în timpuri mai îndepărtate, aici organizându-se oborul.
Existau două străzi, Thetis și Neptun, care coborau din cele două piețe și care se uneau la vale într-una singură. Aceasta debușa în port pe sub podul de cale ferată, care avea un traseu paralel cu str. Ovidiu și care avea cap de linie în locul unde acum statuia lui Anghel Saligny veghează intrarea în port.
Conform planurilor semnate de Ștephănescu, casele, grajdurile și barăcile pe o suprafață considerabilă au fost demolate, făcând loc unei piețe unice, dreptunghiulare, în axul căreia a fost înălțat Palatul Comunal, spre port.
Pe același ax, în centrul pieței, va fi mutată statuia lui Ovidiu, cu fața spre actualul Port Tomis.
Pe bulevardul Elisabeta erau cele mai frumoase case din oraș
După 1900, pe bulevardul Elisabeta, mai-marii orașului își vor construi unele dintre cele mai frumoase case din oraș, astăzi majoritatea figurând pe lista monumentelor istorice. Casa Pariano – astăzi Muzeul Ion Jalea, Palatul Manissalian – bombardat și distrus în 1941, Casa Pâslă, Casa Bârzănescu, Casa Cănănău, Casa Zottu, Casa Cuculis, Casa Șomănescu și Casa Pilescu. Ștephănescu este autorul a două dintre ele – Casa Pariano și Casa Cănănău.
Casa Pariano, care astăzi găzduiește Muzeul Ion Jalea, la intersecția b-dului Elisabeta cu str. Arhiepiscopiei, a fost printre primele comenzi particulare, în 1913, pe care Victor Ștephănescu le are în Constanța și naște și o controversă. Această casă de pe malul mării, care va domina peste ani intrarea în Portul Constanța, a aparținut prefectului județului Constanța, Constantin Pariano. Surpriză: la Arhivele Statului, proiectul care a obținut autorizația de construcție de la Primărie nu seamănă deloc cu clădirea actuală, nici ca formă sau volum, nici ca fațade și nici ca funcțiuni interioare. În acest proiect se recunoaște perioada scurtă prin care a trecut Victor Ștephănescu, și anume- o combinație dintre stilul victorian cu elemente stilistice neoromânești, așa cum îl vom vedea și la Casa Cănănău, fostul consulat chinez. Era perioada când se terminaseră lucrările la Biserica Anglicană din București. Casa Pariano era o clădire impunătoare cu coloane masive și un foișor peste etajul 1 care îi dădea un accent pronunțat. Dar s-a întârziat construirea ei și a venit războiul.
În condițiile refacerii de după conflagrație, Pariano a schimbat proiectul inițial, care era mai grandios și clădirea ar fi costat mult mai mult. Actuala clădire, lucrată într-un stil neo-brâncovenesc și realizată între 1920-1922, este pusă de cercetători tot pe seama lui Victor Ștephănescu, dar nu există o dovadă clară. La Arhivele Statului nu se găsește nici un document al acestui din urmă proiect – multe acte ale diferitelor clădiri aflate în arhivele Serviciului Tehnic al Primăriei Constanța s-au pierdut sau au fost distruse în cele două războaie prin care a trecut orașul.
Casa Cănănău, un monument istoric realizat de arh. Victor Ștephănescu
În dreptul Casinului – cazinoul al II-lea, 1892-1910, peste stradă, între casele Zahariade și Zottu a funcționat mult timp Teatrul de Vară. Acesta avea acces direct atât din b-dul Elisabeta, cât și din str. Vânătorilor – în spate. Acest teren, care a aparținut lui Gh.F. Lusi, a fost utilizat pe timpul sezoanelor de vară pentru ”Low Tennis” și pentru ”un mic Teatru de Vară”. Atât Casinul, cât și Teatrul de Vară au rezistat aici doar până în anul 1920. Casinul, care era realizat în mare parte din lemn, a fost demolat imediat după inaugurarea celui de-al treilea Cazinou, cel existent astăzi.
Teatrul de Vară, funcționând doar în sezon, a fost și el desființat, iar terenul a fost cumpărat de la Gh. F. Lusi de către Titus Cănănău, primar al Constanței între 1910-1912, acesta construindu-și aici, în 1913, o vilă impunătoare proiectată de arh. Victor Ștephănescu. Clădirea, în stil victorian, dar având și elemente neoromânești, este impunătoare, având înălțimi mari ale nivelelor. Și acoperișul, conceput cu înclinație accentuată, îi întregește expresia majestoasă.
Regimul de înălțime al Casei Cănănău este de D+P+1, având un pod foarte înalt, distanța de la trotuar la coama acoperișului fiind de 20 de metri. La demisol se aflau spații de depozitare (mai târziu și o centrală termică). Parterul era grandios și avea trei intrări: una principală, chiar prin față (astăzi aceasta este blocată și aici există acum o logie spre stradă), una laterală, cu acces tot din b-dul Elisabeta și una posterioară, cu acces de pe str. Luntrei.
Intrarea principală era folosită numai în cazuri de protocol, în mod curent se folosea intrarea laterală, de unde, prin intermediul câtorva trepte se ajungea într-un hol imens având pe fundal o scară grandioasă ce urca la etaj. De-o parte și de alta a acestui hol se aflau un salon și un birou – spre stradă, iar spre spate- bucătăria și sufrageria, un grup sanitar, o cameră pentru servitori și o scară secundară cu acces spre demisol sau etaj. Etajul avea două dormitoare mari spre stradă, cu o baie comună între ele. Din holul cu scara principală se ajungea la alte două dormitoare, iar în spate exista un atelier fotografic, care avea și o mică cameră obscură, încă o baie, camera servitorilor și scara secundară de unde se putea accede și în pod. Coșurile de fum ale sobelor și șemineelor sunt și ele foarte înalte și intră în compoziție cu acoperișul, întreaga volumetrie dându-i clădirii un aer victorian.
Detaliile, prin diversitatea de elemente ale fațadelor, completează armonios compoziția casei. Tâmplăria cu forme dreptunghiulare alternează cu forme terminate în boltă. Înălțimea mare a etajului permite ca golul boltit de la etaj, cu acces la terasa-balcon dinspre stradă, să fie înscris într-o mini-nișă care se termină cu un arc frânt. Placajul de piatră al clădirii urcă pe hornuri printre țiglele-solzi ale acoperișului; cele două coloane solide ale porticului de la intrare – astăzi transformat în logie- susțin balconul din axul central. Fațada principală e completată de vasele ornamentale masive, de colțurile rotunjite, de bovindoul salonului de la parter care se termină cu un balcon semioval ce conține frize decorative – având ca motiv frunze de castan, dând o imagine romantică unei case cu o priveliște extraordinară spre mare.
Casa Ecsarhu a fost proiectată de arh. Victor Ștephănescu în stil neoromânesc monumental
Casa Ecsarhu de pe str. Arhiepiscopiei, proiectată în 1912 de către Arh. Victor Ștephănescu pe 4 niveluri – subsol, parter și două etaje, în stil neoromânesc monumental, astăzi nu mai există. Din cauza unor probleme de fundare și a neîntreținerii corespunzătoare în timp, ea a fost mai întâi remodelată și modificată în anii socialismului (după 1959), fiind transformată dintr-o clădire cu apartamente și magazine la parter, într-o clădire care adăpostea primul Muzeu de Artă al Constanței.
Până la urmă, din cauza precarității structurii de rezistență și a existenței pregnante a igrasiei, această clădire a fost demolată. Pe locul ei, astăzi este Casa Parohială a Monseniorului Bisericii Catolice Sf. Anton din Padova.
Casa Ecsarhu, o clădire masivă cu o deschidere la stradă de 46,70 metri, avea patru intrări cu bovindouri deasupra, creând patru regiștri mai înalți, apărând ca niște turnuri față de restul fațadei. Din cauza sobrietății, a încărcării cu ornamente, a rigurozității ferestrelor atât pe orizontală, cât și pe verticală, clădirea avea un aspect mai apropiat de un sediu administrativ decât de un bloc de locuințe.
Cazinoul din stațiunea Mamaia, opera arh. Victor Ștephănescu
După anul 1930, la inițiativa viceprimarului Scarlat Huhulescu, se pune problema demarării lucrărilor pentru Cazinoul din Mamaia. În 1933, Primăria Constanța colaborează cu arh. Constantin Iotzu, profesor la Școala Superioară de Arhitectură din București, dar proiectul acestuia pentru noul Cazinou, cu un buget de 27 de milioane de lei, este considerat prea costisitor de către primărie. Astfel, i se încredințează proiectul arhitectului Victor Ștephănescu. În ședința din 23 februarie 1934, Consiliul Local a aprobat planurile și devizele pentru Pavilionul Central, în valoare de 6,748 milioane de lei, construcții și instalații și a transmis proiectul spre aprobare Consiliului Tehnic Superior al Ministerului Lucrărilor Publice.
Cazinoul din Mamaia a fost realizat după proiect în trei etape: 1. Pavilionul central, 2. Cabinele de băi, 3. Pasarela cu bar maritim și tobogane, fiecare având buget, avizare și execuție separate. Corpul central a fost început la 1 aprilie 1934 și a fost terminat la 1 iulie 1934. Cădirile băilor și pasarela au început a fi construite în primăvara anului 1935. Cu această ocazie s-a mutat și linia de cale ferată de aici pe malul lacului Siutghiol, construindu-se în dreptul Cazinoului și o mică gară de călători.
Pavilionul central a fost conceput în stil modernist, cu accente Art-Deco, pe un plan simetric, excepția făcând-o turnul cu scări din colțul de nord-vest, care se mai înalță cu două etaje. Clădirea cuprindea, la origine, în subsolul parțial – grupuri sanitare, terasă parțial acoperită, prăvălii, sediul poliției și cabine telefonice, la etaj – terasă acoperită pentru dans și locuința administratorului.
Sistemul constructiv a fost realizat din zidărie din cărămidă și planșee din beton armat, dar și pe cadre la partea dinspre mare, unde sunt restaurantul și terasa, pe fundații din beton. Clădirea avea pardoseli din mozaic, tâmplărie din lemn de brad, învelitoare din olane, instalații de apă, canalizare, iluminat electric.
Pavilionul central a fost realizat piramidal, cu corpuri dispuse în trepte spre plajă, spre nord și spre sud, iar fațada principală dinspre vest are ca dominante o intrare majestoasă și un turn-semnal. Pavilionul continuă cu terase înspre mare și, în alveolele create de cabine s-au realizat bazine, alei și obeliscuri în stil Art-Deco.
Construcția avea simetrie de o parte și de alta a pavilionului central, 182 de cabine, pe parter și etaj, cu câte un corp perpendicular la capete, cuprinzând vestiare comune, dușuri, grupuri sanitare, anexe cu porticuri și, spre plajă, platforme cu spații verzi.
Pasarela peste mare era lungă de 130 metri până la o terasă-bar, simetric dotată, de o parte și de alta, cu două tobogane și două debarcadere pentru șalupe și bărci.
Cazinoul a aparținut Primăriei Constanța. În perioada socialistă a aparținut ONT Litoral, iar după 1990, S.C. Mamaia S.A. De curând, clădirea a fost înstrăinată și are ca proprietari două societăți comerciale care au făcut modificări nu prea inspirate, pierzându-se din atmosfera stilului inițial.
Bursa de Mărfuri și Sediul Pompierilor din Portul Constanța au fost proiectate de arh. Ștephănescu
Două construcții din perioada interbelică purtând semnătura lui Victor Ștephănescu se găsesc în Portul Constanța. Este vorba despre Bursa de Mărfuri (Bursa Nouă) și Sediul Pompierilor.
Bursa este amplasată în imediata vecinătate a silozurilor și a uzinei electrice (proiectate de arh. Petre Antonescu și ing. Angel Saligny), în dreptul Porții 2 de la intrare în port. Este o clădire impunătoare, având la sol o suprafață de 960 mp. și care are înălțimi variabile pe diferitele corpuri care o compun. Ea are trei intrări, intrarea principală dinspre sud, dinspre silozuri, fiind una majestoasă, urmată de un hol generos. Bursa este o clădire care are majoritar două etaje, totuși la intrarea dinspre nord, corpul expoziției – spațiu folosit mai apoi, în socialism, ca sală de mese, are o înălțime considerabilă, ridicându-se deasupra corpurilor P+2 care o înconjoară.
Ștephănescu a conceput o dominantă deasupra celorlalte volume, așa că turnul care include scara dinspre nord are înălțimea a șase etaje. Lângă această scară mai există un corp, mai scurt, cu trei etaje. Aripa dinspre vest este uniformă P+2 și are o scară de acces în capătul de sud. Trebuie adăugat faptul că imobilul are și un demisol parțial. Toate corpurile, deși au intrări separate, comunică între ele, rezultând o clădire multifuncțională, cu o arhitectură pe linia modernismului și având elemente Art-Deco.
Clădirea Pompierilor este amplasată în apropiere, imediat lângă accesul de la Poarta 2. Are o amprentă dreptunghiulară la sol de 520 mp. Ca regim de înălțime are demisol parțial, parter și etaj cu un accent (turn) așezat central, marcând casa scării în dreptul intrării principale. Fațada principală este orientată tot spre sud, având în partea stângă trei garaje pentru mașinile pompierilor (în trecut).
Casa Damadian, o altă clădire de patrimoniu
O clădire supusă actualului studiu, care a născut controverse cu privire la ultimul autor al ei, este Casa Damadian, aflată în extremitatea Pieței Ovidiu, pe malul portului, în partea dreaptă a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie (fostul Palat Comunal).
Inițial, această clădire era mai mică – o casă cochetă cu un subsol cu două niveluri, parter și etaj și cu încă un cat al turnulețului aflat în colțul dinspre nord-vest. Fusese construită în anul 1894 și aparținea lui Maximilian Wegener, șeful serviciului de întreținere al portului și autorul proiectului propriei case. Casa a fost vândută succesiv, mai multor proprietari, penultimul fiind Ion Xenopol, iar ultimii fiind Armenag și Haigouhi Damadian. După război, soții Damadian au fost proprietarii casei până la naționalizare.
Xenopol se decide să extindă această clădire, însă noua sistematizare a zonei a făcut ca rezolvarea acestei probleme să devină mai complicată. Vechea casă se afla pe un dâmb, între str. Pescarilor și str. Thetis, ultima fiind în dreptul ei foarte joasă, coborând spre port. Odată cu construirea Palatului Comunal, str. Thetis a dispărut, ca și accesul spre port și malul s-a completat și consolidat cu umplutură de pământ care avea acum cotă apropiată Pieței Ovidiu. Extinderea casei cu spații comerciale la parter și noua intrare (devenită principală) dinspre Palatul Comunal a condus la altă cotă a parterului față de cea a vechii case. Acum, cota restaurantului este mai joasă, parterul vechii case devenind mezanin. La această extindere (terminată după Primul Război Mondial), Casa Wegener a fost pur și simplu înglobată în noua construcție și s-a mai adăugat încă un etaj deasupra ei, păstrându-i-se însă volumetria inițială a turnulețului (nu și acoperișul).
Actele acestei transformări a Casei Damadian nu s-au păstrat, dar cercetătorii vehiculează faptul că autorul acestei extinderi a fost Victor Ștephănescu. Perioada acestor lucrări corespunde cu cea în care Ștephănescu a lucrat aici la mai multe obiective (printre care și Casa Pariano și Palatul Comunal – înainte și după război), arhitectura casei păstrează același limbaj stilistic cu Palatul Comunal din vecinătate, ca proporții și ca elemente (forma ferestrelor, ancadramentele, inclusiv capitelurile și ornamentele de pe fațade).
Astăzi, clădirea complet renovată, are un regim de înălțime -2+P+M+2+mansardă și se încadrează între clădirile istorice cu care Constanța se poate mândri.
Victor Ștephănescu, un arhitect talentat și premiat
Arhitectul Victor Ștephănescu este o personalitate de prim rang a țării, unul dintre ”giganții” de la început de secol XX care au promovat arhitectura noeomânească, numindu-i aici pe arhitecții Ion Mincu, Dimitrie Maimarolu, Petre Antonescu, Ion Berindey, Ștefan Burcuș, Grigore Cerchez etc. El a fost unul dintre cei doi arhitecți-șefi ai Expoziției Naționale din 1906 ținută la București (celălalt arhitect-șef a fost Ștefan Burcuș). Ștephănescu este autorul, printre altele, al mai multor clădiri de mare importanță din România. La capitolul arhitectură religioasă, Victor Ștephănescu mai este autorul Moscheei Regale din Constanța și al Bisericii Anglicane din București.
Facultatea o studiază mai întâi la Dresda, la Politehnică, apoi, la Paris, la Belle-Arte a făcut și Arhitectura, terminând pe locul întâi, cu diplome de arhitect și salubrist. Primește la Paris premiul ”Amphiteatre” în anul 1900 pentru cea mai bună compoziție arhitecturală și premiul ”Alphred Durand-Claye” în 1901, dovedind încă de atunci valoarea talentului său.
Întors în țară, începe să proiecteze câteva case pentru persoane importante din București. În paralel cu meseria de arhitect, este și profesor la Academia de Arte Frumoase din capitală. Casa Lăzărescu, realizată în 1904 de către Victor Ștephănescu, este astăzi sediul Bibliotecii Metropolitane din apropierea Pieței Amzei.
Cochetează cu pictura, mai ales în tehnicile de acuarelă și creioane colorate, având lucrări expuse în câteva expoziții, semnează grafica pentru felicitări și cărți poștale, cât și pentru revista ”Arhitectura”.
Realizează grafica pentru câteva serii de timbre cu imagini din Basarabia și Bucovina, scoase de Poșta Română. Desenează și machetează troițe și monumente dedicate eroilor Primului Război Mondial, printre care și Monumentul Unirii din Cernăuți. Contribuie inclusiv la designul interior la câteva vase de pasageri, precum ”Regele Carol al II-lea”, ”Basarabia” și ”Transilvania”.
Textele și fotografiile îi aparțin arh. Radu Cornescu, fost președinte al Ordinului Arhitecților filiala Constanța și fac parte din albumul propriu ”Arhitectul Victor Ștephănescu între Stilul Național și Modernism”, finanțat din Timbrul de Arhitectură.
